Principalele simboluri din Povestea lui Harap-Alb
Principalele simboluri analizate din basmul "Povestea lui Harap Alb" a scriitorului roman Ion Creangă. 12 simboluri din "Povestea lui Harap Alb" descrise mediu pentru a fi folosite la BAC. Aceste simboluri sunt: Armele, Calul, Podul, Padurea, Spânul, Fântâna, Castelul, Sfânta Duminică, Albinele şi furnicile, Drumul, Apareneţele bizare, și Apa vie şi apa moartă.
Caracterizarea personajului principal Harap Alb din "Povestea lui Harap Alb"
Fișă de lectură la Povestea lui Harap Alb
Rezumat de o pagina la Povestea lui Harap Alb
Povestea lui Harap Alb rezumat scurt
Rezumat Povestea lui Harap Alb de Ion Creangă
Simboluri in basmul Povestea lui Harap-Alb
Citeste si descarca PDF "Povestea lui Harap Alb" de Ion Creangă
Armele
Armele pe care tatăl său le avusese în tinereţe, acestea simbolizând nu numai patrimoniul strămoşesc, ci şi calităţile spirituale ereditare, pe care Craiul, la rândul său iniţiat, le-a transmis fiului său.
Calul
Există o credinată, înrădăcionată, se pare, în memoria tuturor popoarelor, potrivit căreia, la origine, calul tâsneste, galopînd ca sîngele în vine, din bezna adîncurilor htoniene, fie din măruntaile pămantului, fie din andîncurile mării. Fiu al noptii si al misterului, acest cal arhetipal este purtătorul deopotrivă al vietii si al mortii, fiind legat atăt de focul ce nimiceste si triumfă, cît si de apa ce hrăneste si îneaca. Multiplicitatea întelesurilor lui simbolice decurege din semnificatia complexă a marilor figuri lunare, în care imaginatia asociază, prin analogie, glia in rolul ei de Mamă, luna ce-o luminează, apele si sexualitatea, visul si divinatia, vegetatia si periodica ei reînnoire.
Podul
Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul.
Despărţirea tatălui de fiu se face la pod şi este una ritualică. Craiul îşi supune şi fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecută cu bine datorită ajutorului primit de la calul năzdrăvan. Încercarea feciorilor se face la pod, simbolismul trecerii şi caracterul său primejdios fiind specific unui început de călătorie iniţiatică. Craiul le verifică într-un fel fiilor săi sentimentele, caracterul, capacitatea de a face faţă unei astfel de probe pentru a vedea dacă vreunul dintre ei se dovedeşte vrednic de a pătrunde tainele necunoscutului ce îi aşteaptă dincolo de pod.
Simbolismul podului sau al punţii, care îngăduie trecerea de pe un mal pe celălalt, este unul dintre cele mai larg răspândite. Această trecere înseamnă şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti, de la contingenţă la nemurire.
Padurea
Simbolul pădurii, un simbol larg răspândit, altfel decât arborele ca entitate, al unui univers care, ca spaţiu exterior, se opune micului univers al ţinutului desţelenit. În legende şi basme pădurea este locuită de făpturi misterioase, cel mai adesea ameninţătoare care întruchipează toate acele pericole cu care omul tânăr trebuie să se confrunte atunci când, în perioada iniţierii sale, vrea să devină un om pe deplin responsabil. Pădurea întunecată simbolizează o fază a dezorientării, zona inconştientului, în care omul conştient poate pătrunde doar şovăind. Lumina care apare în calea personajelor din basme şi licăreşte printre trunchiurile copacilor simbolizează speranţa în existenţa unui loc de refugiu. Pădurea însăşi, ca natură sălbatică, dezordonată, este percepută ca neprimitoare şi ameninţătoare, iar fantezia o populează cu fiinţe sălbatice şi duhuri, dar şi cu zâne care se pot dovedi binevoitoare. Pe de altă parte , pentru oamenii spirituali ea poate deveni locul în care îşi pot apăra singurătatea de agitaţia şi frământările lumii. În general, în pădure domneşte o lumină verde clar-obscură care alternează cu întunericul, o viaţă necunoscută ce nu poate fi văzută din afară; pădurea, ca simbol oniric, are „felurite făpturi – inofensive sau periculoase – şi în ea se poate aduna tot ceea ce e posibil să scoată cândva la lumina zilei peisajul personalităţii noastre” (Aeppli). În acest sens, pădurea pe care o traversează Harap-Alb poate fi privită ca un labirint, al cărui centru îl reprezintă aici chiar ieşirea rezervată iniţiatului, celui care în timpul încercărilor iniţiatice se va fi arătat demn să aibă acces la revelaţia misterioasă.
