Referat "Străinul" de Albert Camus
Referat la cartea "Străinul" scrisă de prozatorul francez Albert Camus și publicat de acesta in 1942. Comentariu referat lung de aproape patru pagini word la romanul "Străinul" în care este vorba despre un francez de origine algeriană care vine la înmormântarea mamei sale. A doua zi după înmormântare, Meursault o întâlnește pe Marie, o fostă colegă de serviciu, pe care o invită la film și apoi seara, întrețin relații sexuale, deși mama lui murise de câteva zile.
Citește și
Rezumat Ciuma de Albert Camus
Rezumat scurt "Străinul" de Albert Camus
Rezumat la romanul Străinul de Albert Camus
Rezumat Moartea fericită de Albert Camus
Rezumat la cartea Căderea de Albert Camus
Rezumat scurt Primul Om de Albert Camus
Rezumat Mitul lui Sisif de Albert Camus
Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor paralel şi tangenţial cu formarea unui nou curent ideologic, existenţialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin două eseuri filosofice (Mitul lui Sifis-1942 şi Omul revoltat-1951), deşi toată viaţa neagă această contribuţie.
Există opere literare care au mai multe “intrări” şi “ieşiri”. Elocvente în acest sens sunt numeroase povestiri şi romane de Fr. Kafka, J. Joyce, M. Proust si alţii. Pentru înţelegerea unor astfel de scrieri, faptul acesta nu este lipsit de semnificaţie. Maniera de organizare ideatică şi stilistică a unor texte indică adeseori şi modul lor cel mai fertil de abordare.
Opera literară a scriitorului francez Albert Camus (1913-1960) este şi ea organizată în acelaşi fel. Dar spre deosebire de alţi scriitori, în centrul ei există un puternic nucleu teoretic, format din Mitul lui Sifis (1943) şi Omul revoltat (1951).
Cele mai reprezentative romane camusiene (Străinul 1942, Ciuma 1947) ca şi unele drame ale sale (Neînţelegerea 1944, Caligula 1944), au un caracter exponenţial, fiind saturate ideile din eseurile sale, care au o rezonanţă europeană. Dar, Albert Camus nu era un filosof şi nici nu-i făcea placere să fie denumit în acest fel. El avea mai degrabă structura unui moralist, aşa cum fusese, de pildă Pascal în secolul al XVII-lea. Jean Grenier, profesorul său de la Universitatea din Alger, a avut un rol imens în formarea sa intelectuală, fapt pe care Albert Camus l-a remarcat întotdeauna cu recunoştinţă.
Dar, dincolo de toate acestea, punerea temeliilor conceptelor de om absurd şi literatură absurdă, ca şi formularea ipostazelor de revoltă şi literatură a revoltei presupune o largă arie de informare, susţinută de un spirit speculativ extrem de subtil.
Nascut la Moldovi (Algeria), Albert Casmus este fiul unei servitoare de origine spaniolă. După numai un an de la naştere , tatăl său (francez-alsacian) moare în luptele de la Marna (1914), mama scriitorului fiind nevoită să se mute cu cei doi copii la Alger, unde va lucra cu ziua în casele bogaţilor. Vorbind despre cultul eului şi despre personalitate, scriitorul rememorează acel început greu, din perspectiva celui ce devenise ”Cand privesc viaţa mea şi culoarea ei secretă, parcă simt în mine un tremur de lacrimi. Eu sunt deopotrivă aceste buze pe care le-am sărutat şi nopţile în <<casa în faţa lumii>>, sunt copilul sarac şi aceasta dezlanţuire de viaţă şi ambiţie ce mă cuprinde în anumite clipe. Mulţi dintre cei care mă cunosc nu ma recunosc în anumite ceasuri. Si eu mă simt pretutindeni asemenea acelei imagini inumane a lumii care-i propria mea viaţă”.
