Header Ads

Citeste "Irinel" de Barbu Ștefănescu Delavrancea

Citeste online nuvela "Irinel" scrisa de scriitorul roman Barbu Ștefănescu Delavrancea si publicata in anul 1893. In anul 1911, scriitorul Barbu Ștefănescu Delavrancea realizeaza si o piesa de teatru dupa nuvela "Irinel" care este o comedie în 3 acte.

In nuvela "Irinel" este vorba de tânărul Iorgu care este un orfan si care locuiește în casa unchiului său, (Boierul Mieluș) care îi este și tutore. El este îndrăgostit de verișoara sa dar nu se poate căsători cu ea pentru a nu contraria convingerile unchiului său.








Irinel 
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea

Așa am fost eu: să scriu tot ce-mi trece prin minte și să nu spui nimic oamenilor.

Oamenii sunt teribili. Privire grea și vorbă cu atâtea înțelesuri... Nu pumnul, ci ochii omului mă sperie; prin ei, ca prin niște lunete, văd ce se petrece în adâncimea unei tăceri viclene.

Da, sunt nesuferite aceste supape de lumină. Mi-e cu neputință să privesc în ele fără să mă cutremur.

Așa m-am născut. Sunt mulți ca mine. Un singur lucru mă deosebește de ei: eu am priceput devreme de ce sufăr printre oameni, fără a-i urî, iar ei îi urăsc fără să știe de ce.

După cum vedeți, nu sunt curajos — ferească Dumnezeu! — dar nici poltron. În fața unui revolver nu tremur.

Dacă m-ați vedea cum mă reped printre muncitori — închizând ochii, bineînțeles, — desigur că m-ați crede un erou și n-ați înțelege deloc cum un asemenea cavaler să fie așa de timid în fața domnilor liniștiți și galanți.

Dar când vorbesc cu o femeie frumoasă? Ah, femeile, femeile! Nu, nu, ele nu vorbesc ca noi, nu privesc ca noi, nu se mișcă ca noi.

Cuvântul lor e cald și amețitor. Unei femei îi e de ajuns tinerețea și deșteptăciunea. Și, dacă e să vă spun drept, eu prefer deșteptăciunea frumuseții. Frumusețea este femeia dinafară, inteligența e femeia dinlăuntru. O frumusețe prostănacă este un farmec mort. O urâtă, știind să te taie cu o privire, se aseamănă cu o carte ale cărei scoarțe proasțe ascund un cuprins fermecător.

Femei urâte nu există, ci numai femei, femei bătrâne și femei proaste. Ba chiar cele bătrâne întineresc cu spiritul lor diabolic.

Să nu credeți că voi povesti ceva imoral. Timidul revoltat, de odinioară, acum e tot timid, dar liniștit, cu o vastă iubire de omenire și mai ales de femei. Pesimistul de odinioară e astăzi un om blând, insipid de dulceag; și acela — vă cer iertare — care se trântea disperat în pat și nu credea decât în pasiune și frumos astăzi este un pu-ri-tan, bineînțeles un puritan care... trebuie sa vă spun... a început să aibă mai multă îndrăzneală când privește în ochii unei femei.

Să revin. Ceea ce mi s-a întâmplat mie, considerând evenimentul pe dinafară, s-a întâmplat multora; ceea ce însă se petrecu în sufletul meu, fără a fi un fenomen extraordinar, vă va interesa întrucâtva, dacă nu credeți că nebunii și oamenii sănătoși se pot reduce la două formule, una cuprinzând pe cei care iau visul drept realitate și alta cuprinzând pe cei care neagă realității orice părticică de vis.

Oamenii se deosebesc așa de mult unii de alții, că cea mai mare greșeală a filozofilor stă în reducerea omenirii la un tip sau chiar la mai multe tipuri.

Câți oameni, atâtea tipuri, atâtea lumi, atâtea probleme. Și dacă e ceva care aseamănă pe oameni între ei, e tocmai ceea ce-i aseamănă cu tot restul animalelor: a mânca, a dormi, a umbla, a se înmulți...

Afară de această asemănare, alta nu mai există. Iată de ce-mi vine să râd de mulțumirea părinților când văd că ochii copiilor seamănă cu ochii lor, fără a se întreba dacă prin acele sticle albastre și drăgălașe vor pătrunde aceleași impresii și se vor răsfrânge aceleași imagini...

