Rezumat pe capitole la Ucenicia lui Ionuț - volumul 1 din Frații Jderi
Rezumat pe capitole la romanul "Ucenicia lui Ionuț", primul volum al trilogiei "Frații Jderi" scrisă de scriitorul român Mihail Sadoveanu. Autorul a scris volumul 1 - Ucenicia lui Ionuț în anul 1935. Rezumat lung pe capitole la "Ucenicia lui Ionuț", primul volum din "Frații Jderi" în care este vorba Ionut Jder, fiul cel mai mic al lui Manole Par-Negru care este format ca bărbat în slujba lui Ștefan cel Mare.
Vezi si
Rezumat scurt "Oamenii Măriei Sale" - Frații Jderi
Rezumat scurt Izvorul Alb - Frații Jderi
Rezumat scurt la Ucenicia lui Ionuț - Frații Jderi
UCENICIA LUI IONUŢ - rezumat pe capitole
Capitolul I
Despre hramul sfintei mănăstiri Neamţu, la anul de la Hristos 1469 şi despre o istorisire a lui Nechifor Căliman, starostele vânătorilor domneşti
Suntem într-o „luminată zi de mai a anului 1469”, la hramul mănăstirii Neamţu, când mulţimea de credincioşi află vestea sosirii lui Ştefan Vodă, ceea ce provoacă în rândul poporenilor reacţii paradoxale: „Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să se întâmple! Au să se işte puhoaie, , are să se reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război!”, socoteau ei.
Printre cei sosiţi la hram se află şi „un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii.”: Ionuţ Jder. Era feciorul comisului Manole Păr Negru, căruia lumea îi spunea Jder, „făcut nu se ştie când şi cum, nu în casa lui ci, după feleşagul cucului, în cuib străin. După ce s-a ridicat în vârsta asta, l-a dus între ceilalţi feciori ai lui legiuiţi.”, mărturisind soţiei, jupâneasa Ilisafta, tot adevărul; „Altfel Jderul cel mititel, plăcând tuturora, îi place şi ei.”.
Acolo se mai află şi „Nechifor Căliman, starostele vânătorilor de sub Cetate […] cunoscut om al lui Vodă. Fusese cunoscut slujitor şi al răposatului Bogdan Vodă. Era un moşneag uscat şi dârz, cu mustăţile răsucite din frânghii şi noduri.” căci, explică el celor care vor să afle cu ce pricină soseşte domnitorul, Ştefan Vodă îi fixase acolo soroc de judecată, în pricina unor pământuri care îi fuseseră luate pe nedrept de către vecini. Răpirea de pământuri se întâmplase după uciderea lui Bogdan Vodă, tatăl lui Ştefan – de către Petru Aron Vodă, în urma unei capcane pe care acesta o întinsese victimei sale –, pe când starostele Căliman îl însoţise în exil pe tânărul Ştefan.
Întârzierea de până atunci a rostirii verdictului în pricina pământurilor sale se datorase, motivează starostele, repetând cuvintele domnitorului, „războiului” pe care acesta îl pornise, necesităţii de a-l câştiga: „– Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zâmbind cătră mine şi privindu-mă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială. În ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă neorânduielile ca vânturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul. Aşa că eu bat război cu acei stăpâni care ţi-au răpit ocina ta.”.
La întoarcerea din pribegie, Căliman găsise acasă şi „spor un prunc străin”, pe lângă pământurile împuţinate: era copil din flori, explică starostele ascultătorilor săi, fiul unei surori a soţiei lui, o mamă stinsă din viaţă la puţină vreme după naştere, şi a comisului Manole Păr Negru. Copilul, Ionuţ Jder, a fost crescut în casa starostele Căliman până când s-a făcut flăcău, apoi dus tatălui.
Capitolul II
Aici se arată un voievod mare şi un Jder mititel
La Mănăstirea Neamţu se află călugăr şi „cuviosul ieromonah Nicodim”, frate după trup cu Ionuţ, pe numele său de mirean, Nicoară Păr Negru. Avea şi el „pe obraz, sub coada pleoapei stângi, acel semn oval, cât ai pune degetul cel mare, împodobit cu păr de culoarea jivinei a cărei poreclă o purta comisul şi, după el, toţi feciorii domniei sale, în număr de cinci.”.
Pe călugărul Nicodim îl vizitează în acea sfântă zi a hramului Ionuţ (căruia fratele său trupesc „Îi da din când în când învăţături, spunându-i câteva vorbe înţelepte, la care mezinul râdea. N’avea de unde-l prinde şi ce-i face. Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.”) spre a participa împreună la întâlnirea obştei cu domnitorul. A cărui prezenţă domină mulţimile – „Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul primăverii. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.” –, şi care, înfăţişând tuturor sabia sa în formă de cruce, ridicată în semn de binecuvântare şi putere, făgăduieşte dreptate, să apere legea creştină şi rânduielile pământului.
După slujba religioasă, starostele Căliman primeşte înscrisurile care îi fac dreptate, restituindu se pământurile, iar la masa domnească este poftit şi Ionuţ, spre a-i încredinţa vodă sarcina de slujitor şi prieten al fiului său, Alexăndrel, de aceeaşi vârstă cu mezinul Jderilor.
Domnitorul îl poftise şi pe Nicodim, căruia îi cere să-i tălmăcească din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, ceea ce acesta şi face, referindu se la imaginea luptătorului pe cal alb ce se împotriveşte Antichristului: „Vine vremea ca luptătorul să cheme pe Domnii pământului întru prigonirea fiarei care s-a ridicat asupra seminţiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică păcatele de frunte; şi zece coarne, adică înfruntarea celor zece porunci. E scris ca luptătorul pe cal alb s-o întâmpine şi s-o lovească, vărsându-i spurcăciunea sângelui.”. Un mod de a spune că Moldova condusă de Ştefan va intra în război cu oştile sultanului turc Mahomed (Mehmet), interpretăm noi interpretarea personajului.
Capitolul III
Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se arată mai ales despre ce vorbesc tinerii din toate timpurile
De la feciorul domnesc, Alexăndrel („Era în figura cu mustăcioară bălaie ceva neliniştit şi nesigur.”, notează autorul), cu care se legase frate de cruce, Ionuţ află o mare taină a acestuia: se îndrăgostise de jupâniţa Nasta, fiică de boieri de la Ionăşeni. Cum iubita sa fusese plecată la rudele din Polonia, de unde se întorsese de curând, Alexăndrel voia să o vadă, socotind însă că nu ar putea merge fără voia Domnitorului. În sufletul său nu acceptă însă interdicţiile puse asupra lui, după cum se mărturiseşte prietenului şi fratelui de cruce, Ionuţ Jder: „Eu sunt ţinut de rânduielile Domniei. Căci, pe cât spune măria sa, viaţa noastră e una şi a oamenilor de rând alta. Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne întristăm pentru noi, căci am pus jertfă fiinţa noastră. Eu nu cred asta.”. O părere cu care Ionuţ se arată întru totul de acord: „– Nici eu nu cred, măria ta, că poate fi asemenea rânduială. Mânzilor le e dată fuga; feciorilor ca noi dragostea. Eu zic să ne ducem.”.
Capitolul IV
Se vădesc şi alte cusururi ale prietinului nostru Ionuţ
Are loc, în cetăţuia mănăstirii, judecata domnească, în diferite pricini care se înfăţişau lui Vodă, şi lumea simte că se află sub o putere ce stăpâneşte drept şi natura, nu doar pe oameni: „De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor; drumurile erau paşnice.”.
Înainte de a se întoarce la Timiş, Ionuţ este întrebat de către Nicodim dacă Alexăndrel i-a făcut confesiuni, dar flăcăul neagă, deoarece jurase fratelui său de cruce că va păstra secretul. Bănuind însă adevărul, Nicodim îl avertizează pe mezin asupra primejdiei în care se află („Dacă se întâmplă o poznă, lovit în inimă e mai cu samă măria sa Domnul. În Alexăndrel Vodă are măria sa nădejdea moştenirii la Domni.”) şi motivează: „Fiind şi părintele său aplecat spre partea femeiască, la Alexăndrel slăbiciunea e şi mai mare, pentru că n-are în el alte puteri ca să-l înfrâneze. Bune sunt toate ale vieţii, dar cu măsură. El se poate duce într-o asemenea nebunie cu capu-n jos ca într-o prăpastie, pe când părintele său caută intrările şi ieşirile cu chibzuinţă, stăpânind ce-i place.”.
Ionuţ Păr Negru, după ce ascultă sfaturile fratelui său găseşte, pe drumul către casă, prilejul de a face o boacănă, vorbind, la un popas de noapte cu vin şi femei slobode în mângâieri, unui necunoscut ce îl trage de limbă. Vorbind anume despre Catalan, armăsarul spaniol din care se trag caii folosiţi de Vodă în bătălii şi care duc necontenit noroc acestuia, spun oamenii. A mărturisit şi despre faptul că armăsarul este la Timiş, despre felul cum îl păzesc Simion Jder, fratele cel mare al lui Ionuţ şi patru slujitori de la herghelie.