Scris înainte de Mitul lui Sifilis, romanul Strainul este infuzat de climatul sensibilităţii absurde. Meursault, micul funcţionar algerian, se întâlneşte cu absurdul din întâmplare. El este ca insul anonim din filosofia lui Heidegger şi Sartre, omul în stare de somnolenţă, care însa nu a descoperit absurdul decât la moarte. Intriga romanului este alcatuită ca o povestire. Accentul cade pe evenimente mari şi mici, amestecate în mod pragmatic. Amănuntele sunt aglomerate masiv, informaţiile colaterale evenimentului central iniţial (moartea mamei) sunt gata să-l sufoce pe acesta. Camus în romanul Strainul face apel la tehnica detaliului prin intermediul căruia reuşeşte să facă o descrierea amanunţită a peisajelor, portretelor atât morale cât şi fizice: ”Era o sală foarte luminoasă, văruită , cu plafon de sticla. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu capacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrânse, sclipind pe scândurile vopsite cu coaja de nucă. Lângă siciru stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o basma colorată” (descrierea camerei unde era aşezată doamna Meursault moartă), ”După-amiaza era frumoasă. Totuşi, pavajul era slinos, trecătorii rari şi încă grăbiţi. Erau în primul rând familii care mergeau la plimbare, doi băieţaşi în costume de marinari, cu pantalonii scurţi, cam stingheriţi în hainele lor ţepene, şi o fetiţă cu o fundă mare roz şi pantofi negri de lac. În urma lor, o mama enormă, în rochie de mătase cafenie, şi tatăl, un omuleţ destul de plăpând, pe care-l cunoşteam din vedere. Purta pălărie de pai, papion şi baston în mână.” (descrierea imaginii drumului principal din faţa camerei lui Meursault). Uneori detaliile sunt prea abundete şi pot provoca o citire mai greoaie a textului care oboseşte cititorul îndemnându-l fară oprire să realizeze pe plan mental schiţe vizulale ale informaţiilor interceptate. Relatarea se face la persoana întâi. Naraţia descriptivă este total golită de orice participare afectivă. “Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: <<Mama decedată. Înmormântarea maine. Sincere condoleanţe>>. Asta nu înseamna nimic. Poate a fost ieri.”
Albert Camus îl înfăţişează pe Meursault într-o stare de totală indiferentă. Drumul la azil, priveghiul, aspectul oamenilor bătrâni, refuzul lui de-a i se deschide sicriul pentru a-şi vedea mama moartă, convoiul de înmormantare, totul este descris ca un decor de film suprarealist. Motivul soarelui ce urcă pe cer şi dogorea lui puternică, constituie prima modulatie a luminii, proiectate pe această scena mută. Momentul evocării nu coincide cu timpul săvârşirii evenimentului.
Primul capitol al cărţii stă astfel sub semnul morţii mamei, raportul dintre mama-fiu traversând astfel mai multe scrieri ale autorului. Apa, lumina, erosul carnal sunt integrate în textura din Strainul pe măsura ce Meursault trece prin culoarul difuz al experienţei sale absurde. Personajul lui Albert Camus trăieşte experienţa absurdului într-o altă manieră decât noneroul lui Sartre, Antoine Roquentin din Greaţa (1938). Pentru Meursault absurdul se configurează prin diverse detalii ale hazardului cu care se întâlneşte pe parcursul vieţii sale. Trăirea personajului camusian este mediată cu precădere de senzaţii. Lui Meursault îi este foame şi sete, îi este cald şi frig. Universul sau de viaţă este aplatizat. Meursault nu cunoaşte încă valoarea, deci nu poate stabili încă anumite ierarhii între întâmplări. Faptele cotidiene trec pe lângă el ca şi cum s-ar scurge pe niste benzi mecanice. Zgomotul tramvaielor, forfota tinerilor din mahalaua oraşului, cafenelele pline sau goale, toate acestea fac parte dintr-un decor al străzii, înregistrat fără nici o participare afectivă. Până şi gesturile personale sunt enunţate la modul pur constatativ. Spaţiul este plin de obiecte peste care se suprapune rememorarea unui eveniment: “Am vrut sa fumez o ţigară la fereastră, dar aerul se răcise si mi s-a facut niţel frig. Am închis ferestrele şi, întorcându-mă în cameră, am văzut în oglindă un capăt al mesei pe care lampa mea cu alcool se învecina cu niste resturi de pâine. M-am gândit că mai trecuse o duminică, de bine, de rau, că mama era acum înmormântată, că aveam să-mi reiau lucrul, şi că, pe scurt, nimic nu se schimbase.”