Spânul
Spânul desemnează un om fără barbă, lovit de o stârpiciune congenitală a sistemului capilar al feţei sale, „o specie de castrat”. Creşterea bărbii este rezultatul unei posibilităţi fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spânul este exclusiv constrictiv, neted, lustruind ca o gresie, „dar pe asemenea piele se ascut tăişurile de brici. Când este stăpânul unei fiinţe vii, nu poate avea prin fire, decât un rol vampiric-comprehensiv faţă de ea; când însă această fiinţă păşeşte pe calvarul unei realizări iniţiatice, îi subţiază toate elementele individuale din ea, până dispar. Or, aceste elemente, sunt prin definiţie limitative şi de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spânului, fără ca el să-şi dea seama”.(Vasile Lovinescu)
În sens restrâns, Spânul poate fi socotit Diavolul, fiinţa de dincolo, aşa cum însuşi se prezintă – „Chima râului pe malul pârului” – sau cum îl avertizează craiul pe fiul său la plecare: - „În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, aici „şugubăţ” însemnând „rău” sau „amăgitor”.
Fântâna
Fântâna este matricea miracolelor transmutaţiilor. Recipient inepuizabil, spaţiu de captare a izvorului , fântâna întruneşte sensurile cercetării, pe cel ale victoriei. Fântâna apare în diverse tradiţii ca izvor de apă vie, fântâna vieţii, fântâna nemuririi, a tinereţii veşnice. Prin apele ei mereu schimbătoare, fântâna simbolizează nu atât nemurirea cât o perpetuă întinerire. În diverse mituri şi tradiţii fântâna apare sub diverse, dar asemănătoare interpretări. În tradiţia orientală apare ca o fântână a vieţii hiperboreană, în tradiţia creştină ea este asemuită cu sângele şi apa care au ţâşnit din rana lui Hristos şi care au fost strânse în Sfântul Graal. În tradiţia irlandeză se vorbeşte despre o fântână cu apă tămăduitoare. La germani, fântâna lui Mimir conţinea apa cunoaşterii. Se poate observa o înclinaţie către acţiunile benefice ale apei fântânilor. Dar această apă, ca să rămână egală cu ea însăşi trebuie să fie mereu însufleţită, pritocită de „Duhul care suflă deasupra apelor”. Când o carapace o izolează de suflul creatot, apa se corupe, iar fântâna devine Iad, matrice de balauri.
Iată ce înţeles schematic dă Vasile Lovinescu, episodului cu fântâna: „Avem o dublă mişcare în interiorul fântânii: când se coboară Spânul în fântână, eroul nostru rămâne sus; când la rândul său, coboară el în puţ, Spânul se ridică la faţa pământului. Harap-Alb imprimă apei o mişcare expansivă, Spânul una constructivă; complementarismul lor transformă apa stătută într-o apă vie.
Castelul
În realitate, ca si in basme sau în vise, castelul este de obicei situat pe înaltimi sau în luminisul unei păduri: este o construcţie solidă şi la caare se ajunge greu. Castelul dă o senzaţie de siguranţa, ca şi casa in general, dar, în cazul său, este vorba de un grad sporit de securitate. Este un simbol al protecţiei.
Poziţia lui, insă, îl izolează întrucâtva în mijlocul câmpiilor, pădurilor sau colinelor. Ceea ce se află inlăuntrul său este despărtit de restul lumii, capătă un aspect îndepărtat, pe cît de greu de atins, pe atît de rîvnit. De aceea el figurează printre simbolurile transcendeţei: in operele de artă, ierusalimul ceresc la forma unei cetăţi cu sumedenie de turnuri şi flese, aflate pe vîrful unui munte.
