Header Ads

Doua comentarii Noapte de decemvrie

Doua comentarii la poemul "Noapte de decemvrie" scris de poetul roman Alexandru Macedonski la 27 decembrie 1901 şi inclus în ciclul de poezii Flori sacre. Comentariu literar de 3 pagini Word la poemul "Noapte de decemvrie" apărut iniţial în revista macedonskiană “Torta morală”, în anul 1902. Poetul creează Noaptea de decemvrie pornind de la o legendă în proză Meka şi Meka scrisă şi publicată de el în ziarul lui C. A. Rosetti, “Românul” din 13 ianuarie 1890.








Comentariu 1 - Noaptea de decemvrie
Poemul Noaptea de decemvrie a fost scris la 27 decembrie 1901 şi a fost inclus în ciclul de poezii Flori sacre. A apărut iniţial în revista macedonskiană “Torta morală”, în anul 1902. Poetul creează Noaptea de decemvrie pornind de la o legendă în proză Meka şi Meka scrisă şi publicată de el în ziarul lui C. A. Rosetti, “Românul” din 13 ianuarie 1890. Macedonski manifestase şi până atunci predilecţie pentru exoticul oriental, ilustrat atât de frecvent în multe din ciclurile sale de versuri de la Excelsior până la Poema rondelurilor. Această tendinţă către exoticul oriental venea din contactul cu poezia franceză, îndeosebi cu cea parnasiană şi simbolistă.
Meka şi Meka conţine o parabolă dictată de inspiraţia “cu limbă de foc” într-o noapte de decembrie, cu ger şi zăpadă, a unui poet sărac şi în dezacord cu lumea guvernată de vanitate şi aur. Scrierea în proză valorifică o legendă orientată în care Mahomet Ben Hassan - Ben Ali lasă cu limbă de moarte fiului său Ali recomandarea de a nu se abate niciodată în viaţă de la calea cea dreaptă. Îl sfătuieşte, totodată, să se ducă, aşa cum trebuie să facă orice credincios musulman, la cetatea sfântă Meka, pentru a putea obţine astfel iertarea păcatelor. Ascultând de îndemnul părintelui său Ali porneşte în pelerinaj la Meka, însoţit de un mare convoi de cămile şi servitori, cu multe provizii de drum, hotărât să străbată pustiul arab pe drumul cel drept. În acelaşi timp, spre aceeaşi ţintă porneşte şi Pocitan-Ben-Pehlivan, un cerşetor respingător la înfăţişare. Deşi este invitat de Ali să meargă în fastnosul său convoi, Pocitan refuză, alegând, spre a ajunge la Meka, nişte căi ocolite dar mai uşor de străbătut. Ali îşi continuă însă drumul prin pustiu; dar marile dificultăţi ale călătoriei nu pot fi învinse şi convoiul piere, oamenii şi cămilele murind rând pe rând, până când emirul, sleit de puteri şi rămas singur, moare şi el, înainte de a-şi fi putut vedea visul cu ochii, căci imaginea Mekăi rămâne o iluzie înşelătoare ca fata morgana. În schimb, hidosul Pocitan-Ben-Pehlivan ajunge la cetatea sfântă. În timp ce emirul trece pragul “Mekăi cereşti”, Pocitan trece pragul “Mekăi pământeşti” şi de aici şi titlul poemei în proză Meka şi Meka.
După 11 ani, Macedonski revine asupra subiectului şi, decantând în materia parabolei în “Românul” noi înţelesuri simbolice, dă naştere celei mai valoroase dintre Nopţile sale.
