Ce este eseul
Eseu (fr. essai, „încercare”) – lucrare care tratează teme filozofice, literare, ştiinţifice, morale etc. Fiind o formă de notaţie a unor observaţii personale, eseul este un exerciţiu critic nesistematic prin excelenţă. Scriere eminamente deschisă, el se află la graniţa dintre filozofie şi literatură.
Permiţând un număr mare de accepţii, sensul central al termenului eseu (încercare, tentativă, exerciţiu) pleacă de la scriitorul şi moralistul francez Michel de Montaigne (1533-1592), creatorul genului care în 1580 a publicat celebra sa carte intitulată Eseuri. În secolele următoare termenul eseu se va aplica în mod frecvent operelor din orice domeniu; ulterior sensul cuvântului s-a specializat în direcţia pur literară, ajungând ca astăzi să definească, în general, o lucrare cu un pronunţat caracter personal.
Sfera de investigaţie a eseului e foarte largă, practic nelimitată. Eseistul „încearcă” să trateze un subiect, ridică o problemă, caută să dea o soluţie. Nu o impune, ci doar o propune. Eseul este expresia subiectivităţii celui care-l scrie.
Ceea ce el descoperă nu reprezintă un „adevăr” gene ral, ci doar „adevărul” său. De aici nota de profesiune de credinţă şi de reflecţie personală pe care o dă orice eseu. Înainte de orice, eseul este o „marcă” a persona lităţii autorului; în eseu hotărâtoare nu e atât problema justeţii celor afirmate, cât prezenţa sau absenţa personalităţii.
Fiind expresia unui unghi propriu de observaţie, într-un eseu interesează nu numai ce spui, ci şi cum spui. Un bun eseu va avea un efect de surpiză asupra cititorului. Noutatea, ineditul, punctul de vedere original sunt trăsături definitorii pentru acest tip de „încercare”.
Permiţând un număr mare de accepţii, sensul central al termenului eseu (încercare, tentativă, exerciţiu) pleacă de la scriitorul şi moralistul francez Michel de Montaigne (1533-1592), creatorul genului care în 1580 a publicat celebra sa carte intitulată Eseuri. În secolele următoare termenul eseu se va aplica în mod frecvent operelor din orice domeniu; ulterior sensul cuvântului s-a specializat în direcţia pur literară, ajungând ca astăzi să definească, în general, o lucrare cu un pronunţat caracter personal.
Sfera de investigaţie a eseului e foarte largă, practic nelimitată. Eseistul „încearcă” să trateze un subiect, ridică o problemă, caută să dea o soluţie. Nu o impune, ci doar o propune. Eseul este expresia subiectivităţii celui care-l scrie.
Ceea ce el descoperă nu reprezintă un „adevăr” gene ral, ci doar „adevărul” său. De aici nota de profesiune de credinţă şi de reflecţie personală pe care o dă orice eseu. Înainte de orice, eseul este o „marcă” a persona lităţii autorului; în eseu hotărâtoare nu e atât problema justeţii celor afirmate, cât prezenţa sau absenţa personalităţii.
Fiind expresia unui unghi propriu de observaţie, într-un eseu interesează nu numai ce spui, ci şi cum spui. Un bun eseu va avea un efect de surpiză asupra cititorului. Noutatea, ineditul, punctul de vedere original sunt trăsături definitorii pentru acest tip de „încercare”.