Sfânta Duminică
Sfânta Duminică, deghizată într-o bătrână cerşetoare. Înzestrat cu calităţile cele mai alese, onest şi nobil, feciorul rămâne uimit în faţa calităţilor de clarvăzătoare ale acesteia, căci prin capacitatea acesteia de a vedea în viitor şi prin cele ce i le spune în legătură cu tot ceea ce se va petrece, feciorul o milostiveşte cu un ban, acum legându-se între ei o alianţă simbiotică.
Albinele şi furnicile
Albina este considerată (în credinţele multor popoare) o miraculoasă întrupare a spiritului; ea poartă mesajul divin şi este asociată cunoaşterii şi iniţierii; în mitologia românească, albina rămâne mesagerul învestit cu puteri magice, deoarece “face miere/mierea se face ceară/ceara se face fadie/fadia se aprinde/raiul se deschide/Maica Domnului în braţe pe toţi ne cuprinde”, după cum se spune într-un text popular. În multe legende, poveşti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a născut din lacrimile Maicii Domnului şi este ocrotită de Sânziene sau de alte făpturi miraculoase, dar poate fi socotită şi un însemn nefast căci i-a fost sortit acul înveninat, aducător de moarte. Albinele şi furnicile sunt idealuri terimofere ale umanităţii, furnica reprezentând idealul de muncă, iar albina idealul de hărnicie.
Animalele, simboluri ale vieţii instinctuale, sunt proiectate în numeroase sectoare ale existenţei; unele sunt benefice, îl ajută pe erou să treacă diferite probe, să învingă obstacolele apărute în drumul său: de multe ori o albină îi dă aripa sa, o pasăre îi aduce vestea cea bună, furnicile selectează grămezi de seminţe, în locul eroului, altele sunt rău-prevestitoare sau ameninţătoare.
Drumul
Drumul lui Harap-Alb nu este numai un drum geografic, fizic, ci şi un drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, presupunând o trecere a neofitului de la un mod de viaţă la altul. Pe de altă parte, Spânul poate fi considerat un maestru spiritual, un guru. Funcţia lui formativă, de mistagog, e recunoscută chiar de cal: „Şi unii ca aceştia [spânul] sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte” – „Spânul este o piatră sub înfăţişare de om, care poate fi piatră de poticnire, dar şi piatră de temelie...” (Vasile Lovinescu). El este cel care regizează întreg scenariul devenirii feciorului de crai, fiind vorba de o iniţiere, ritualul presupune trecerea unor probe, prezente sub umbra Păcatului, marcate însă de morţi şi învieri succesive.
Deşi toată călătoria ar putea fi percepută ca fiind o aventură a unui fecior de Crai plecat în căutarea fericirii sale lumeşti, de fapt ea este o purcedere a lui Harap-Alb în spaţiul microcosmic interior, în care oamenii, animalele şi obiectele sunt reprezentate simbolic prin virtuţi, patimi şi experienţe, cu scopul de a învinge întunericul, patima şi păcatul cu ajutorul luminii şi al virtuţii, purificându-se şi obţinând starea finală de iniţiat.
Apareneţele bizare
Cele cinci apareneţe bizare reprezintă întruchipări ale forţelor cosmice: gerul(Gerilă), foamea(Flâmanzilă), setea(Setilă), Ochilă este ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Lăţi-Lungilă este un săgetător coborât pe Pământ.
Portretele acestor prieteni sunt realizate grotesc, caricatural, trăsătura dominantă fiind îngroşată pâna la limita absurdului şi capătă dimensiuni fantastice. Gerilă este ,,o dihanie de om”, ,,care se perpelea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjini şi tot atunci striga […] că moare de frig, Flamânzilă o ,,namilă de om”, Setilă o ,,arătanie de om”, Ochilă o ,,schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă este o ,,pocitanie de om”. Astfel ipostaza umană este vazută în oglinzile buclucaşe ale simţurilor.