Din această parabolă, poetul a dezvoltat în magistralul său poem ideea fundamentală a statorniciei credinţei într-un ideal, al căii drepte, neabătute a omului superior hotărât să înfrângă toate piedicile care i-ar sta în cale. În viziunea unei cetăţi care-şi îndepărtează zidurile dinaintea emirului dornic de a ajunge la ea, vedem tragedia idealului în veci neatins. Poezia simbolizează drama geniului, asemenea Luceafărului eminescian, într-o evocare de elevată înflăcărare, reprezentativă pentru întreaga concepţie a poetului şi, poate şi mai mult, pentru drama propriei sale existenţe, fascinată de vis, himeră şi ideal, irealizabil ca orice absolut. Cu alte mijloace, cei doi poeţi înrudiţi până la un punct şi prin substanţa esteticii romantice, diferenţiază, fiecare în felul său, etica omului de geniu de cea a oamenilor de rând. Emirul alergând de-a lungul imensităţii deşertului arab este simbolul foarte limpede al sufletului omenesc însetat de absolut, atras de “o sfântă cetate a idealului”, care în poemul macedonskian este Meka.
Structura poemului se organizează în funcţie de aceste conţinuturi, pe trei
momente principale sau, altfel spus, pe două părţi legate între ele de motivul inspiraţiei. În această poezie, poetul surprinde deopotrivă, prin alternarea continuă a planului real cu cel fantastic şi tendinţa socială, protestatară, provocată de soarta tragică a geniului în societatea care, nepăsătoare, îl lasă pe poet să moară în mizerie. Revenind la structura poemului distingem următoarele momente:
1.) Imaginea creatorului înfăţişat în context social la modul simbolic (versurile 1-28).  Mediul ambiant şi natural îi este ostil poetului. Este o realitate neconvenabilă acestuia şi de aici nevoia de a o converti în una convenabilă: “Pustie şi albă e camera moartă / Şi focul sub vatră se stinge scrumit / Poetul, alături, trăsnit stă de soartă / Cu nici o scânteie în ochiu-adormit / Iar geniu-i mare e-aproape un mit / Şi nici o scânteie în ochiu-adormit”;
2.) Motivul inspiraţiei (versurile 29-39) - parte în care poetul îşi caută condiţia lui de artist în “flacăra vie” a inspiraţiei: “Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeşte / Pe ziduri, aleargă albastre năluci / O flacără vie pe coş izbucneşte / Se urcă, palpită, trosneşte, vorbeşte / - Arhanghel de aur cu tine ce-aduci? / Şi flacăra spune: “Aduc inspirarea / Ascultă şi cântă, şi tânăr refii.” Astfel se realizează saltul din cotidian în fantastic, din material în spiritual, dintr-o realitate într-o alta, transfigurată artistic, închipuită de energia sufletească a poetului. Cititorul pătrunde pe nesimţite pe această poartă, fiind întâmpinat de imaginea mirifică a Bagdadului, în care poetul e însuşi emirul strălucitului oraş al lumii orientale. Sub raport stilistic, simbolul devine figura poetică centrată în primele două părţi pentru a zugrăvi datele materiale ale condiţiei poetului în relaţia lui cu societatea. Câmpia “pustie şi albă”, “camera moartă”, “viscolu-albastru”, “ochiu-oţelit al lumii”, “lupii groaznici” ce s-aud “Cum latră, cum urlă, cum urcă / Un tremol sinistru” sunt toate simboluri ale acestei condiţii damnate a artistului.
3.) Lupta pentru atingerea absolutului, prezentată în chip alegoric-simbolic (versurile 40-227). Parte a treia dobândeşte o mai pronunţată tentă epică. Un şir de momente înfăţişează succesiv pe bogatul emir în diferite ipostaze ale evoluţiei sale simbolice:
a) Mirajul cetăţii preasfinte, Meka, devine pentru prinţul “rozului Bagdad” o adevărată obsesie.
b) Despărţindu-se de “roza idilă” a Bagdadului, emirul întâlneşte pe drumeţul “zdrenţăros şi pocit”, de care apoi se desparte, fiecare urmându-şi drumul său simbolic. c) Prinţul, străbate drumul drept, sacrificându-şi caravana şi servitorii, ajungând el însuşi la capătul puterilor.
d) Din amorţeala disperării îl scoate viziunea înşelătoare a Mekăi.
e.) În timp ce Meka îmbracă haina fetei morgana, emirul vede intrând pe sub portalurile Sale, cerşetorul zdrenţos.
f.) Emirul moare sub “jarul pustiei”. În finalul poemului, Macedonski descifrează definitiv simbolurile poemei, dovedindu-se adeptul doctrinei estetice a romanticilor:
“Dar luna cea rece, ş-acea duşmănie
De lupi care urlă - Ş-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ş-acea izolare, Ş-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare”.