Accentul cade pe atmosfera de plictis si indiferenţă. Peste aceasta autorul suprapune întâmplri şi personaje banale, situate la marginea trivialului. Naraţiunea colectează astfel, în peisajul ei vag colorat, portretul unui bătrân (Salamano) care şi-a pierdut cainele, istorisirile unui vecin dubios (Raymond Sintes) despre încurcăturile lui amoroase şi conflictul cu un necunoscut etc. Apropierea de evenimentul fundamental al romanului este lentă şi aproape imprevizibilă. Acuplarea cu o tânără funcţionară nu ridică tensiunea intrigii. “În timp ce ne îmbrăcam pe plajă, Maria mă privea cu ochi stralucitori. Am sărutat-o. Din clipa aceea nu am mai vorbit. Am strâns-o lângă mine şi ne-am grăbit să găsim un autobuz, să ne întoarcem, să mergem la mine şi sa ne aruncam pe pat.” Libidoul sexual nu joacă un rol deosebit în viaţa acestui personaj. Atunci când Meursault este întrebat de Maria dacă vrea să se casătorească, este evident ca pentru el faptul acesta nu prezintă nici o importanţă. Trăirea cantitativă a acestul personaj este absolut întâmplătoare, viaţa găsindu-se sub semnul provizoratului până la faza finală a existentei sale. De aceea putem spune că până şi confruntarea cu evenimentul-destin (crima) are un caracter întâmplător.
Venind pe plaja grupul de prieteni al lui Meursault nu avea nici o intenţie agresivă. Întâlnirea cu cei doi arabi dintre care unul era fratele fostei iubite a lui Raymond , cu care aceasta mai avusese un conflict, făcea totuşi din Meursault un personaj de rezervă, în cazul în care ar fii apărut al treilea. Când un arab scoate cuţitul şi-l răneşte pe Raymond, apoi fuge, acesta i-a dat revolverul lui Meursault, fiindcă era rănit la mână.
După două ore, arabul era din nou pe plajă iar Meursault înainta în aceeaşi direcţie, din întâmplare, orbit de o adevărată baie solară. Evocarea acestei situaţii absurde de către Meursault este elocventă.
“Ştiam că e stupid, că nu voi scăpa de soare deplasându-mă cu un pas. Dar am făcut un pas, un singur pas înainte. Şi, de astă dată, fară să se ridice, arabul a scos cuţitul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a ţâşnit din oţel ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte.”
Crima este integrată de scriitor într-o conjunctură. Nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era aprins, iar lama lucitoare a cuţitului părea a fi ca un paloş. Actul crimei este departajat în secvenţe mai scurte: “Toată fiinţa mi s-a încordat şi am crispat mâna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins pântecele lustruit al patului armei şi aici, în zgomotul deopotrivă sec şi asurzitor, a început totul.”
Abia după ce Meursaul trage şi cele patru focuri asupra arabului inert se pare că se trezeşte dintr-o stare de buimaceală sau de somn al conştiinţei: ”era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenorocirii”.