Capitolul V
În care se înfăţişează comisul Manole Jder şi mai cu samă dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia
Comisoaia Ilisafta reaminteşte soţului său, comisul Manole Păr Negru, împrejurările în care s-a călugărit Nicoară, sub numele Nicodim: el şi fratele său Simion se îndrăgostiseră, fără să ştie unul de altul, de aceeaşi femeie, o grecoaică, Sofia, căreia, comentează Ilisafta, „Nu i-a plăcut numai un boier tânăr al măriei sale; i-au plăcut doi. În zilele de frupt primea pe unul, în zilele de post pe altul.”. Până când cei doi s-au văzut din întâmplare, noaptea, lângă casa grecoaicei, nu s-au cunoscut, au tras săbiile şi au început să se lupte, când un strigăt al lui Simion, rănit, l-a făcut pe Nicoară să şi recunoască fratele. Şi femeia socoteşte că „Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu eu cine este vinovat, – căci acela este cap şi început – pentru acele nebunii pătimeşte mai cu samă biata comisoaie Ilisafta. Altora nimic nu le pasă; îşi steclesc dinţii într un măturoi de barbă şi şi întorc obrazul încolo, ca să nu-i văd eu; nu le pasă nimic, căci a rămas încă în ei drojdia nebuniilor; şi-n nebuniile altora cunosc pe ale sale!”, cu referire la soţul ei, desigur.
Sosind Ionuţ, mama lui adoptivă are grijă de el ca de un copil („Orice ar spune dumnealui comisul, mormăi ea cu grijă şi cu mulţămire în acelaşi timp, mai va să curgă apă pe Moldova pâne ce i-or creşte întregi tuleiele acestui pui de om şi până ce i s-a coace osul. Încă mai are nevoie de căldura cuibului.”) şi se împotriveşte plecării acestuia la curtea domnească, din aceleaşi raţiuni.
Capitolul VI
Se vede ce mai spune jupâneasa Ilisafta şi cum se găteşte un ospăţ domnesc sub streşina pădurii
Jupâneasa Ilisafta rememorează ce crede despre soarta fiilor ei, pornind de la credinţa că „Fiecare om are un urs al său. Acela are rânduiala să umble şi să lucreze pentru omul lui. Cel norocos are un slab şi ogaratic – căci acel urs umblă, caută, se străduieşte şi se sfarmă pentru domnul său, ca să le aibă toate de a gata şi să-i iasă în plin; pe când cel fără noroc are un urs leneş, care toată ziua şade la umbră de smeură şi se sparge de gras.”.
Astfel, ursul lui Simion „doarme la umbră şi mârâie din când în când alungând cu laba muştele.”, drept urmare bărbatul este necăsătorit, fără noroc în dragoste, cu chimirul gol şi „N are alt dar decât al băuturii de vin, întru-care într-adevăr e vrednic.”. Vistiernicul Cristea, alt fecior al ei (căsătorit cu o boieroaică frumoasă şi bogată din vecini, Candachia, pe care Ilisafta nu o suporta datorită aerelor de femeie emancipată) are un urs „numai pielea şi ciolanele; geme şi gâfâie întru mare strădanie”. Ursul lui Nicodim „trebuie să fie şi el monah tot la Neamţu”; al lui Dămian, negustor stabilit în Polonia, se străduie pentru câştigurile stăpânului; „Cât despre Ionuţ, văd că şi ursişorul lui începe a se mişca.”, încheie comisoaia trecerea în revistă a rostului în lume pe care şi-l făcuseră cei cinci Jderi tineri.
Aflat la Timiş, pentru a vizita herghelia domnească (cele cinci sute de iepe de prăsilă şi urmaşii lor), Ştefan Vodă ospătează sub poala pădurii şi îl cercetează pe Simion asupra poruncii pe care-i o dăduse, de a se căsători. Cel mai mare dintre fraţii Jderi îi va răspunde afirmând că două categorii de oameni nu o pot face uşor: „cei care sunt rânduiţi de Dumnezeu să fie stăpânitori noroadelor.”, domnitorul fiind văduv de multă vreme, şi cei „cărora le a fost înjunghiată inima în tinereţă şi acum urăsc partea femeiască.”.
Capitolul VII
Ciudată veste din Ţara Leşască
Starostele Căliman aduce prins – a doua zi după plecarea lui Vodă – la Timiş pe străinul căruia îi vorbise Ionuţ în acea adunare de noapte despre Catalan, căci surprinsese trecând pe acolo schimbul de vorbe dintre cei doi. Considerat suspect, străinul se dovedeşte a fi un slujitor al lui Dămian – feciorul neguţător în Liov al comisului şi iscoadă a domnitorului la poloni –, pe nume Iosip de la Nimirceni, trimis cu misiunea de a-l înştiinţa pe comis despre ceea ce aflase Dămian: un hoţ ucrainean vestit, Gogolea, poreclit de moldoveni Răţoi, fusese tocmit de către Mihu, boier duşman al domnitorului şi pribeag în ţara leşească (Polonia) spre a-l fura pe Catalan. Mihu voia să piardă astfel pe domnitor, căci se spunea că atâta vreme cât Ştefan Vodă va lupta călare pe Catalan, ori pe unul din urmaşii acestuia, nu poate fi înfrânt la război.
Capitolul VIII
Umblând pe drumul Sucevei, Ionuţ îşi află soarta de la o ţigancă prorociţă
Pe drumul către Suceava, unde urma să se pună în slujba lui Alexăndrel şi să înveţe carte împreună cu acesta, „Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfârşit de primăvară într-o bucurie a întregii lui fiinţe, amestecată cu apele, depărtările şi cerul. Priveliştile şi vorbele se întipăreau şi răsunau în el ca într-un cristal.”. Fusese dat în seama fratelui său, vistiernicul Cristea, şi a soţiei lui, Candachia, spre a fi înfăţişat cum se cuvine la curte. Iar la un popas o ţigancă îi ghiceşte viitorul: „Este o jupâniţă mică de stat care te aşteaptă să bată mare război cu domnia ta. Te uiţi la noi ş-o vezi pe dânsa. Nu-ţi trebuie mâncare, nu-ţi trebuie băutură, îţi trebuie dragoste!”. O jupâniţă pe care încă nu o cunoştea, dar la care visa de când Alexăndrel îi vorbise despre ea – Nasta de la Ionăşeni.
La ospătăria lui Iohan Roşu, pe călători îi întâmpină un mesager al lui Vodă, medelnicerul Dumitru Crivăţ, cu porunca de a-l duce vistiernicul pe fratele său mai mic la curte a doua zi dimineaţa. Acest medelnicer îl va informa pe Ionuţ despre viitorul său dascăl, totodată şi dascălul domnitorului, arhimandritul Amfilohie Şendrea, cel care „a învăţat atâta carte la Bizanţ, încât nu se află în ţara asta om mai iscusit decât dânsul în toate învăţăturile.”, dar, completează medelnicerul, „are la doagele capului sfinţiei sale puţină lipsă”, obişnuind să rostească, direct şi oricui, adevăruri prea puţin plăcute.
Capitolul IX
În ce chip Jder cel mititel a ajuns la dragostea lui
Ionuţ Jder, după întâlnirea cu un Alexăndrel Vodă bucuros de revedere, este prezentat doamnei Chiajna, sora lui Bogdan Voievod, tatăl domnitorului Ştefan, apoi îl cunoaşte pe părintele Amfilohie Şendrea. Urma să plece, împreună cu Alexăndrel, în ţinutul Hotinului, spre a se întâlni acolo cu Vodă, ceea ce pentru coconul domnesc este bun prilej de a trece pe la Ionăşeni, unde nădăjduia să o întâlnească pe iubita lui, Nasta, părtaş la acest plan fiind medelnicerul Dumitru Crivăţ, „slujitor de taină” al fiului de domn.
Pe drumul către Ionăşeni, „Jder simţea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla alături, o înfrigurare aspră, izbucnită în lărgime şi cătră soare după multă obidă.”. În adâncul sufletului, spera într-o altă rânduială a lucrurilor, încât Nasta, „copila despre care i se prorocise, să hotărască ea singură o altfel de alegere, îndată ce va vedea că se înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un Făt Frumos.”; o alegere favorabilă lui şi nu feciorului domnesc.
Ceea ce se va şi întâmpla, deoarece Nasta, după ce l-a trimis pe Alexăndrel să ceară tatălui său şi mamei ei acceptul pentru legătura lor, merge noaptea la culcuşul lui Ionuţ, spre a-l ruga să o apere de Alexăndrel şi a-i da o sărutare neaşteptată, împreună cu mărturisirea iubirii ei. Astfel, comentează naratorul, „Şi de data aceasta femeia era mai înţeleaptă, făcând ca îmbrăţişarea ei să aibă mai mult preţ decât prietiniile şi jurămintele.”.