Prin temă, ideologie şi simbolistică, poetul e romantic; prin vraja muzicală a textului, prin cultul pietrelor preţioase, prin predilecţia nuanţei cromatice, Macedonski e simbolist. Astfel după ce exerciţiile sterile ale instrumentalist - simbolismului se consumaseră, poetul realiza în Noapte de decemvrie o strălucită sinteză între tradiţia romantică şi elementele novatoare ale simbolismului.
Versificaţia: metafore, epitete, epitete ornante, plasticizate sau cromatice, metonimia (55), sinecdoca (vers. 58-62), repetiţia unui cuvânt cheie (112-114; 129-130; 198-209) sau cuvinte ce aparţin aceluiaşi câmp semantic: răpeşte, cheamă, cere, folosirea refrenului.







Comentariu 2 - Noaptea de decemvrie
         Fiind scris in 1901, poemul incheie ciclul “Noptilor”, scrise dupa modelul oferit de suita de poeme cu acelasi titlu a poetului francez Alfred de Musset.
         Tematica, structura si forma poeziei se pare ca se conturasera in mintea autorului inca din 1890 cand publicase poemul in proza “Mecca si Mecca”, o legenda cu iz oriental, cu adanci implicatii filozofice si etice.
         “Mecca si Mecca” contine o parabola dictata de inspiratia “cu limba de foc” intr-o noapte de decembrie, cu ger si zapada, a unui poet sarac, si in dezacord cu lumea guvernata de vanitate si aur. Un print arab, Ali-ben-Mahomet-ben-Hassan, primeste cu limba de moarte de la tatal sau, indemnul de a nu se abate niciodata de la calea cea dreapta. Acest principiu etic, este respectat cu sfintenie de tanarul print, care se hotaraste sa plece in pelerinaj la Mecca, urmand sa strabata drumul drept peste imensa pustietate araba. Spre aceeasi cetate sfanta musulmana pleaca si cersetorul Pocitan-ben-Pehlivan care prefera calea ocolita si ferita de razele solare ucigase. Convoiul piere in desert, iar printul are viziunea inselatoare a cetatii si i se pare, inainte de a muri, ca Pocitan patrunde prin poarta stralucita a “Meccai pamantesti”, pe cand el trece pragul “Meccai ceresti”. (de aici si semnificatia titlului)
         Continutul prozei este supus restructurarilor, fiind adaptat intentiei artistice si nuantat cu sensuri simbolice, sub titlul “Noapte de decemvrie”.
         Macedonski construieste un poem pe tema geniului intr-o maniera  originala, in care elementele romantice se impletesc cu preferinta simbolista pentru cromatica si muzicalitate, intr-o structura armonioasa, simetrica, clasica.
         Simetria lucrarii este data de doua secvente care descriu spatiul poetului, odaia, universul inspiratiei, al creatiei. Aceasta descriere apare la inceputul textului si este reluata in final, fapt care apropie cele doua momente. Senzatia de ciclicitate nu ne duce cu gandul la repetabilitatea unui fenomen, tragedia Emirului, ci la o forma posibila oricand a re-crearii unui alt univers al poeziei.
         “Alba odaie”, fiind transfigurata, dobandeste cu totul alte proportii. Saltul din cotidian in fantastic, din material in spiritual, dintr-o realitate in alta, se face firesc, prin mentionarea cromaticii, iar apoi prin transpunerea poetului in Emirul din Bagdad. Toate aceste transformari sunt mijlocite de motivul inspiratiei: “Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?”.