Meursault nu are conştiinţa crimei, după comiterea ei, intrând în închisoare cu gandurile unui om liber. Refuză avocatul din oficiu, despre care spune mai târziu că nu-l înţelege. La intrebarea judecătorului de ce a tras într-un om căzut nu ştie ce să răspundă, iar în privinţa faptei sale mărturiseşte că nu simte nevoia să se căiască, fiind doar plictisit. Şi mai ciudate i se par depoziţiile martorilor (prieteni, oameni de la azil), care insistă asupra faptului că nu a plâns la înmormantare, a fumat, nu şi-a iubit mama etc. Juraţii au fost şi ei neplăcut impresionaţi de faptul că , după decesul mamei, Meursault s-a dus la film şi a făcut dragoste. Procesul lasă astfel impresia că totul este adevarat şi nimic nu-i adevărat, Meursault fiind gata să-l intrebe pe avocat cine este totuşi acuzatul? Dar motivaţia acuzatului (soare, zăpăceală) stârneşte ilaritate, iar avocatul pledează pentru o crimă logică, deşi calculată cu anticipaţie.
Meursault este condamnat la moarte. Abia atunci se trezeşte în el starea de revoltă. Refuză căinţa în faţa preotului şi doreşte ca în ziua execuţiei spectatorii să-l privească plini de ură.
Dacă existenţa nu are sens, nici timpul nu are sens. După descoperirea absurdului, eroul lui Camus moare fără speranţă şi regrete. Albert Camus a conceput un personaj de laborator, ieşit din plamaza tezelor sale. Jocul logic este captivant, chiar dacă astăzi pare neverosimil. Dar acest personaj este simbolul absurd al crimelor logice.
Albert Camus a ramas unul dintre marii scriitorii moralişti ai Franţei, dar o morală fundamentată pe absurd, care eventual lasă liber accesul spre valoare, este problematică şi lipsită de putere de persuasiune. Rervenind în Caiete asupra sensului celor două romane ale sale, Camus scria: “Străinul descrie goliciunea omului în faţa absurdului, Ciuma, e echivalentă desăvârşită a punctelor de vedere individuale în faţa aceluiaşi absurd. E un progres ce se va preciza în alte opere. Dar, în plus, Ciuma demonstrează ca absurdul nu ne învată nimic. Acesta este progresul definitiv.”
Citește și
Rezumat Ciuma de Albert Camus
Rezumat scurt "Străinul" de Albert Camus
Rezumat la romanul Străinul de Albert Camus
Rezumat Moartea fericită de Albert Camus
Rezumat la cartea Căderea de Albert Camus
Rezumat scurt Primul Om de Albert Camus
Rezumat Mitul lui Sisif de Albert Camus
Referat la romanul "Străinul" de Albert Camus
Personalitate complexă a culturii franceze, Albert Camus se afirmă ca scriitor paralel şi tangenţial cu formarea unui nou curent ideologic, existenţialismul, al cărui fundament teoretic îl oferă prin două eseuri filosofice (Mitul lui Sifis-1942 şi Omul revoltat-1951), deşi toată viaţa neagă această contribuţie.
Există opere literare care au mai multe “intrări” şi “ieşiri”. Elocvente în acest sens sunt numeroase povestiri şi romane de Fr. Kafka, J. Joyce, M. Proust si alţii. Pentru înţelegerea unor astfel de scrieri, faptul acesta nu este lipsit de semnificaţie. Maniera de organizare ideatică şi stilistică a unor texte indică adeseori şi modul lor cel mai fertil de abordare.
Opera literară a scriitorului francez Albert Camus (1913-1960) este şi ea organizată în acelaşi fel. Dar spre deosebire de alţi scriitori, în centrul ei există un puternic nucleu teoretic, format din Mitul lui Sifis (1943) şi Omul revoltat (1951).
Cele mai reprezentative romane camusiene (Străinul 1942, Ciuma 1947) ca şi unele drame ale sale (Neînţelegerea 1944, Caligula 1944), au un caracter exponenţial, fiind saturate ideile din eseurile sale, care au o rezonanţă europeană. Dar, Albert Camus nu era un filosof şi nici nu-i făcea placere să fie denumit în acest fel. El avea mai degrabă structura unui moralist, aşa cum fusese, de pildă Pascal în secolul al XVII-lea. Jean Grenier, profesorul său de la Universitatea din Alger, a avut un rol imens în formarea sa intelectuală, fapt pe care Albert Camus l-a remarcat întotdeauna cu recunoştinţă.