Capitolul X
Visuri şi spaime ale jupâniţei Nasta
„După întâmplarea de la Ionăşeni, Jder cel mititel socoti că se găseşte într o stare păcătoasă şi vrednică de milă; i se părea însă ciudat că nu poate să fie trist. Oricâtă silinţă îşi făcea ca să se osândească, bucuria unei mari izbânzi îi ieşea deasupra. Dealtminteri îşi dădea dreptate că n-a săvârşit nimic în dauna stăpânului său; s-a supus numai unui duşman plăcut, care a venit asupră-i cu război.”; drept urmare, „Nu-i trebui multă vreme fecioraşului de la Timiş, să sburde iar fără grijă, ca un mânz din acele ceairuri.”.
Griji are însă Ştefan Vodă, ocupat cu împărţirea pământurilor pentru refugiaţii ruşi de lângă apa Nistrului, cu pregătirea ţării pentru a se apăra de posibilul atac al unor tătari neprieteni şi hoţi, vestit lui de Hanul tătarilor din Crimeea, Mengli Ghirai, cu ridicarea curţii domneşti de la Bacău şi multe altele, treburi ale Domniei în care îl implică şi pe fiul său, Alexăndrel.
După cum griji are şi Nasta pe care, într-unul din drumurile sale făcute la porunca tatălui, în cursul lunii iulie a aceluiaşi an 1469, tânărul fiu de domn o descoperă suferindă şi slăbită. Pricina suferinţelor Nastei o va afla puţin mai târziu Ionuţ, reîntors singur, sub pretextul unei vizite la Timiş. Nasta era îngrijorată pentru că îşi auzise mama, pe jupâneasa Tudosia, vorbind în somn despre oameni răi, străini din ţara leşească, ce ar pune la cale prinderea ori uciderea lui Alexăndrel. Iar copila găseşte şi o soluţie îngrijorărilor ei: „te rog să vii singur, căci cu tine n-are nimenea nimică. Ori fură mă şi du-mă undeva, ca să nu mai am spaimă.”.
Capitolul XI
Ionuţ Jder află o capcană gătită stăpânului său
Pe drumul de la Ionăşeni la Suceava „Se afla în Jder ca o presimţire de sălbăticiune, care, umblând sub codru şi căutându-şi adăpătoarea şi păşunea şi ascultând-şi chemarea dragostei, are totuşi întreaga-i făptură încordată spre primejdie.”. Pe baza acestei presimţiri, tânărul îl suspectează pe Iohan Roşu (stăpânul ospătăriei unde poposiseră Ionuţ, vistiernicul Cristea şi soţia lui), întâlnit pe drum, de participare la complotul împotriva lui Alexăndrel, deoarece Iohan ştia despre drumurile feciorului de domn de la medelnicerul Crivăţ, dar şi pentru că mergea înspre graniţa cu Polonia, unde urma să ducă o marfă preţioasă, mărturiseşte imprudent. Somat să spună care îi sunt adevăratele intenţii, hangiul de origine polonă va scoate sabia, iar slujitorul său baltagul, însă fără mare folos, căci sunt biruiţi de către Ionuţ şi slujitorul său credincios, Gheorghe Botezatu Tatarul, legaţi şi duşi în cetatea Sucevei, spre a fi predaţi postelnicului de acolo.
Nici postelnicul nu dă mare crezare teoriei complotului, pe care o susţinea Ionuţ, după cum nu va crede nici Alexăndrel, aflat la Ionăşeni, trezit în toiul nopţii şi luat cu sine de către Ionuţ, sub pretextul unei porunci a lui Vodă. Teorie confirmată însă de atacul unor tâlhari polonezi, pe drumul de întoarcere la Suceava, care solicită grupului alcătuit din fiul de domn, Ionuţ, medelnicerul Crivăţ şi şapte oşteni să îl predea pe Alexăndrel. În cursul luptei ce urmează, grupul este salvat de sacrificiul medelnicerului Crivăţ, care socoteşte că astfel îşi plăteşte vina de a fi vorbit la ospătăria lui Roşu despre drumurile fiului de domn: aprinde paiele din carul cu ajutorul căruia se apropie atacatorii, ştiind că va fi ucis apoi de aceştia.
Capitolul XII
Când au cercetat la Timiş nişte neguţători pricepuţi şi mai cu samă îndrăzneţi
Câţiva negustori, ziceau ei, de ceară aromată din luncile Siretului, folosită pentru fabricarea lumânărilor din palatul dogelui veneţian, se află în căutarea mărfii lor prin preajma Timişului. Erau cazaci zaporojeni, conduşi de cel care se numea Grigorie Pogonat, vorbitor de română; unul dintre aceştia, moş Ilia Alapin, îşi căuta vindecarea ochiului ce îi lăcrima necontenit la un izvor cu apă binefăcătoare aflat chiar deasupra aşezării Jderilor. Curând însă, în dialogurile lor, se vădesc a fi, de fapt, hoţii tocmiţi de boierul Mihu, refugiat în Polonia, spre a fura, sau măcar a ucide, pe Catalan, armăsarul domnesc purtător de noroc în războaie pentru Ştefan Vodă, Grigorie Pogonat fiind în realitate vestitul hoţ Grigorie Gogolea, zis şi Răţoi.
Pentru a-l ucide pe Catalan, căci de furat au înţeles ei că este peste putinţă, hoţii simulează un atac cu rol de diversiune în partea opusă locului unde se află grajdul cu Catalan, dar Gogolea şi tovarăşul său, Ilia Alapin, cel ce simulase boala de ochi pentru a spiona, vor fi capturaţi de către Simion Jder care îi aştepta, informat din timp despre identitatea reală a ‘negustorilor’ şi mişcările lor. Pentru că bănuia însă un asemenea posibil deznodământ, Gogolea îşi luase ca măsură de prevedere capturarea lui Alexăndrel şi a lui Ionuţ, pe care îi oferă, în schimbul eliberării sale, lui Simion, ceea ce al doilea comis va accepta.
Sosiţi la locul tentativei de capturare a feciorului de domn, după indicaţiile lui Grigorie Gogolea, Simion Jder şi oamenii săi văd, îndată ce hoţul dăduse semnul de încetare a ostilităţilor, „ieşind din văgăună cătră soare o arătare fioroasă, cu părul vâlvoi, cu straiele sfâşiate de sabie, cu tâmpla stângă sângerată. Răcnea c-o gură mare şi c-un strigăt ascuţit şi răguşit, socotind încă, în fierbinţeala lui, că prigoneşte el pe lotri.”: era Ionuţ, care se bătuse astfel încât uimise şi pe lotrii cazaci hârşiţi în rele.
Capitolul XIII
Despre ieşirea în pradă a Tatarilor de dincolo de Volga
Tătarii nohai, ramură nomadă şi primitivă a neamului, spre deosebire de tătarii Crâmleni, aşezaţi la casele lor şi civilizaţi, al căror han trimisese lui Ştefan Vodă înştiinţare despre un posibil atac al nohailor, pătrund în Moldova. Cu o ramură a hoardei lor, în timp ce alta jefuia Polonia, unde „În târguri, maţele neguţătorilor au fost înşirate ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipţi în pari. Muierile au fost trase de cozile capului înspre convoiul de robi. Sfintele biserici au fost prădate de odoare şi părăsite flăcărilor.”.
În drum spre confruntarea cu tătarii, Ştefan Vodă află despre isprava feciorului său şi a lui Ionuţ Jder, ambii fiind aduşi în faţa lui şi certaţi pentru nechibzuinţa de care au dat dovadă, ţinând ascunse drumurile la Ionăşeni şi dragostea lui Alexăndrel pentru Nasta. Totodată Ştefan află de la sfinţitul Amfilohie, de faţă la certarea tinerilor vinovaţi, că Tudosia, mama Nastei, este rudă prin alianţă cu Mihu, boierul din ţara leşească răuvoitor domnitorului. Drept pedeapsă pentru faptele lor necugetate, Alexăndrel şi Ionuţ vor fi puşi „la ispăşiore şi la post” în recluziune, cel de-al doilea tânăr alături de fratele său, la Timiş. Cu acest prilej domnitorul îşi afirmă şi concepţia sacrificială despre rostul conducătorilor, reprodusă anterior lui Ionuţ de către Alexăndrel: „Noi Domnii şi stăpânitorii de noroade trebuie să urmăm pilda Soarelui, dând în fiecare zi căldură şi lumină fără a primi.”.
Incursiunea tătarilor nohai pe teritoriul Moldovei se va solda însă cu înfrângerea lor şi cu capturarea fiului lui Mamac Han, Emin Sidi Mamac, conducătorul lor, de către Simion şi Ionuţ, care îl prind din fuga calului cu juvăţurile, arcane de frânghie. Aceasta după ce oştile domneşti i au înconjurat pe tătari obligându i să lupte într un fel cu care nu erau deprinşi: confruntarea cu tactica unei armate regulate şi disciplinate.