Mă iertați, clina copilărească a filozofiei a fost pururea patima capetelor slabe și mai ales a oamenilor fără acțiune.

Sunt timid. V-am spus-o și vă rog să nu vă îndoiți. Câte mi s-au întâmplat din pricina aceasta, nu vă pot spune. Ar fi prea lung și ați râde prea mult de mine, fără ca să iau și eu parte, privind, bineînțeles, cu ochii în jos.

Să încep.

Când îmi muriră părinții, amândoi în același an, eram mic, mi se pare de șapte ani.

Am voit să-i plâng pe amândoi — pe amândoi îi iubeam. M-am apropiat de cosciugul lor. Nu eram singur.

Trebuie să știți că tata a lăsat o avere frumușică. Erau dar la capul lui mulți care nu-l putuseră suferi. Se vorbea de un testament. Mi-aduc aminte de unul din familie, despre care tata zicea: "Nu ne-a mai călcat pragul, nu mai știu ce este supărarea".

E crud sa vă spun: fratele lui, unchiul meu. Un om foarte bun, cu un singur cusur: pierduse toată averea în cărți. Am găsit în hârtiile tatei o sumedenie de polițe de-ale lui, iscălite frumos, cu floare, dar neplătite.

M-am apropiat de catafalc, convins că voi plânge cum nimenea nu mai plânsese.

Casă părintească fără părinți! Cineva mă luă de mână și-mi zise, sărutându-mă pe amândoi obrajii: "Iorgule, Iorgule, plângi, Iorgule, pe acela care nu se va mai întoarce!"

El. Unchiul cu polițele. Și când să mă podidească lacrimile, l-am privit. Mi-am întors ochii și-am întâlnit atâtea perechi de ochi, că... mi-a fost rușine și n-am mai plâns.

O! e teribil lucru să-ți fie rușine să plângi când suferi! Vedeți ce timid sunt? Ați înțeles? E greu de priceput. D-voastră sunteți altfel. Nici unul nu vă asemănați cu mine.

Mai degrabă veți înțelege de ce, știind perfect de bine lecția, n-am răspuns nimic în fața unui profesor vestit, cunoscut în toată țara. O! un profesor mare!

La fiece lecție începea:
— Un profesor trebuie să fie părintele vostru!
— Educație! Educație, pedagogie, sistem nou! Și când s-a răstit la mine și mi-a strigat: "Educație! Pedagogie! Sistem nou! Ochii-n sus!"... am ridicat capul, dar, întâlnind niște ochi pedagogicești, mi s-a-ncleștat fălcile și, din lecția cea mai bine preparată, m-am ales cu un zero la catalog.

Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. Fiecare din d-voastre ați pățit-o în fața pedagogiei și a profesorilor care v-au fost ca niște adevărați părinți.

Să nu credeți însă că în toți frica a fost la fel. Unii s-au gândit la nuia, alții la notă, alții la urechi, puțini la premiu, și cei mai mulți, la repetenție. Unora le-a zvâcnit inima, multora li s-a împiedicat răsuflarea, la puțini li s-a ridicat sângele la cap, la câțiva le-a venit amețeală.

Mie nu-mi păsa nici de bătaie, nici de premiu, nici de notă rea; simțeam însă doi ochi care mă pironeau drept în mijlocul frunții. Fără ei aș fi spus toate regatele, marile ducate și ducatele Germaniei, cu capitalele și cu orașele "cele mai principale", ca pe apă, pe nerăsuflate.

Ce n-aș fi dat să mă lase profesorii în pace, ca sa învârtesc degetele cele mari, unul împrejurul celuilalt, din ce în ce mai repede, din ce în ce mai încet, după cum lecția curgea mai repede sau mai pe gândite.

Pedagogia a fost dușmana mea. Mi s-a părut că această știință a fost inventată ca să mă chinuiască și să mă facă de râs.

Tocmai târziu am înțeles că pedagogia s-a născocit pentru unii profesori neghiobi — există — și pentru unii școlari model, care nu există.

Eram așa de bun și de timid că, împlinind 21 de ani, n-am voit să ies de sub tutela unchiu-meu, fratele mamei, om blând ca și mine, rușinos ca și mama.