Pe fiecare îl întalneşte în plenitudinea manifestărilor specifice. Cei cinci trăiesc într-o deplină singurătate, fiind respinşi din zona umanului. Toţi formează parcă un întreg bazat pe solidaritate şi comunicare.în existenţa lor se sugerează civilizaţia arhaică, rurală, marcată de cuvintele: „plug”, „mugur”, „brazdă”, „moară”, „vite”. Fiecăruia Harap-Alb îi face câte un portret în care se îmbină caricatura, hazul, grotescul, fabulosul cu realul. Portretele lor sunt hiperbolizate. Fiecare dintre năzdrăvani ştie de probele impăratului Roşu, în trecut ei fiind ajutoarele tatălui său. Namilele (Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) sunt simboluri ce reprezintă idealurile umanităţii, dorinţa de a depăşi limitele. Ele pot reprezenta şi principiul „lumii pe dos”(dincolo de fizicul înspăimântător se află o bunătate uimitoare) sau renunţarea la convenţii.
Apa vie şi apa moartă
Apa vie şi apa moartă, aduse din „tărâmul de dincolo”, reprezintă puterea eroului (neofitului) asupra vieţii şi a morţii, încheierea unui ciclu prin moarte şi inceperea unei noi etape ca iniţiat. Referitor la necesitatea existenţei apei sub două forme, moartă şi vie, şi a rolului diferit pe care îl joacă în basm, filologul V.I. Propp formulează o ipoteză, căutându-le originea în credinţele şi miturile Greciei antice. Propp face astfel referire la cele două izvoare din lăcaşul lui Hades-zeul Infernului. El susţine că unul dintre ele conţine „apă moartă”, iar celălalt ar conţine „apa vieţii”. Această ipoteză explică pe deplin de ce in basm, Harap-Alb este stropit întâi cu apă moartă şi apoi cu apă vie.
Apa moartă dăruieşte defunctului moartea definitivă şi sufletului acestuia dreptul de a intra în împărăţia umbrelor. „Apa moartă-spune Propp- (...) îl ucide [pe erou] până la capăt, îl transformă într-un mort definitiv. Avem de a face cu un rit de îngropăciune sui-generis, corespunzător cu acoperirea trupului cu pământ.” Eroului îi este anulată existenţa în planul prezentului, ciclul vieţii lui fiind încheiat.
Caracterizarea personajului principal Harap Alb din "Povestea lui Harap Alb"
Fișă de lectură la Povestea lui Harap Alb
Rezumat de o pagina la Povestea lui Harap Alb
Povestea lui Harap Alb rezumat scurt
Rezumat Povestea lui Harap Alb de Ion Creangă
Simboluri in basmul Povestea lui Harap-Alb
Citeste si descarca PDF "Povestea lui Harap Alb" de Ion Creangă
Principalele simboluri din Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creangă
Armele
Armele pe care tatăl său le avusese în tinereţe, acestea simbolizând nu numai patrimoniul strămoşesc, ci şi calităţile spirituale ereditare, pe care Craiul, la rândul său iniţiat, le-a transmis fiului său.
Calul
Există o credinată, înrădăcionată, se pare, în memoria tuturor popoarelor, potrivit căreia, la origine, calul tâsneste, galopînd ca sîngele în vine, din bezna adîncurilor htoniene, fie din măruntaile pămantului, fie din andîncurile mării. Fiu al noptii si al misterului, acest cal arhetipal este purtătorul deopotrivă al vietii si al mortii, fiind legat atăt de focul ce nimiceste si triumfă, cît si de apa ce hrăneste si îneaca. Multiplicitatea întelesurilor lui simbolice decurege din semnificatia complexă a marilor figuri lunare, în care imaginatia asociază, prin analogie, glia in rolul ei de Mamă, luna ce-o luminează, apele si sexualitatea, visul si divinatia, vegetatia si periodica ei reînnoire.
Podul
Podul, locul unde se desfăşoară încercarea pusă la cale de către Crai, leagă sfârşitul împărăţiei de începutul unui spaţiu enigmatic, nesfârşit, ameninţător, plin de păduri şi drumuri întortocheate, ce sugerează în cod mitologic obstacolele şi labirintul.
Despărţirea tatălui de fiu se face la pod şi este una ritualică. Craiul îşi supune şi fiul cel mic la proba curajului, aceasta fiind trecută cu bine datorită ajutorului primit de la calul năzdrăvan. Încercarea feciorilor se face la pod, simbolismul trecerii şi caracterul său primejdios fiind specific unui început de călătorie iniţiatică. Craiul le verifică într-un fel fiilor săi sentimentele, caracterul, capacitatea de a face faţă unei astfel de probe pentru a vedea dacă vreunul dintre ei se dovedeşte vrednic de a pătrunde tainele necunoscutului ce îi aşteaptă dincolo de pod.