Capitolul XIV
Cele din urmă veşti despre răutăţile prădalnicilor
Tătarii nohai prinşi sunt trecuţi toţi prin sabie, la porunca domnitorului, după cum s-a întâmplat şi cu fiul hanului şi cu nouăzeci şi nouă din cei o sută de tătari trimişi solie la domnitorul Moldovei de către Mamac Han, cu cererea „să nu întârzie nici o clipă de a slobozi cu daruri pe Eminec; iar de nu va face aşa, apoi cât ţine acea Ţară a Moldovei, nu va rămânea sar şi târg nedat pojarului […] şi nu va rămâne om trăitor de la mare şi până la munte”. Drept urmare, speriaţi, tătarii se vor retrage către Nipru.
După aceste întâmplări cumplite, la Timiş, Ionuţ „urma pretutindeni pe fratele său, fără poftă de mâncare şi fără vlagă, ca un mânzoc bolnav.”, stare accentuată de veştile aduse de la Ionăşeni de Gheorghe Botezatu Tatarul, trimis acolo de către Simion, înduioşat de suferinţa fratelui său: Nasta se refugiase, împreună cu mama ei, la rudele din Polonia, unde fuseseră luate apoi în robie de către tătari.
Pentru că, aflând vestea, Ionuţ „începu a se tângui, scâncind”, Simion îl va certa, fratern ironic: „Tu încă nu înţelegi ce se chiamă un bărbat – adică acel care nu-i ouat şi clocit, ci fătat. Bărbat e numai acela care leapădă de la sine slăbiciunile şi lacrimile. Când dă cu piciorul, când prinde în pumn, toate i se supun. Descalecă lângă o muiere; pe urmă încalecă şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după starea în care te afli tu, ar fi frumos să-ţi ţinem şi noi tovărăşie, eu cu părintele Nicodim, bocind gros ca nişte buhai de baltă. Să treacă un om pe la poartă şi să steie cu mirare: Hm! Se cunoaşte că aceştia s feciorii comisului Manole Pă Negru de la Timiş. Asemenea blăstămăţie vrei domnia ta să se întâmple, ca să ajungem ocara lumii!”. Pe când tatăl său va considera, „cu destulă linişte” şi generalizând filosofic, cum că „– Asta-i ucenicia fiecărui bărbat” şi că cel mai bun leac este munca de ajutor al celui de-al doilea comis, Simion.
Capitolul XV
Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie
Leacul aplicat de comisul cel bătrân „fecioraşului” se dovedise productiv până când a sosit în Timiş slujitorul lui Dămian, Iosip de la Nimirceni, cel care mai fusese o dată mesager al Jderului neguţător în Liov. Acest mesager povesteşte cum l-a întâlnit pe moş Ilia Alapin, tovarăşul hoţului Grigorie Gogolea, într-un sat de lângă Liov, şi ce a aflat de la el: împreună cu Gogolea hotărâseră a l da prins lui Ştefan Vodă pe boier Mihu, pentru că nu le plătise răsplata cuvenită, a-l da în schimbul valorii banilor datoraţi de către boier hoţilor. Acelaşi Iosip îi anunţă despre soarta Nastei şi a mamei sale: amândouă au fost vândute de tătari şi cumpărate de „Suleiman beg, care are cetăţuie cu putere împărătească în smârcurile Dunării, în drept cu cetatea Chilia.”, la Ormanlî Ghiol.
Auzind pe Iosip că se pregăteşte să relateze despre iubita sa, Ionuţ s-a prefăcut a se retrage cuminte din sfatul familiei, ceea ce l-a determinat pe Simion să afirme că mezinul „a înţeles că nu-i mai rămâne nimica de făcut.”. Ascultase însă dintr-o cameră alăturată şi puţin mai târziu, atunci când a venit comisoaia să-l binecuvânteze pentru somn, prefăcându-se că este pe cale de a adormi liniştit, „deschise ochii, îi zâmbi, o cuprinse de după grumaz şi o sărută pe ochi. Comisoaia Ilisafta n-avu vreme să strige de plăcere, nici să întrebe ce-i şi dacă-i bine. Fecioraşul închise iar ochii şi urmă să doarmă liniştit.”.
După care, în miez de noapte, îi va cere slujitorului său, Gheorghe Botezatu Tatarul, să-l însoţească în tentativa de a-şi recupera iubita, ceea ce tătarul creştinat acceptă, socotind că nu are altceva mai bun de făcut şi că doar aşa îşi va putea proteja stăpânul. Se simţea dator familiei Păr Negru deoarece bătrânul Manole îi salvase viaţa, pe când era copil, rob la turci, iar ostaşii moldoveni călcaseră un sălaş al păgânilor.
Capitolul XVI
Cum se pregătesc Jderii cei mari să-l caute pe cel mititel
Ne aflăm la începutul lui octombrie din acelaşi an 1469 când, sub pretextul că merge la fratele Nicodim de la mănăstirea Neamţu, Ionuţ a pornit deja către cetatea Chilia, după cum avea să înţeleagă Simion, văzând că Ionuţ nu a revenit la timp acasă, mărturisind apoi tatălui că „La vârsta lui nici eu n-aş fi făcut altfel. Ştiu că şi alţii ar fi făcut tot aşa.” – părintele său, în speţă.
Porniţi întru salvarea mezinului, pe drum către mănăstirea Neamţu, de unde îl vor lua cu ei pe Nicodim („– Am înţeles că acel copil e pulbere de puşcă, suspină el.”), comisul Manole şi Simion opresc la vistiernicul Cristea şi la starostele Căliman, asociaţi aceleiaşi fapte. Apoi, cu învoire de la domnitor („– Să ştii, comise Manole, a zis măria sa că acest prunc a săvârşit o faptă care-mi place.”) şi poruncă de a-l înfăţişa pe fugar la întoarcere, avându-l cu ei în plus şi pe Dămian, întâlnit la Suceava, se vor îndrepta, ajutaţi de cinci slujitori, către cetatea Chilia.
Capitolul XVII
Unde şi cum l-au găsit Jderii cei mari pe cel mezin şi ce au făptuit în acel loc
Ajunşi la cetatea Chiliei, cei şase află cu surprindere de la pârcălab că Ionuţ trecuse pe acolo, se prezentase cuviincios, sugerând chiar că este posibil să fie urmat de o „putere”, după care dispăruse, lăsându-şi calul şi hainele, de unde Simion a dedus că „Ionuţ se afla în stufăriile de cătră Ormanlî Ghiol şi cerea sprijin de la ai săi. Acest copil a avut mai multă minte decât un sfat întreg, cugeta el. Aprinsă inimă, care l a sculat şi l a pornit ca în vifor; însă, în cursul drumului, s-a arătat şi judecata, învăţându-l să se folosească de puterea care vine după el.”.
Acelaşi pârcălab îi informase pe oaspeţii săi despre Suleiman beg, comandantul micii garnizoane turceşti din Ormanlî Ghiol: „Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, negru şi burduhos. Din ce i-a venit asemenea boală, nu se ştie. Se umflă de răutate şi nu se poate încălzi niciodată. Pielea lui e umedă, rece şi grunţuroasă, ca la broască.”. Pentru a se încălzi, aduce în patul său roabe tinere, care încurând „se ofilesc, se întunecă şi se răcesc la piele, până ce vine vremea de mor, ori se asvârli ele singure într o gârlă, de le mănâncă racii.”.
După întâlnirea grupului cu Ionuţ şi slujitorul său – angajaţi la Ormanlî Ghiol ca muncitori sub chip de tătari pribegi –, are loc atacul asupra garnizoanei, formată din câţiva ieniceri bătrâni, surprinşi pe când pescuiau, atac finalizat prin uciderea lui Suleiman beg, dar în haremul acestuia nu se găsea Nasta. De la o roabă, în care Simion şi Nicodim au recunoscut o pe fosta lor iubită Sofia şi care apoi s-a sinucis, lăsându-se în sabie, Ionuţ află că iubita sa se aruncase de pe corabia ce o ducea către Ormanlî Ghiol, spre a pieri în valuri.
„După această ultimă întâmplare a uceniciei sale, Ionuţ Jder, potrivit poruncii ştiute, a fost înfăţişat la Domnie.”, unde „Vodă a zâmbit şi a şoptit la ureche coconului său câteva vorbe de lămurire; după care Alexandru Vodă a ridicat palma la mustăcioară şi a întors fruntea într o parte.”. Iar Nicodim a scris în ceaslov data întoarcerii sale, 21 octombrie, cu menţiunea „Când am fost noi în pământul Turcului.”.
Vezi si
Rezumat scurt "Oamenii Măriei Sale" - Frații Jderi
Rezumat scurt Izvorul Alb - Frații Jderi
Rezumat scurt la Ucenicia lui Ionuț - Frații Jderi
UCENICIA LUI IONUŢ - rezumat pe capitole
Capitolul I
Despre hramul sfintei mănăstiri Neamţu, la anul de la Hristos 1469 şi despre o istorisire a lui Nechifor Căliman, starostele vânătorilor domneşti
Suntem într-o „luminată zi de mai a anului 1469”, la hramul mănăstirii Neamţu, când mulţimea de credincioşi află vestea sosirii lui Ştefan Vodă, ceea ce provoacă în rândul poporenilor reacţii paradoxale: „Dacă bate clopotul şi vine măria sa, cine ştie ce are să se întâmple! Au să se işte puhoaie, , are să se reverse apa Moldovei, are să pornească iar vreun război!”, socoteau ei.