Îmi vine să râd... Nu cumva vă spun vreo minciună?... De ce v-aș spune?... Nu vă cer nimic, nu-mi cereți nimic, de ce să vă mint?

Și adevărul e că nu v-am spus de ce n-am luat socotelile tutelei și de ce-am rămas în aceleași case albe ca laptele — mai ales noaptea pe lună — cu pridvor, cu trepte de stejar, cu stâlpi cu flori la capiteluri și cu brățări pe la mijloc.

Îmi plăceau casele?... Da.

Iubeam pe unchiul meu, care-mi îndoise averea?... Da. Mi-era rușine ca, îndată ce ajunsesem vârstnic, sa-i cer socoteală, ca și cum m-aș fi îndoit de cinstea lui?... Da.

Ei șir?... De aceea rămăsesem eu la epitropie? Dacă v-ați uita cam la o parte, m-aș înroși și v-aș răspunde: da. Iar de m-ați privi, chiar acum când mi-au răsărit multe fire albe, ca un copil vinovat, v-aș spune:

— Nu, nu e adevărat că iubeam așa de mult casele în care crescusem și pe unchiul meu care mă crescuse...

Mai era cineva pe-acolo, afară de un văr, cam de aceeași vârstă ca mine, afară de unchiu-meu (mătușa mea murise), afară de case și de un câine lățos... mai era cineva...

Ei, acest cineva pe câți ștrengari nu strânge de pe drumuri, pe câți timizi nu-i amețește, pe câți negustori nu-i preface în poeți, pe câți filozofi nu-i scoate din fire, suflând în sistemele lor, ca în niște pânze de păianjen!

E nespus de fermecător acest cineva, care te face să rămâi sub tutelă, când au trecut 24 de ore după ce ai împlinit 21 de ani și ai un venit de 15.000 de lei!

Mi se pare că ați ghicit secretul. Oh! femeile, femeile!

Ce-or fi având ele cu timizii și cu filozofii?

Nu era tot aceeași Irinel cu care mă jucasem de-a "cirip-cirip"? Nu era aceeași nebună, cu rochiile până la genunchi, ai căreia ciorapi albi se înverzeau până seara? Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor când se întorcea de la școală și mă prindea de gât cu amândouă mâinile ca să o duc în cârcă?

Copilul devenise femeie, în locul ochilor, de o infinită naivitate, se aprinseseră două văpăi de demon.

Și acum Irinel mă lua de mână. Dar era de 15 ani... și de mult mâna ei era alta: mai caldă, mai nu știu cum. Veselia ei nu mai era egală și continuă ca altădată. Nu mai vorbea repede și întruna.

Și dacă-i ziceam:
— Irinel, ce crezi tu, o să plouă astăzi? Sau:
— Irinel, mai sunt două săptămâni până la vacanța mare, nu e așa c-o să fii fericită, ca și altădată, când om pleca la Slănic ?

Irinel tăcea și privea drept înainte. Eram sigur că nu se uita la nimic, că nu vedea nimic.

Tăcerea ei mă amenința și îi ziceam, cu glasul pe jumătate, ca și cum aș fi fost vinovat:

— Irinel, abia veniși de la pension și ți s-a urât? Și, drept răspuns, începea o veselie exagerată. Și râsete, și vorbă, și istorii începute, dar nesfârșite...

— Tu nu știi, îmi zicea ea, tare și repede, ce scrisoare mi-a arătat o amică a mea... Numai eu am citit-o... și cu altă fată... și cu sora ei... și mi se pare că a arătat-o și altora... Am râs să mă prăpădesc...

Și Irinel începea să râdă. Și râdea, râdea, până ce lacrimile îi curgeau pe obrajii ei rumeni. Apoi, după ce ofta, începea:

— Îi scrie... tremurând... de niște stele... două numai... care ard și îi vorbesc... Cum o să ardă stelele de care e vorba?... sunt cărbuni?... Cum să vorbească stelele?... Nu pricep... Ș-apoi... gheață... topire... marmură... litere de foc... mânăstire... sinucidere... Ah!... Pauvre Marie! Mi-e milă de ea... De câteva ori ne-am luat de gât și ne-am sărutat, ne-am sărutat și-am început să plângem... Trebuie să știi, Iorgule, că ea-mi citește, în fiece luni, câte-o scrisoare pe care se văd urmele crețe ale unor lacrimi mari, și eu, abia stăpânindu-mă să nu bufnesc de râs de "stelele gemene care-l ard și-i vorbesc", trebuie neapărat să plâng... și să mă crezi că plâng din toată inima... Pauvre chérie!