Simbolismul podului sau al punţii, care îngăduie trecerea de pe un mal pe celălalt, este unul dintre cele mai larg răspândite. Această trecere înseamnă şi trecerea de la pământ la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti, de la contingenţă la nemurire.
Padurea
Simbolul pădurii, un simbol larg răspândit, altfel decât arborele ca entitate, al unui univers care, ca spaţiu exterior, se opune micului univers al ţinutului desţelenit. În legende şi basme pădurea este locuită de făpturi misterioase, cel mai adesea ameninţătoare care întruchipează toate acele pericole cu care omul tânăr trebuie să se confrunte atunci când, în perioada iniţierii sale, vrea să devină un om pe deplin responsabil. Pădurea întunecată simbolizează o fază a dezorientării, zona inconştientului, în care omul conştient poate pătrunde doar şovăind. Lumina care apare în calea personajelor din basme şi licăreşte printre trunchiurile copacilor simbolizează speranţa în existenţa unui loc de refugiu. Pădurea însăşi, ca natură sălbatică, dezordonată, este percepută ca neprimitoare şi ameninţătoare, iar fantezia o populează cu fiinţe sălbatice şi duhuri, dar şi cu zâne care se pot dovedi binevoitoare. Pe de altă parte , pentru oamenii spirituali ea poate deveni locul în care îşi pot apăra singurătatea de agitaţia şi frământările lumii. În general, în pădure domneşte o lumină verde clar-obscură care alternează cu întunericul, o viaţă necunoscută ce nu poate fi văzută din afară; pădurea, ca simbol oniric, are „felurite făpturi – inofensive sau periculoase – şi în ea se poate aduna tot ceea ce e posibil să scoată cândva la lumina zilei peisajul personalităţii noastre” (Aeppli). În acest sens, pădurea pe care o traversează Harap-Alb poate fi privită ca un labirint, al cărui centru îl reprezintă aici chiar ieşirea rezervată iniţiatului, celui care în timpul încercărilor iniţiatice se va fi arătat demn să aibă acces la revelaţia misterioasă.
Spânul
Spânul desemnează un om fără barbă, lovit de o stârpiciune congenitală a sistemului capilar al feţei sale, „o specie de castrat”. Creşterea bărbii este rezultatul unei posibilităţi fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spânul este exclusiv constrictiv, neted, lustruind ca o gresie, „dar pe asemenea piele se ascut tăişurile de brici. Când este stăpânul unei fiinţe vii, nu poate avea prin fire, decât un rol vampiric-comprehensiv faţă de ea; când însă această fiinţă păşeşte pe calvarul unei realizări iniţiatice, îi subţiază toate elementele individuale din ea, până dispar. Or, aceste elemente, sunt prin definiţie limitative şi de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spânului, fără ca el să-şi dea seama”.(Vasile Lovinescu)
În sens restrâns, Spânul poate fi socotit Diavolul, fiinţa de dincolo, aşa cum însuşi se prezintă – „Chima râului pe malul pârului” – sau cum îl avertizează craiul pe fiul său la plecare: - „În călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iar mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, aici „şugubăţ” însemnând „rău” sau „amăgitor”.
Fântâna
Fântâna este matricea miracolelor transmutaţiilor. Recipient inepuizabil, spaţiu de captare a izvorului , fântâna întruneşte sensurile cercetării, pe cel ale victoriei. Fântâna apare în diverse tradiţii ca izvor de apă vie, fântâna vieţii, fântâna nemuririi, a tinereţii veşnice. Prin apele ei mereu schimbătoare, fântâna simbolizează nu atât nemurirea cât o perpetuă întinerire. În diverse mituri şi tradiţii fântâna apare sub diverse, dar asemănătoare interpretări. În tradiţia orientală apare ca o fântână a vieţii hiperboreană, în tradiţia creştină ea este asemuită cu sângele şi apa care au ţâşnit din rana lui Hristos şi care au fost strânse în Sfântul Graal. În tradiţia irlandeză se vorbeşte despre o fântână cu apă tămăduitoare. La germani, fântâna lui Mimir conţinea apa cunoaşterii. Se poate observa o înclinaţie către acţiunile benefice ale apei fântânilor. Dar această apă, ca să rămână egală cu ea însăşi trebuie să fie mereu însufleţită, pritocită de „Duhul care suflă deasupra apelor”. Când o carapace o izolează de suflul creatot, apa se corupe, iar fântâna devine Iad, matrice de balauri.