Printre cei sosiţi la hram se află şi „un fecioraş de boier. Abia îi înfiera mustaţa. Purta contăş de postav albastru de Flandra, ciubote de marochin roş şi jungher la cingătoare. Avea cuşma plecată pe o sprânceană şi zâmbea primăverii.”: Ionuţ Jder. Era feciorul comisului Manole Păr Negru, căruia lumea îi spunea Jder, „făcut nu se ştie când şi cum, nu în casa lui ci, după feleşagul cucului, în cuib străin. După ce s-a ridicat în vârsta asta, l-a dus între ceilalţi feciori ai lui legiuiţi.”, mărturisind soţiei, jupâneasa Ilisafta, tot adevărul; „Altfel Jderul cel mititel, plăcând tuturora, îi place şi ei.”.
Acolo se mai află şi „Nechifor Căliman, starostele vânătorilor de sub Cetate […] cunoscut om al lui Vodă. Fusese cunoscut slujitor şi al răposatului Bogdan Vodă. Era un moşneag uscat şi dârz, cu mustăţile răsucite din frânghii şi noduri.” căci, explică el celor care vor să afle cu ce pricină soseşte domnitorul, Ştefan Vodă îi fixase acolo soroc de judecată, în pricina unor pământuri care îi fuseseră luate pe nedrept de către vecini. Răpirea de pământuri se întâmplase după uciderea lui Bogdan Vodă, tatăl lui Ştefan – de către Petru Aron Vodă, în urma unei capcane pe care acesta o întinsese victimei sale –, pe când starostele Căliman îl însoţise în exil pe tânărul Ştefan.
Întârzierea de până atunci a rostirii verdictului în pricina pământurilor sale se datorase, motivează starostele, repetând cuvintele domnitorului, „războiului” pe care acesta îl pornise, necesităţii de a-l câştiga: „– Războiul meu, staroste Căliman, a grăit iar Vodă zâmbind cătră mine şi privindu-mă aprig, să ştii că îl am cu această ţară fără rânduială. În ţara asta a Moldovei, staroste Căliman, umblă neorânduielile ca vânturile. Am găsit în ţara asta, staroste Căliman, şi mulţi stăpâni. Nu trebuie să fie decât unul. Aşa că eu bat război cu acei stăpâni care ţi-au răpit ocina ta.”.
La întoarcerea din pribegie, Căliman găsise acasă şi „spor un prunc străin”, pe lângă pământurile împuţinate: era copil din flori, explică starostele ascultătorilor săi, fiul unei surori a soţiei lui, o mamă stinsă din viaţă la puţină vreme după naştere, şi a comisului Manole Păr Negru. Copilul, Ionuţ Jder, a fost crescut în casa starostele Căliman până când s-a făcut flăcău, apoi dus tatălui.
Capitolul II
Aici se arată un voievod mare şi un Jder mititel
La Mănăstirea Neamţu se află călugăr şi „cuviosul ieromonah Nicodim”, frate după trup cu Ionuţ, pe numele său de mirean, Nicoară Păr Negru. Avea şi el „pe obraz, sub coada pleoapei stângi, acel semn oval, cât ai pune degetul cel mare, împodobit cu păr de culoarea jivinei a cărei poreclă o purta comisul şi, după el, toţi feciorii domniei sale, în număr de cinci.”.
Pe călugărul Nicodim îl vizitează în acea sfântă zi a hramului Ionuţ (căruia fratele său trupesc „Îi da din când în când învăţături, spunându-i câteva vorbe înţelepte, la care mezinul râdea. N’avea de unde-l prinde şi ce-i face. Era fluture, flacără, schimbător ca un pui de demon.”) spre a participa împreună la întâlnirea obştei cu domnitorul. A cărui prezenţă domină mulţimile – „Vodă Ştefan, călcând atunci în al patruzecilea an al vârstei, avea obrazul ars proaspăt de vântul primăverii. Se purta ras, cu mustaţa uşor încărunţită. Avea o puternică strângere a buzelor şi o privire verde tăioasă. Deşi scund de statură, cei dinaintea sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el de jos în sus.” –, şi care, înfăţişând tuturor sabia sa în formă de cruce, ridicată în semn de binecuvântare şi putere, făgăduieşte dreptate, să apere legea creştină şi rânduielile pământului.
După slujba religioasă, starostele Căliman primeşte înscrisurile care îi fac dreptate, restituindu se pământurile, iar la masa domnească este poftit şi Ionuţ, spre a-i încredinţa vodă sarcina de slujitor şi prieten al fiului său, Alexăndrel, de aceeaşi vârstă cu mezinul Jderilor.
Domnitorul îl poftise şi pe Nicodim, căruia îi cere să-i tălmăcească din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, ceea ce acesta şi face, referindu se la imaginea luptătorului pe cal alb ce se împotriveşte Antichristului: „Vine vremea ca luptătorul să cheme pe Domnii pământului întru prigonirea fiarei care s-a ridicat asupra seminţiilor. Mehmet e fiara: are şapte capete, adică păcatele de frunte; şi zece coarne, adică înfruntarea celor zece porunci. E scris ca luptătorul pe cal alb s-o întâmpine şi s-o lovească, vărsându-i spurcăciunea sângelui.”. Un mod de a spune că Moldova condusă de Ştefan va intra în război cu oştile sultanului turc Mahomed (Mehmet), interpretăm noi interpretarea personajului.
Capitolul III
Se vede cum se leagă o frăţie de cruce şi se arată mai ales despre ce vorbesc tinerii din toate timpurile
De la feciorul domnesc, Alexăndrel („Era în figura cu mustăcioară bălaie ceva neliniştit şi nesigur.”, notează autorul), cu care se legase frate de cruce, Ionuţ află o mare taină a acestuia: se îndrăgostise de jupâniţa Nasta, fiică de boieri de la Ionăşeni. Cum iubita sa fusese plecată la rudele din Polonia, de unde se întorsese de curând, Alexăndrel voia să o vadă, socotind însă că nu ar putea merge fără voia Domnitorului. În sufletul său nu acceptă însă interdicţiile puse asupra lui, după cum se mărturiseşte prietenului şi fratelui de cruce, Ionuţ Jder: „Eu sunt ţinut de rânduielile Domniei. Căci, pe cât spune măria sa, viaţa noastră e una şi a oamenilor de rând alta. Noi nu trebuie să ne bucurăm şi să ne întristăm pentru noi, căci am pus jertfă fiinţa noastră. Eu nu cred asta.”. O părere cu care Ionuţ se arată întru totul de acord: „– Nici eu nu cred, măria ta, că poate fi asemenea rânduială. Mânzilor le e dată fuga; feciorilor ca noi dragostea. Eu zic să ne ducem.”.
Capitolul IV
Se vădesc şi alte cusururi ale prietinului nostru Ionuţ
Are loc, în cetăţuia mănăstirii, judecata domnească, în diferite pricini care se înfăţişau lui Vodă, şi lumea simte că se află sub o putere ce stăpâneşte drept şi natura, nu doar pe oameni: „De când acea putere se aşezase asupra Moldovei, părea că s-au schimbat şi stihiile. Ploile cădeau la timp, iernile aveau omături îmbielşugate. Iazurile stăteau liniştite în zăgazuri; morile şi pâraiele cântau în văi; prisăcile se înmulţeau în poienile pădurilor; drumurile erau paşnice.”.
Înainte de a se întoarce la Timiş, Ionuţ este întrebat de către Nicodim dacă Alexăndrel i-a făcut confesiuni, dar flăcăul neagă, deoarece jurase fratelui său de cruce că va păstra secretul. Bănuind însă adevărul, Nicodim îl avertizează pe mezin asupra primejdiei în care se află („Dacă se întâmplă o poznă, lovit în inimă e mai cu samă măria sa Domnul. În Alexăndrel Vodă are măria sa nădejdea moştenirii la Domni.”) şi motivează: „Fiind şi părintele său aplecat spre partea femeiască, la Alexăndrel slăbiciunea e şi mai mare, pentru că n-are în el alte puteri ca să-l înfrâneze. Bune sunt toate ale vieţii, dar cu măsură. El se poate duce într-o asemenea nebunie cu capu-n jos ca într-o prăpastie, pe când părintele său caută intrările şi ieşirile cu chibzuinţă, stăpânind ce-i place.”.
Ionuţ Păr Negru, după ce ascultă sfaturile fratelui său găseşte, pe drumul către casă, prilejul de a face o boacănă, vorbind, la un popas de noapte cu vin şi femei slobode în mângâieri, unui necunoscut ce îl trage de limbă. Vorbind anume despre Catalan, armăsarul spaniol din care se trag caii folosiţi de Vodă în bătălii şi care duc necontenit noroc acestuia, spun oamenii. A mărturisit şi despre faptul că armăsarul este la Timiş, despre felul cum îl păzesc Simion Jder, fratele cel mare al lui Ionuţ şi patru slujitori de la herghelie.