Dar, dincolo de toate acestea, punerea temeliilor conceptelor de om absurd şi literatură absurdă, ca şi formularea ipostazelor de revoltă şi literatură a revoltei presupune o largă arie de informare, susţinută de un spirit speculativ extrem de subtil.
Nascut la Moldovi (Algeria), Albert Casmus este fiul unei servitoare de origine spaniolă. După numai un an de la naştere , tatăl său (francez-alsacian) moare în luptele de la Marna (1914), mama scriitorului fiind nevoită să se mute cu cei doi copii la Alger, unde va lucra cu ziua în casele bogaţilor. Vorbind despre cultul eului şi despre personalitate, scriitorul rememorează acel început greu, din perspectiva celui ce devenise ”Cand privesc viaţa mea şi culoarea ei secretă, parcă simt în mine un tremur de lacrimi. Eu sunt deopotrivă aceste buze pe care le-am sărutat şi nopţile în <<casa în faţa lumii>>, sunt copilul sarac şi aceasta dezlanţuire de viaţă şi ambiţie ce mă cuprinde în anumite clipe. Mulţi dintre cei care mă cunosc nu ma recunosc în anumite ceasuri. Si eu mă simt pretutindeni asemenea acelei imagini inumane a lumii care-i propria mea viaţă”.
Scris înainte de Mitul lui Sifilis, romanul Strainul este infuzat de climatul sensibilităţii absurde. Meursault, micul funcţionar algerian, se întâlneşte cu absurdul din întâmplare. El este ca insul anonim din filosofia lui Heidegger şi Sartre, omul în stare de somnolenţă, care însa nu a descoperit absurdul decât la moarte. Intriga romanului este alcatuită ca o povestire. Accentul cade pe evenimente mari şi mici, amestecate în mod pragmatic. Amănuntele sunt aglomerate masiv, informaţiile colaterale evenimentului central iniţial (moartea mamei) sunt gata să-l sufoce pe acesta. Camus în romanul Strainul face apel la tehnica detaliului prin intermediul căruia reuşeşte să facă o descrierea amanunţită a peisajelor, portretelor atât morale cât şi fizice: ”Era o sală foarte luminoasă, văruită , cu plafon de sticla. Drept mobile, scaune şi capre în formă de X. Pe două din ele era aşezat, în mijlocul sălii, un sicriu alb cu capacul pus. Se vedeau numai şuruburile încă nestrânse, sclipind pe scândurile vopsite cu coaja de nucă. Lângă siciru stătea o infirmieră arabă în halat alb, legată la cap cu o basma colorată” (descrierea camerei unde era aşezată doamna Meursault moartă), ”După-amiaza era frumoasă. Totuşi, pavajul era slinos, trecătorii rari şi încă grăbiţi. Erau în primul rând familii care mergeau la plimbare, doi băieţaşi în costume de marinari, cu pantalonii scurţi, cam stingheriţi în hainele lor ţepene, şi o fetiţă cu o fundă mare roz şi pantofi negri de lac. În urma lor, o mama enormă, în rochie de mătase cafenie, şi tatăl, un omuleţ destul de plăpând, pe care-l cunoşteam din vedere. Purta pălărie de pai, papion şi baston în mână.” (descrierea imaginii drumului principal din faţa camerei lui Meursault). Uneori detaliile sunt prea abundete şi pot provoca o citire mai greoaie a textului care oboseşte cititorul îndemnându-l fară oprire să realizeze pe plan mental schiţe vizulale ale informaţiilor interceptate. Relatarea se face la persoana întâi. Naraţia descriptivă este total golită de orice participare afectivă. “Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu. Am primit o telegramă de la azil: <<Mama decedată. Înmormântarea maine. Sincere condoleanţe>>. Asta nu înseamna nimic. Poate a fost ieri.”