Iată ce înţeles schematic dă Vasile Lovinescu, episodului cu fântâna: „Avem o dublă mişcare în interiorul fântânii: când se coboară Spânul în fântână, eroul nostru rămâne sus; când la rândul său, coboară el în puţ, Spânul se ridică la faţa pământului. Harap-Alb imprimă apei o mişcare expansivă, Spânul una constructivă; complementarismul lor transformă apa stătută într-o apă vie.
Castelul
În realitate, ca si in basme sau în vise, castelul este de obicei situat pe înaltimi sau în luminisul unei păduri: este o construcţie solidă şi la caare se ajunge greu. Castelul dă o senzaţie de siguranţa, ca şi casa in general, dar, în cazul său, este vorba de un grad sporit de securitate. Este un simbol al protecţiei.
Poziţia lui, insă, îl izolează întrucâtva în mijlocul câmpiilor, pădurilor sau colinelor. Ceea ce se află inlăuntrul său este despărtit de restul lumii, capătă un aspect îndepărtat, pe cît de greu de atins, pe atît de rîvnit. De aceea el figurează printre simbolurile transcendeţei: in operele de artă, ierusalimul ceresc la forma unei cetăţi cu sumedenie de turnuri şi flese, aflate pe vîrful unui munte.
Sfânta Duminică
Sfânta Duminică, deghizată într-o bătrână cerşetoare. Înzestrat cu calităţile cele mai alese, onest şi nobil, feciorul rămâne uimit în faţa calităţilor de clarvăzătoare ale acesteia, căci prin capacitatea acesteia de a vedea în viitor şi prin cele ce i le spune în legătură cu tot ceea ce se va petrece, feciorul o milostiveşte cu un ban, acum legându-se între ei o alianţă simbiotică.
Albinele şi furnicile
Albina este considerată (în credinţele multor popoare) o miraculoasă întrupare a spiritului; ea poartă mesajul divin şi este asociată cunoaşterii şi iniţierii; în mitologia românească, albina rămâne mesagerul învestit cu puteri magice, deoarece “face miere/mierea se face ceară/ceara se face fadie/fadia se aprinde/raiul se deschide/Maica Domnului în braţe pe toţi ne cuprinde”, după cum se spune într-un text popular. În multe legende, poveşti sau colinde, albinele sunt legate de crearea lumii; ele apar ca ajutoarele creatorului. Simbol solar, albina s-a născut din lacrimile Maicii Domnului şi este ocrotită de Sânziene sau de alte făpturi miraculoase, dar poate fi socotită şi un însemn nefast căci i-a fost sortit acul înveninat, aducător de moarte. Albinele şi furnicile sunt idealuri terimofere ale umanităţii, furnica reprezentând idealul de muncă, iar albina idealul de hărnicie.
Animalele, simboluri ale vieţii instinctuale, sunt proiectate în numeroase sectoare ale existenţei; unele sunt benefice, îl ajută pe erou să treacă diferite probe, să învingă obstacolele apărute în drumul său: de multe ori o albină îi dă aripa sa, o pasăre îi aduce vestea cea bună, furnicile selectează grămezi de seminţe, în locul eroului, altele sunt rău-prevestitoare sau ameninţătoare.
Drumul
Drumul lui Harap-Alb nu este numai un drum geografic, fizic, ci şi un drum spiritual, de perfecţionare şi purificare, presupunând o trecere a neofitului de la un mod de viaţă la altul. Pe de altă parte, Spânul poate fi considerat un maestru spiritual, un guru. Funcţia lui formativă, de mistagog, e recunoscută chiar de cal: „Şi unii ca aceştia [spânul] sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte” – „Spânul este o piatră sub înfăţişare de om, care poate fi piatră de poticnire, dar şi piatră de temelie...” (Vasile Lovinescu). El este cel care regizează întreg scenariul devenirii feciorului de crai, fiind vorba de o iniţiere, ritualul presupune trecerea unor probe, prezente sub umbra Păcatului, marcate însă de morţi şi învieri succesive.