Capitolul V
În care se înfăţişează comisul Manole Jder şi mai cu samă dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia
Comisoaia Ilisafta reaminteşte soţului său, comisul Manole Păr Negru, împrejurările în care s-a călugărit Nicoară, sub numele Nicodim: el şi fratele său Simion se îndrăgostiseră, fără să ştie unul de altul, de aceeaşi femeie, o grecoaică, Sofia, căreia, comentează Ilisafta, „Nu i-a plăcut numai un boier tânăr al măriei sale; i-au plăcut doi. În zilele de frupt primea pe unul, în zilele de post pe altul.”. Până când cei doi s-au văzut din întâmplare, noaptea, lângă casa grecoaicei, nu s-au cunoscut, au tras săbiile şi au început să se lupte, când un strigăt al lui Simion, rănit, l-a făcut pe Nicoară să şi recunoască fratele. Şi femeia socoteşte că „Pentru nebunii de aceste, pentru care ştiu eu cine este vinovat, – căci acela este cap şi început – pentru acele nebunii pătimeşte mai cu samă biata comisoaie Ilisafta. Altora nimic nu le pasă; îşi steclesc dinţii într un măturoi de barbă şi şi întorc obrazul încolo, ca să nu-i văd eu; nu le pasă nimic, căci a rămas încă în ei drojdia nebuniilor; şi-n nebuniile altora cunosc pe ale sale!”, cu referire la soţul ei, desigur.
Sosind Ionuţ, mama lui adoptivă are grijă de el ca de un copil („Orice ar spune dumnealui comisul, mormăi ea cu grijă şi cu mulţămire în acelaşi timp, mai va să curgă apă pe Moldova pâne ce i-or creşte întregi tuleiele acestui pui de om şi până ce i s-a coace osul. Încă mai are nevoie de căldura cuibului.”) şi se împotriveşte plecării acestuia la curtea domnească, din aceleaşi raţiuni.
Capitolul VI
Se vede ce mai spune jupâneasa Ilisafta şi cum se găteşte un ospăţ domnesc sub streşina pădurii
Jupâneasa Ilisafta rememorează ce crede despre soarta fiilor ei, pornind de la credinţa că „Fiecare om are un urs al său. Acela are rânduiala să umble şi să lucreze pentru omul lui. Cel norocos are un slab şi ogaratic – căci acel urs umblă, caută, se străduieşte şi se sfarmă pentru domnul său, ca să le aibă toate de a gata şi să-i iasă în plin; pe când cel fără noroc are un urs leneş, care toată ziua şade la umbră de smeură şi se sparge de gras.”.
Astfel, ursul lui Simion „doarme la umbră şi mârâie din când în când alungând cu laba muştele.”, drept urmare bărbatul este necăsătorit, fără noroc în dragoste, cu chimirul gol şi „N are alt dar decât al băuturii de vin, întru-care într-adevăr e vrednic.”. Vistiernicul Cristea, alt fecior al ei (căsătorit cu o boieroaică frumoasă şi bogată din vecini, Candachia, pe care Ilisafta nu o suporta datorită aerelor de femeie emancipată) are un urs „numai pielea şi ciolanele; geme şi gâfâie întru mare strădanie”. Ursul lui Nicodim „trebuie să fie şi el monah tot la Neamţu”; al lui Dămian, negustor stabilit în Polonia, se străduie pentru câştigurile stăpânului; „Cât despre Ionuţ, văd că şi ursişorul lui începe a se mişca.”, încheie comisoaia trecerea în revistă a rostului în lume pe care şi-l făcuseră cei cinci Jderi tineri.
Aflat la Timiş, pentru a vizita herghelia domnească (cele cinci sute de iepe de prăsilă şi urmaşii lor), Ştefan Vodă ospătează sub poala pădurii şi îl cercetează pe Simion asupra poruncii pe care-i o dăduse, de a se căsători. Cel mai mare dintre fraţii Jderi îi va răspunde afirmând că două categorii de oameni nu o pot face uşor: „cei care sunt rânduiţi de Dumnezeu să fie stăpânitori noroadelor.”, domnitorul fiind văduv de multă vreme, şi cei „cărora le a fost înjunghiată inima în tinereţă şi acum urăsc partea femeiască.”.
Capitolul VII
Ciudată veste din Ţara Leşască
Starostele Căliman aduce prins – a doua zi după plecarea lui Vodă – la Timiş pe străinul căruia îi vorbise Ionuţ în acea adunare de noapte despre Catalan, căci surprinsese trecând pe acolo schimbul de vorbe dintre cei doi. Considerat suspect, străinul se dovedeşte a fi un slujitor al lui Dămian – feciorul neguţător în Liov al comisului şi iscoadă a domnitorului la poloni –, pe nume Iosip de la Nimirceni, trimis cu misiunea de a-l înştiinţa pe comis despre ceea ce aflase Dămian: un hoţ ucrainean vestit, Gogolea, poreclit de moldoveni Răţoi, fusese tocmit de către Mihu, boier duşman al domnitorului şi pribeag în ţara leşească (Polonia) spre a-l fura pe Catalan. Mihu voia să piardă astfel pe domnitor, căci se spunea că atâta vreme cât Ştefan Vodă va lupta călare pe Catalan, ori pe unul din urmaşii acestuia, nu poate fi înfrânt la război.
Capitolul VIII
Umblând pe drumul Sucevei, Ionuţ îşi află soarta de la o ţigancă prorociţă
Pe drumul către Suceava, unde urma să se pună în slujba lui Alexăndrel şi să înveţe carte împreună cu acesta, „Fecioraşul comisului Manole plutea în acea zi de sfârşit de primăvară într-o bucurie a întregii lui fiinţe, amestecată cu apele, depărtările şi cerul. Priveliştile şi vorbele se întipăreau şi răsunau în el ca într-un cristal.”. Fusese dat în seama fratelui său, vistiernicul Cristea, şi a soţiei lui, Candachia, spre a fi înfăţişat cum se cuvine la curte. Iar la un popas o ţigancă îi ghiceşte viitorul: „Este o jupâniţă mică de stat care te aşteaptă să bată mare război cu domnia ta. Te uiţi la noi ş-o vezi pe dânsa. Nu-ţi trebuie mâncare, nu-ţi trebuie băutură, îţi trebuie dragoste!”. O jupâniţă pe care încă nu o cunoştea, dar la care visa de când Alexăndrel îi vorbise despre ea – Nasta de la Ionăşeni.
La ospătăria lui Iohan Roşu, pe călători îi întâmpină un mesager al lui Vodă, medelnicerul Dumitru Crivăţ, cu porunca de a-l duce vistiernicul pe fratele său mai mic la curte a doua zi dimineaţa. Acest medelnicer îl va informa pe Ionuţ despre viitorul său dascăl, totodată şi dascălul domnitorului, arhimandritul Amfilohie Şendrea, cel care „a învăţat atâta carte la Bizanţ, încât nu se află în ţara asta om mai iscusit decât dânsul în toate învăţăturile.”, dar, completează medelnicerul, „are la doagele capului sfinţiei sale puţină lipsă”, obişnuind să rostească, direct şi oricui, adevăruri prea puţin plăcute.
Capitolul IX
În ce chip Jder cel mititel a ajuns la dragostea lui
Ionuţ Jder, după întâlnirea cu un Alexăndrel Vodă bucuros de revedere, este prezentat doamnei Chiajna, sora lui Bogdan Voievod, tatăl domnitorului Ştefan, apoi îl cunoaşte pe părintele Amfilohie Şendrea. Urma să plece, împreună cu Alexăndrel, în ţinutul Hotinului, spre a se întâlni acolo cu Vodă, ceea ce pentru coconul domnesc este bun prilej de a trece pe la Ionăşeni, unde nădăjduia să o întâlnească pe iubita lui, Nasta, părtaş la acest plan fiind medelnicerul Dumitru Crivăţ, „slujitor de taină” al fiului de domn.
Pe drumul către Ionăşeni, „Jder simţea în tovarăşul său domnesc, cu care umbla alături, o înfrigurare aspră, izbucnită în lărgime şi cătră soare după multă obidă.”. În adâncul sufletului, spera într-o altă rânduială a lucrurilor, încât Nasta, „copila despre care i se prorocise, să hotărască ea singură o altfel de alegere, îndată ce va vedea că se înfăţişează la geamul ei cu zăbrele încă un Făt Frumos.”; o alegere favorabilă lui şi nu feciorului domnesc.
Ceea ce se va şi întâmpla, deoarece Nasta, după ce l-a trimis pe Alexăndrel să ceară tatălui său şi mamei ei acceptul pentru legătura lor, merge noaptea la culcuşul lui Ionuţ, spre a-l ruga să o apere de Alexăndrel şi a-i da o sărutare neaşteptată, împreună cu mărturisirea iubirii ei. Astfel, comentează naratorul, „Şi de data aceasta femeia era mai înţeleaptă, făcând ca îmbrăţişarea ei să aibă mai mult preţ decât prietiniile şi jurămintele.”.