         Urmatoarea parte a poemului dobandeste o mai pronuntata tenta epica. Un sir de momente infatiseaza succesiv pe Emir in diversele ipostaze ale evolutiei sale simbolice.
         Mirajul cetatii sfinte Mecca devine pentru printul “rozului Bagdad” o adevarata obsesie. Autorul pune in antiteza fastul, frumusetea Bagdadului, cu pustia situata “in zarea de flacari-departe”.
         Pe acelasi drum spre Mecca porneste si un “drumet pocit”, care este prezentat in antiteza cu Emirul. In vreme ce printul apare in poem ca un cumul de calitati: “E tanar, e farmec, e traznet, e zeu”, drumetul este la cealalta extrema: “Mai slut e ca iadul, zdrentos si pocit, /Hoit jalnic de bube, -de drum prafuit, /Viclean la privire, si searbad la fata”.
         In concordanta cu infatisarile lor, drumurile celor doi sunt si ele diferite. Cersetorul strabate un “drum ce coteste”, iar printul alege calea cea dreapta. Insistenta autorului asupra epitetului “dreapta” devine aici nu numai un laitmotiv, ci un semnal care avertizeaza intrarea pe un drum ce nu poate avea decat un final tragic.
         “Calea dreapta” sta sub semnul focului si al sangelui, culoarea rosie simbolizand viata, dar si patima dusa la extrem. Inaintarea Emirului se face in ritm extrem de dinamic, aglomerarea de verbe transmite incrancenarea eroului in ideea eroului de a ajunge la cetatea visata.
         Soseste si ziua in care printul ramane singur, convoiul sau fiind devorat de pustia lacoma de vieti.
         Ajuns in punctul maxim al drumului sau, Emirul traieste impresia atingerii idealului, apropierea de Mecca. Dar visul sau semnifica sfarsitul unei existente tragice, inchinate unui ideal. In momentul transcederii in Mecca cereasca, Emirul il vede pe cersetor patrunzand pe portile Meccai pamantesti.
         Finalul poeziei descifreaza simbolurile si stabileste legatura intre conditia omului de geniu si lumea inconjuratoare.
         Emirul ca si Printul din Levant di balada lui Stefan Augustin Doinas “Mistretul cu coltii de argint” raman eternele simboluri ale omului superior, insetat de absolut, si devenit victima propriului sau ideal. Jertfa Emirului este similara cu gestul lui Hyperion din poemul eminescian, de a renunta la nemurire in favoarea iubirii.
         Eroul poemului devine simbolul credintei nestramutate in ideal, al capacitatii omului superior de a ramane ferm pe drumul ales. La randul ei, cetatea sfanta Mecca se incarca de semnificatiile simbolice ale idealului. Nu are importanta daca printul atinge sau nu punctul final al calatoriei sale; scopul poemului este sa infatiseze etica omului de geniu, atitudinea lui in relatia cu viata. Drumul ocolit devine simbolul eticii inferioare a omului comun, dispus la compromisuri.
         Bogatia semnificatiilor simbolice concorda cu frumusetea limbajului artistic. Acest limbaj este, mai ales in partea a treia, metaforic, cu semnificatia usor decodificabila, de unde marea frecventa a definitiei poetice ca varianta a metaforei. (“Pustia e-o mare aprinsa de soare”). Nu lipsesc enumeratiile bogate si repetitiile ce sporesc obsesia. Epitetele sunt, de cele mai multe ori, strans inrudite cu metafora; in afara de epitetele ornante, plasticizante sau cromatice  aparand si sintagme ce surprind: “O tanara umbra”, “orasul in roza idila”. Macedonski foloseste si figuri de stil mai rare, precum metonimia: “Hangiare-n tot locul -oteluri cumplite” sau sinecdoca. O muzicalitate aparte este imprimata versurilor prin folosirea refrenului, ca si prin creditul artistic pe care il acorda poetul neologismului: “geniu”, “mit”, “monolit”, “demoni”, “magic”.





Niciun comentariu