Deşi toată călătoria ar putea fi percepută ca fiind o aventură a unui fecior de Crai plecat în căutarea fericirii sale lumeşti, de fapt ea este o purcedere a lui Harap-Alb în spaţiul microcosmic interior, în care oamenii, animalele şi obiectele sunt reprezentate simbolic prin virtuţi, patimi şi experienţe, cu scopul de a învinge întunericul, patima şi păcatul cu ajutorul luminii şi al virtuţii, purificându-se şi obţinând starea finală de iniţiat.
Apareneţele bizare
Cele cinci apareneţe bizare reprezintă întruchipări ale forţelor cosmice: gerul(Gerilă), foamea(Flâmanzilă), setea(Setilă), Ochilă este ciclopul din epopeea homerică, iar Păsări-Lăţi-Lungilă este un săgetător coborât pe Pământ.
Portretele acestor prieteni sunt realizate grotesc, caricatural, trăsătura dominantă fiind îngroşată pâna la limita absurdului şi capătă dimensiuni fantastice. Gerilă este ,,o dihanie de om”, ,,care se perpelea pe lângă un foc de douăzeci şi patru de stânjini şi tot atunci striga […] că moare de frig, Flamânzilă o ,,namilă de om”, Setilă o ,,arătanie de om”, Ochilă o ,,schimonositură de om”, iar Păsări-Lăţi-Lungilă este o ,,pocitanie de om”. Astfel ipostaza umană este vazută în oglinzile buclucaşe ale simţurilor.
Pe fiecare îl întalneşte în plenitudinea manifestărilor specifice. Cei cinci trăiesc într-o deplină singurătate, fiind respinşi din zona umanului. Toţi formează parcă un întreg bazat pe solidaritate şi comunicare.în existenţa lor se sugerează civilizaţia arhaică, rurală, marcată de cuvintele: „plug”, „mugur”, „brazdă”, „moară”, „vite”. Fiecăruia Harap-Alb îi face câte un portret în care se îmbină caricatura, hazul, grotescul, fabulosul cu realul. Portretele lor sunt hiperbolizate. Fiecare dintre năzdrăvani ştie de probele impăratului Roşu, în trecut ei fiind ajutoarele tatălui său. Namilele (Ochilă, Setilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă) sunt simboluri ce reprezintă idealurile umanităţii, dorinţa de a depăşi limitele. Ele pot reprezenta şi principiul „lumii pe dos”(dincolo de fizicul înspăimântător se află o bunătate uimitoare) sau renunţarea la convenţii.
Apa vie şi apa moartă
Apa vie şi apa moartă, aduse din „tărâmul de dincolo”, reprezintă puterea eroului (neofitului) asupra vieţii şi a morţii, încheierea unui ciclu prin moarte şi inceperea unei noi etape ca iniţiat. Referitor la necesitatea existenţei apei sub două forme, moartă şi vie, şi a rolului diferit pe care îl joacă în basm, filologul V.I. Propp formulează o ipoteză, căutându-le originea în credinţele şi miturile Greciei antice. Propp face astfel referire la cele două izvoare din lăcaşul lui Hades-zeul Infernului. El susţine că unul dintre ele conţine „apă moartă”, iar celălalt ar conţine „apa vieţii”. Această ipoteză explică pe deplin de ce in basm, Harap-Alb este stropit întâi cu apă moartă şi apoi cu apă vie.
Apa moartă dăruieşte defunctului moartea definitivă şi sufletului acestuia dreptul de a intra în împărăţia umbrelor. „Apa moartă-spune Propp- (...) îl ucide [pe erou] până la capăt, îl transformă într-un mort definitiv. Avem de a face cu un rit de îngropăciune sui-generis, corespunzător cu acoperirea trupului cu pământ.” Eroului îi este anulată existenţa în planul prezentului, ciclul vieţii lui fiind încheiat.
Post a Comment