Capitolul X
Visuri şi spaime ale jupâniţei Nasta
„După întâmplarea de la Ionăşeni, Jder cel mititel socoti că se găseşte într o stare păcătoasă şi vrednică de milă; i se părea însă ciudat că nu poate să fie trist. Oricâtă silinţă îşi făcea ca să se osândească, bucuria unei mari izbânzi îi ieşea deasupra. Dealtminteri îşi dădea dreptate că n-a săvârşit nimic în dauna stăpânului său; s-a supus numai unui duşman plăcut, care a venit asupră-i cu război.”; drept urmare, „Nu-i trebui multă vreme fecioraşului de la Timiş, să sburde iar fără grijă, ca un mânz din acele ceairuri.”.
Griji are însă Ştefan Vodă, ocupat cu împărţirea pământurilor pentru refugiaţii ruşi de lângă apa Nistrului, cu pregătirea ţării pentru a se apăra de posibilul atac al unor tătari neprieteni şi hoţi, vestit lui de Hanul tătarilor din Crimeea, Mengli Ghirai, cu ridicarea curţii domneşti de la Bacău şi multe altele, treburi ale Domniei în care îl implică şi pe fiul său, Alexăndrel.
După cum griji are şi Nasta pe care, într-unul din drumurile sale făcute la porunca tatălui, în cursul lunii iulie a aceluiaşi an 1469, tânărul fiu de domn o descoperă suferindă şi slăbită. Pricina suferinţelor Nastei o va afla puţin mai târziu Ionuţ, reîntors singur, sub pretextul unei vizite la Timiş. Nasta era îngrijorată pentru că îşi auzise mama, pe jupâneasa Tudosia, vorbind în somn despre oameni răi, străini din ţara leşească, ce ar pune la cale prinderea ori uciderea lui Alexăndrel. Iar copila găseşte şi o soluţie îngrijorărilor ei: „te rog să vii singur, căci cu tine n-are nimenea nimică. Ori fură mă şi du-mă undeva, ca să nu mai am spaimă.”.
Capitolul XI
Ionuţ Jder află o capcană gătită stăpânului său
Pe drumul de la Ionăşeni la Suceava „Se afla în Jder ca o presimţire de sălbăticiune, care, umblând sub codru şi căutându-şi adăpătoarea şi păşunea şi ascultând-şi chemarea dragostei, are totuşi întreaga-i făptură încordată spre primejdie.”. Pe baza acestei presimţiri, tânărul îl suspectează pe Iohan Roşu (stăpânul ospătăriei unde poposiseră Ionuţ, vistiernicul Cristea şi soţia lui), întâlnit pe drum, de participare la complotul împotriva lui Alexăndrel, deoarece Iohan ştia despre drumurile feciorului de domn de la medelnicerul Crivăţ, dar şi pentru că mergea înspre graniţa cu Polonia, unde urma să ducă o marfă preţioasă, mărturiseşte imprudent. Somat să spună care îi sunt adevăratele intenţii, hangiul de origine polonă va scoate sabia, iar slujitorul său baltagul, însă fără mare folos, căci sunt biruiţi de către Ionuţ şi slujitorul său credincios, Gheorghe Botezatu Tatarul, legaţi şi duşi în cetatea Sucevei, spre a fi predaţi postelnicului de acolo.
Nici postelnicul nu dă mare crezare teoriei complotului, pe care o susţinea Ionuţ, după cum nu va crede nici Alexăndrel, aflat la Ionăşeni, trezit în toiul nopţii şi luat cu sine de către Ionuţ, sub pretextul unei porunci a lui Vodă. Teorie confirmată însă de atacul unor tâlhari polonezi, pe drumul de întoarcere la Suceava, care solicită grupului alcătuit din fiul de domn, Ionuţ, medelnicerul Crivăţ şi şapte oşteni să îl predea pe Alexăndrel. În cursul luptei ce urmează, grupul este salvat de sacrificiul medelnicerului Crivăţ, care socoteşte că astfel îşi plăteşte vina de a fi vorbit la ospătăria lui Roşu despre drumurile fiului de domn: aprinde paiele din carul cu ajutorul căruia se apropie atacatorii, ştiind că va fi ucis apoi de aceştia.
Capitolul XII
Când au cercetat la Timiş nişte neguţători pricepuţi şi mai cu samă îndrăzneţi
Câţiva negustori, ziceau ei, de ceară aromată din luncile Siretului, folosită pentru fabricarea lumânărilor din palatul dogelui veneţian, se află în căutarea mărfii lor prin preajma Timişului. Erau cazaci zaporojeni, conduşi de cel care se numea Grigorie Pogonat, vorbitor de română; unul dintre aceştia, moş Ilia Alapin, îşi căuta vindecarea ochiului ce îi lăcrima necontenit la un izvor cu apă binefăcătoare aflat chiar deasupra aşezării Jderilor. Curând însă, în dialogurile lor, se vădesc a fi, de fapt, hoţii tocmiţi de boierul Mihu, refugiat în Polonia, spre a fura, sau măcar a ucide, pe Catalan, armăsarul domnesc purtător de noroc în războaie pentru Ştefan Vodă, Grigorie Pogonat fiind în realitate vestitul hoţ Grigorie Gogolea, zis şi Răţoi.
Pentru a-l ucide pe Catalan, căci de furat au înţeles ei că este peste putinţă, hoţii simulează un atac cu rol de diversiune în partea opusă locului unde se află grajdul cu Catalan, dar Gogolea şi tovarăşul său, Ilia Alapin, cel ce simulase boala de ochi pentru a spiona, vor fi capturaţi de către Simion Jder care îi aştepta, informat din timp despre identitatea reală a ‘negustorilor’ şi mişcările lor. Pentru că bănuia însă un asemenea posibil deznodământ, Gogolea îşi luase ca măsură de prevedere capturarea lui Alexăndrel şi a lui Ionuţ, pe care îi oferă, în schimbul eliberării sale, lui Simion, ceea ce al doilea comis va accepta.
Sosiţi la locul tentativei de capturare a feciorului de domn, după indicaţiile lui Grigorie Gogolea, Simion Jder şi oamenii săi văd, îndată ce hoţul dăduse semnul de încetare a ostilităţilor, „ieşind din văgăună cătră soare o arătare fioroasă, cu părul vâlvoi, cu straiele sfâşiate de sabie, cu tâmpla stângă sângerată. Răcnea c-o gură mare şi c-un strigăt ascuţit şi răguşit, socotind încă, în fierbinţeala lui, că prigoneşte el pe lotri.”: era Ionuţ, care se bătuse astfel încât uimise şi pe lotrii cazaci hârşiţi în rele.
Capitolul XIII
Despre ieşirea în pradă a Tatarilor de dincolo de Volga
Tătarii nohai, ramură nomadă şi primitivă a neamului, spre deosebire de tătarii Crâmleni, aşezaţi la casele lor şi civilizaţi, al căror han trimisese lui Ştefan Vodă înştiinţare despre un posibil atac al nohailor, pătrund în Moldova. Cu o ramură a hoardei lor, în timp ce alta jefuia Polonia, unde „În târguri, maţele neguţătorilor au fost înşirate ca mărgelele pe garduri. Copiii au fost înfipţi în pari. Muierile au fost trase de cozile capului înspre convoiul de robi. Sfintele biserici au fost prădate de odoare şi părăsite flăcărilor.”.
În drum spre confruntarea cu tătarii, Ştefan Vodă află despre isprava feciorului său şi a lui Ionuţ Jder, ambii fiind aduşi în faţa lui şi certaţi pentru nechibzuinţa de care au dat dovadă, ţinând ascunse drumurile la Ionăşeni şi dragostea lui Alexăndrel pentru Nasta. Totodată Ştefan află de la sfinţitul Amfilohie, de faţă la certarea tinerilor vinovaţi, că Tudosia, mama Nastei, este rudă prin alianţă cu Mihu, boierul din ţara leşească răuvoitor domnitorului. Drept pedeapsă pentru faptele lor necugetate, Alexăndrel şi Ionuţ vor fi puşi „la ispăşiore şi la post” în recluziune, cel de-al doilea tânăr alături de fratele său, la Timiş. Cu acest prilej domnitorul îşi afirmă şi concepţia sacrificială despre rostul conducătorilor, reprodusă anterior lui Ionuţ de către Alexăndrel: „Noi Domnii şi stăpânitorii de noroade trebuie să urmăm pilda Soarelui, dând în fiecare zi căldură şi lumină fără a primi.”.
Incursiunea tătarilor nohai pe teritoriul Moldovei se va solda însă cu înfrângerea lor şi cu capturarea fiului lui Mamac Han, Emin Sidi Mamac, conducătorul lor, de către Simion şi Ionuţ, care îl prind din fuga calului cu juvăţurile, arcane de frânghie. Aceasta după ce oştile domneşti i au înconjurat pe tătari obligându i să lupte într un fel cu care nu erau deprinşi: confruntarea cu tactica unei armate regulate şi disciplinate.