*
Irinel, gata să plângă, după ce râsese cu atâta poftă, băga de Sărmana Maria! (fr.). Sărăcuța! (fr.).

seamă că eu plec ochii în jos, ca și cum aș fi fost supărat, și mă întreba răutăcios:

— Iorgule, ce crezi, azi plouă sau nu? Asemenea scene se petreceau dimineața. Irinel, până seara, îmi zicea poftim, în loc de na, broda sau cânta la piano în loc să ne plimbăm prin grădină.

Toată ziua simțeam o ură teribilă, de timid, în contra "celor două stele care vorbeau".

Trei ani am petrecut această viață de vise îndrăznețe în timpul săptămânii, de frică și de întristare, duminica, de planuri minunate, amânate din zi în zi, ascunse cu ipocrizia extraordinară a timizilor și a inocenților.

În fine, după o vacanță petrecută la Slănic, m-am hotărât. Când plecă la pension, abia îndrăznirăm să ne sărutăm. Ce sărutare rece! Nu ne-am uitat unul la altul. Mi-aduc aminte că eu priveam la o canapea și mi s-a părut că buzele mele au atins o stofă galbenă și aspră în loc de obrajii pietroși și rumeni.

M-am hotărât. Și eram sigur că nimic nu putea să sfărâme hotărârea mea eroică. Ca să prind curaj, în prima noapte m-am gândit la scena ce, neapărat, duminica viitoare, avea sa se petreacă. Toată noaptea n-am dormit, în întuneric vedeam grădina, vedeam pe Irinel, mă auzeam, o auzeam.

Cocoșii cântau. Stam lungit, cu fața în sus, cu ochii închiși. Asudasem de curajul din scena închipuită.

— Irinel, vrei să mergem în grădină?
— Nu, merci!
— Nu se poate, trebuie să ne plimbăm! Înțelesese că sunt hotărât să-i spun ceva grav. Asemenea curaj impune.

Cocoșii cântau. Miezul nopții. Ploua de vărsa. Fulgerele, ca niște șerpi de lumină, prinși o clipă în perdelele mele.

— Irinel, să mergi cu mine! Nu vezi ce zi frumoasă? Am găsit un ciorchine de corniță coaptă. Toată săptămâna l-am păzit...

— Nu, merci!
— Imposibil... trebuie să mergi... Am să-ți spun ceva...
— Ce? Și mă pironi cu ochii. Atâta lumină cine să răbde? Mă uitai în jos. Revoltat de frică, simții un curaj de erou. Ridicai capul.

— Trebuie să vii! În viața mea nu poruncisem nimănui... ei îi poruncii ! Întuneric beznă. Ploua. Mă întorsei la perete. Închisei ochii. Se făcea o Duminică minunat de frumoasă. Și cu același curaj îi mai zisei o dată:

— Trebuie să vii! Și o luai de mână și îi spusei ceea ce de doi ani voiam să-i spun:
— Irinel, te iubesc!... Tu mă iubești ?... De ce taci?... De ce pleci ochii în jos?... Spune-mi: vrei să plec din casa unde te-am văzut crescând?...

— Rămâi! Ne-am îmbrățișat. S-a isprăvit. Doamne, ce curaj are omul când iubește! Nădușeala se răci pe mine când mă gândii că scena nu se petrecuse încă și că trebuia să se petreacă întocmai. Frica de așa curaj mă îngheță în plapumă.

Se lumina de ziuă. Adormii încet-încetinel, reîncepând aceeași scenă.

— Irinel... vrei să ne plimbăm...
— Nu... merci!
— Ba da... Trebuie...

Mă deșteptai pe la zece ore. Unchiul meu mă întrebă:
— Iorgule, nu ești bine de te-ai sculat așa târziu? Eu mă știam vinovat.
— Aș, nu... o carte... am adormit târziu...