Albert Camus îl înfăţişează pe Meursault într-o stare de totală indiferentă. Drumul la azil, priveghiul, aspectul oamenilor bătrâni, refuzul lui de-a i se deschide sicriul pentru a-şi vedea mama moartă, convoiul de înmormantare, totul este descris ca un decor de film suprarealist. Motivul soarelui ce urcă pe cer şi dogorea lui puternică, constituie prima modulatie a luminii, proiectate pe această scena mută. Momentul evocării nu coincide cu timpul săvârşirii evenimentului.
Primul capitol al cărţii stă astfel sub semnul morţii mamei, raportul dintre mama-fiu traversând astfel mai multe scrieri ale autorului. Apa, lumina, erosul carnal sunt integrate în textura din Strainul pe măsura ce Meursault trece prin culoarul difuz al experienţei sale absurde. Personajul lui Albert Camus trăieşte experienţa absurdului într-o altă manieră decât noneroul lui Sartre, Antoine Roquentin din Greaţa (1938). Pentru Meursault absurdul se configurează prin diverse detalii ale hazardului cu care se întâlneşte pe parcursul vieţii sale. Trăirea personajului camusian este mediată cu precădere de senzaţii. Lui Meursault îi este foame şi sete, îi este cald şi frig. Universul sau de viaţă este aplatizat. Meursault nu cunoaşte încă valoarea, deci nu poate stabili încă anumite ierarhii între întâmplări. Faptele cotidiene trec pe lângă el ca şi cum s-ar scurge pe niste benzi mecanice. Zgomotul tramvaielor, forfota tinerilor din mahalaua oraşului, cafenelele pline sau goale, toate acestea fac parte dintr-un decor al străzii, înregistrat fără nici o participare afectivă. Până şi gesturile personale sunt enunţate la modul pur constatativ. Spaţiul este plin de obiecte peste care se suprapune rememorarea unui eveniment: “Am vrut sa fumez o ţigară la fereastră, dar aerul se răcise si mi s-a facut niţel frig. Am închis ferestrele şi, întorcându-mă în cameră, am văzut în oglindă un capăt al mesei pe care lampa mea cu alcool se învecina cu niste resturi de pâine. M-am gândit că mai trecuse o duminică, de bine, de rau, că mama era acum înmormântată, că aveam să-mi reiau lucrul, şi că, pe scurt, nimic nu se schimbase.”
Accentul cade pe atmosfera de plictis si indiferenţă. Peste aceasta autorul suprapune întâmplri şi personaje banale, situate la marginea trivialului. Naraţiunea colectează astfel, în peisajul ei vag colorat, portretul unui bătrân (Salamano) care şi-a pierdut cainele, istorisirile unui vecin dubios (Raymond Sintes) despre încurcăturile lui amoroase şi conflictul cu un necunoscut etc. Apropierea de evenimentul fundamental al romanului este lentă şi aproape imprevizibilă. Acuplarea cu o tânără funcţionară nu ridică tensiunea intrigii. “În timp ce ne îmbrăcam pe plajă, Maria mă privea cu ochi stralucitori. Am sărutat-o. Din clipa aceea nu am mai vorbit. Am strâns-o lângă mine şi ne-am grăbit să găsim un autobuz, să ne întoarcem, să mergem la mine şi sa ne aruncam pe pat.” Libidoul sexual nu joacă un rol deosebit în viaţa acestui personaj. Atunci când Meursault este întrebat de Maria dacă vrea să se casătorească, este evident ca pentru el faptul acesta nu prezintă nici o importanţă. Trăirea cantitativă a acestul personaj este absolut întâmplătoare, viaţa găsindu-se sub semnul provizoratului până la faza finală a existentei sale. De aceea putem spune că până şi confruntarea cu evenimentul-destin (crima) are un caracter întâmplător.