Capitolul XIV
Cele din urmă veşti despre răutăţile prădalnicilor
Tătarii nohai prinşi sunt trecuţi toţi prin sabie, la porunca domnitorului, după cum s-a întâmplat şi cu fiul hanului şi cu nouăzeci şi nouă din cei o sută de tătari trimişi solie la domnitorul Moldovei de către Mamac Han, cu cererea „să nu întârzie nici o clipă de a slobozi cu daruri pe Eminec; iar de nu va face aşa, apoi cât ţine acea Ţară a Moldovei, nu va rămânea sar şi târg nedat pojarului […] şi nu va rămâne om trăitor de la mare şi până la munte”. Drept urmare, speriaţi, tătarii se vor retrage către Nipru.
După aceste întâmplări cumplite, la Timiş, Ionuţ „urma pretutindeni pe fratele său, fără poftă de mâncare şi fără vlagă, ca un mânzoc bolnav.”, stare accentuată de veştile aduse de la Ionăşeni de Gheorghe Botezatu Tatarul, trimis acolo de către Simion, înduioşat de suferinţa fratelui său: Nasta se refugiase, împreună cu mama ei, la rudele din Polonia, unde fuseseră luate apoi în robie de către tătari.
Pentru că, aflând vestea, Ionuţ „începu a se tângui, scâncind”, Simion îl va certa, fratern ironic: „Tu încă nu înţelegi ce se chiamă un bărbat – adică acel care nu-i ouat şi clocit, ci fătat. Bărbat e numai acela care leapădă de la sine slăbiciunile şi lacrimile. Când dă cu piciorul, când prinde în pumn, toate i se supun. Descalecă lângă o muiere; pe urmă încalecă şi se duce cu altă floare la ureche. Acuma, după starea în care te afli tu, ar fi frumos să-ţi ţinem şi noi tovărăşie, eu cu părintele Nicodim, bocind gros ca nişte buhai de baltă. Să treacă un om pe la poartă şi să steie cu mirare: Hm! Se cunoaşte că aceştia s feciorii comisului Manole Pă Negru de la Timiş. Asemenea blăstămăţie vrei domnia ta să se întâmple, ca să ajungem ocara lumii!”. Pe când tatăl său va considera, „cu destulă linişte” şi generalizând filosofic, cum că „– Asta-i ucenicia fiecărui bărbat” şi că cel mai bun leac este munca de ajutor al celui de-al doilea comis, Simion.
Capitolul XV
Pe neaşteptate, Ionuţ pune la cale cea mai mare nebunie
Leacul aplicat de comisul cel bătrân „fecioraşului” se dovedise productiv până când a sosit în Timiş slujitorul lui Dămian, Iosip de la Nimirceni, cel care mai fusese o dată mesager al Jderului neguţător în Liov. Acest mesager povesteşte cum l-a întâlnit pe moş Ilia Alapin, tovarăşul hoţului Grigorie Gogolea, într-un sat de lângă Liov, şi ce a aflat de la el: împreună cu Gogolea hotărâseră a l da prins lui Ştefan Vodă pe boier Mihu, pentru că nu le plătise răsplata cuvenită, a-l da în schimbul valorii banilor datoraţi de către boier hoţilor. Acelaşi Iosip îi anunţă despre soarta Nastei şi a mamei sale: amândouă au fost vândute de tătari şi cumpărate de „Suleiman beg, care are cetăţuie cu putere împărătească în smârcurile Dunării, în drept cu cetatea Chilia.”, la Ormanlî Ghiol.
Auzind pe Iosip că se pregăteşte să relateze despre iubita sa, Ionuţ s-a prefăcut a se retrage cuminte din sfatul familiei, ceea ce l-a determinat pe Simion să afirme că mezinul „a înţeles că nu-i mai rămâne nimica de făcut.”. Ascultase însă dintr-o cameră alăturată şi puţin mai târziu, atunci când a venit comisoaia să-l binecuvânteze pentru somn, prefăcându-se că este pe cale de a adormi liniştit, „deschise ochii, îi zâmbi, o cuprinse de după grumaz şi o sărută pe ochi. Comisoaia Ilisafta n-avu vreme să strige de plăcere, nici să întrebe ce-i şi dacă-i bine. Fecioraşul închise iar ochii şi urmă să doarmă liniştit.”.
După care, în miez de noapte, îi va cere slujitorului său, Gheorghe Botezatu Tatarul, să-l însoţească în tentativa de a-şi recupera iubita, ceea ce tătarul creştinat acceptă, socotind că nu are altceva mai bun de făcut şi că doar aşa îşi va putea proteja stăpânul. Se simţea dator familiei Păr Negru deoarece bătrânul Manole îi salvase viaţa, pe când era copil, rob la turci, iar ostaşii moldoveni călcaseră un sălaş al păgânilor.
Capitolul XVI
Cum se pregătesc Jderii cei mari să-l caute pe cel mititel
Ne aflăm la începutul lui octombrie din acelaşi an 1469 când, sub pretextul că merge la fratele Nicodim de la mănăstirea Neamţu, Ionuţ a pornit deja către cetatea Chilia, după cum avea să înţeleagă Simion, văzând că Ionuţ nu a revenit la timp acasă, mărturisind apoi tatălui că „La vârsta lui nici eu n-aş fi făcut altfel. Ştiu că şi alţii ar fi făcut tot aşa.” – părintele său, în speţă.
Porniţi întru salvarea mezinului, pe drum către mănăstirea Neamţu, de unde îl vor lua cu ei pe Nicodim („– Am înţeles că acel copil e pulbere de puşcă, suspină el.”), comisul Manole şi Simion opresc la vistiernicul Cristea şi la starostele Căliman, asociaţi aceleiaşi fapte. Apoi, cu învoire de la domnitor („– Să ştii, comise Manole, a zis măria sa că acest prunc a săvârşit o faptă care-mi place.”) şi poruncă de a-l înfăţişa pe fugar la întoarcere, avându-l cu ei în plus şi pe Dămian, întâlnit la Suceava, se vor îndrepta, ajutaţi de cinci slujitori, către cetatea Chilia.
Capitolul XVII
Unde şi cum l-au găsit Jderii cei mari pe cel mezin şi ce au făptuit în acel loc
Ajunşi la cetatea Chiliei, cei şase află cu surprindere de la pârcălab că Ionuţ trecuse pe acolo, se prezentase cuviincios, sugerând chiar că este posibil să fie urmat de o „putere”, după care dispăruse, lăsându-şi calul şi hainele, de unde Simion a dedus că „Ionuţ se afla în stufăriile de cătră Ormanlî Ghiol şi cerea sprijin de la ai săi. Acest copil a avut mai multă minte decât un sfat întreg, cugeta el. Aprinsă inimă, care l a sculat şi l a pornit ca în vifor; însă, în cursul drumului, s-a arătat şi judecata, învăţându-l să se folosească de puterea care vine după el.”.
Acelaşi pârcălab îi informase pe oaspeţii săi despre Suleiman beg, comandantul micii garnizoane turceşti din Ormanlî Ghiol: „Şade toată ziua la soare, se coace şi se umflă. E pleşuv, negru şi burduhos. Din ce i-a venit asemenea boală, nu se ştie. Se umflă de răutate şi nu se poate încălzi niciodată. Pielea lui e umedă, rece şi grunţuroasă, ca la broască.”. Pentru a se încălzi, aduce în patul său roabe tinere, care încurând „se ofilesc, se întunecă şi se răcesc la piele, până ce vine vremea de mor, ori se asvârli ele singure într o gârlă, de le mănâncă racii.”.
După întâlnirea grupului cu Ionuţ şi slujitorul său – angajaţi la Ormanlî Ghiol ca muncitori sub chip de tătari pribegi –, are loc atacul asupra garnizoanei, formată din câţiva ieniceri bătrâni, surprinşi pe când pescuiau, atac finalizat prin uciderea lui Suleiman beg, dar în haremul acestuia nu se găsea Nasta. De la o roabă, în care Simion şi Nicodim au recunoscut o pe fosta lor iubită Sofia şi care apoi s-a sinucis, lăsându-se în sabie, Ionuţ află că iubita sa se aruncase de pe corabia ce o ducea către Ormanlî Ghiol, spre a pieri în valuri.
„După această ultimă întâmplare a uceniciei sale, Ionuţ Jder, potrivit poruncii ştiute, a fost înfăţişat la Domnie.”, unde „Vodă a zâmbit şi a şoptit la ureche coconului său câteva vorbe de lămurire; după care Alexandru Vodă a ridicat palma la mustăcioară şi a întors fruntea într o parte.”. Iar Nicodim a scris în ceaslov data întoarcerii sale, 21 octombrie, cu menţiunea „Când am fost noi în pământul Turcului.”.
Post a Comment