Venind pe plaja grupul de prieteni al lui Meursault nu avea nici o intenţie agresivă. Întâlnirea cu cei doi arabi dintre care unul era fratele fostei iubite a lui Raymond , cu care aceasta mai avusese un conflict, făcea totuşi din Meursault un personaj de rezervă, în cazul în care ar fii apărut al treilea. Când un arab scoate cuţitul şi-l răneşte pe Raymond, apoi fuge, acesta i-a dat revolverul lui Meursault, fiindcă era rănit la mână.
După două ore, arabul era din nou pe plajă iar Meursault înainta în aceeaşi direcţie, din întâmplare, orbit de o adevărată baie solară. Evocarea acestei situaţii absurde de către Meursault este elocventă.
“Ştiam că e stupid, că nu voi scăpa de soare deplasându-mă cu un pas. Dar am făcut un pas, un singur pas înainte. Şi, de astă dată, fară să se ridice, arabul a scos cuţitul pe care mi l-a arătat în soare. Lumina a ţâşnit din oţel ca o lamă lungă, strălucitoare, care mă lovea în frunte.”
Crima este integrată de scriitor într-o conjunctură. Nisipul era fierbinte, soarele ardea, aerul era aprins, iar lama lucitoare a cuţitului părea a fi ca un paloş. Actul crimei este departajat în secvenţe mai scurte: “Toată fiinţa mi s-a încordat şi am crispat mâna pe revolver. Trăgaciul a cedat, am atins pântecele lustruit al patului armei şi aici, în zgomotul deopotrivă sec şi asurzitor, a început totul.”
Abia după ce Meursaul trage şi cele patru focuri asupra arabului inert se pare că se trezeşte dintr-o stare de buimaceală sau de somn al conştiinţei: ”era ca şi cum aş fi bătut patru bătăi scurte în poarta nenorocirii”.
Meursault nu are conştiinţa crimei, după comiterea ei, intrând în închisoare cu gandurile unui om liber. Refuză avocatul din oficiu, despre care spune mai târziu că nu-l înţelege. La intrebarea judecătorului de ce a tras într-un om căzut nu ştie ce să răspundă, iar în privinţa faptei sale mărturiseşte că nu simte nevoia să se căiască, fiind doar plictisit. Şi mai ciudate i se par depoziţiile martorilor (prieteni, oameni de la azil), care insistă asupra faptului că nu a plâns la înmormantare, a fumat, nu şi-a iubit mama etc. Juraţii au fost şi ei neplăcut impresionaţi de faptul că , după decesul mamei, Meursault s-a dus la film şi a făcut dragoste. Procesul lasă astfel impresia că totul este adevarat şi nimic nu-i adevărat, Meursault fiind gata să-l intrebe pe avocat cine este totuşi acuzatul? Dar motivaţia acuzatului (soare, zăpăceală) stârneşte ilaritate, iar avocatul pledează pentru o crimă logică, deşi calculată cu anticipaţie.
Meursault este condamnat la moarte. Abia atunci se trezeşte în el starea de revoltă. Refuză căinţa în faţa preotului şi doreşte ca în ziua execuţiei spectatorii să-l privească plini de ură.
Dacă existenţa nu are sens, nici timpul nu are sens. După descoperirea absurdului, eroul lui Camus moare fără speranţă şi regrete. Albert Camus a conceput un personaj de laborator, ieşit din plamaza tezelor sale. Jocul logic este captivant, chiar dacă astăzi pare neverosimil. Dar acest personaj este simbolul absurd al crimelor logice.
Albert Camus a ramas unul dintre marii scriitorii moralişti ai Franţei, dar o morală fundamentată pe absurd, care eventual lasă liber accesul spre valoare, este problematică şi lipsită de putere de persuasiune. Rervenind în Caiete asupra sensului celor două romane ale sale, Camus scria: “Străinul descrie goliciunea omului în faţa absurdului, Ciuma, e echivalentă desăvârşită a punctelor de vedere individuale în faţa aceluiaşi absurd. E un progres ce se va preciza în alte opere. Dar, în plus, Ciuma demonstrează ca absurdul nu ne învată nimic. Acesta este progresul definitiv.”
Post a Comment