Urechile mi-ardeau, ca și cum le-aș fi fost lipit de o sobă ferbinte. Pridvorul mi se învârtea sub picioare. În minutul acela îmi trecu prin minte un gând care mă ameți. Irinel ca Irinel, dar cu unchiu-meu ce curaj să am? Cum, el, om bătrân, cu obiceiuri sfinte, să vadă, la vreme de bătrânețe, în neamul lui, căsătorie cu dezlegare domnească?

De ce sta în picioare înaintea mea? Și cum mă privea! Mă înțelesese. Mă cântărea. Desigur că-i treceau prin minte cuvintele pe care eu le auzeam deslușit, ca și cum cineva mi-ar fi șoptit la ureche: "Nu credeam, nepoate, ca tocmai tu să-mi scoți copila din minte! Ce-ar zice biată mă-ta de-ar trăi și te-ar vedea?"

De ce nu pleca bătrânul dinaintea mea? Mă privea pe mine, sau se uita într-altă parte? Nu știu dacă vinovatul este rău, dar judecătorul e crud. Și judecătorul meu creștea ca un zid între mine și Irinel. În urechi îmi răsuna sentința pe care el, eram convins, o dăduse: "Ce tineret stricat! Bătrânii se duc, și cu ei se duc și bunele obiceiuri."

Aproape să cad de pe scaun. Unchiu-meu îmi zise:
— Iorgule tată, tu n-ai luat cafeaua... Mi se pare că nu ești bine... ai?...

Ce ironie! Cuvintele lui, mai dulci ca altădată? Degeaba. Îl înțelesesem. Să te ferească Dumnezeu de un om bun care te osândește. Și e destul să te simți vinovat în fața unui om bun și drept.

De ce-ori fi născocit oamenii pedeapsa? Pedeapsa este alinarea vinovatului. Aș fi dorit ca unchiu-meu să și-o pronunțe. Dar, nu; el mă prinsese, mă judecase și, în loc de pedeapsă, plecă și-mi trimise o cafea cu lapte și două cornuri.

În viața mea n-am simțit o tortură mai mare. Desigur că ne văzuse plimbându-ne tăcuți, iar nu veseli ca altădată. Înțelesese de ce Irinel sta, unele duminici, închisă în casă. Știa de ce adormisem tocmai dinspre ziuă. Și, cine știe, poate că mă auzise strigând prin vis: "Irinel, Irinel, te iubesc ! Tu mă iubești pe mine?"

Cum, unchiu-meu să vadă pe fata lui măritată după băiatul soră-sei? Să se facă de râs la vreme de bătrânețe?

Și de ce? Pentru capriciul unui băiat crescut și îngrijit de el? Dar cum crescuserăm noi, Irinel și cu mine, nu eram veri buni, ci frate și soră. Și de-ar fi rămas vorba numai pe condica civilă... dar cum era să calce el legile bisericești?

Toată săptămâna, dimineața, seara și peste zi, la masă și la cursurile universitare, același gând.

— E imposibil!... Mă mir cum nu am înțeles... Imposibil...

Sâmbătă, pe la ora 6, văzui vechea noastră trăsură. În ea, unchiul meu, alături, Irinel.

Privind de pe treptele pridvorului la părul alb și la buclele blonde, râsei, abia stăpânindu-mi lacrimile:

— Imposibil! Irinel sări ușor din trăsură, se apropie de mine. Era veselă. Ne sărutarăm. Să mă credeți: mi se păruse că sărut în aer.

— Dar ce ai, Iorgule? Ești așa de palid! Ai slăbit, ori mi se pare mie?

Înainte de a-i răspunde ceva, unchiu-meu se grăbi, se grăbi:
— Nu știu ce are Iorgu... mi se pare că e bolnav și nu vrea să spuie...

O! o! nu știi ce am, unchiule? Nu știi ce am? Ți se pare că sunt bolnav? Nu vreau eu să spun? Și d-ta spui ce ai? Sfânt om... dar de-o ipocrizie...

Credea că nu-l înțelesesem. Lui Irinel îi răspunsei încet:
— N-am nimic, Irinel... Dar tu ești bine? D-aci înainte, un an de melancolie. De ce v-aș spune că slăbeam, că îngălbeneam, ca răceam cam des și, cu o plăcere ascunsă, exageram o mică tuse când mă plimbam cu Irinel? Ați văzut atâția oameni slabi și galbeni și ați citit atâtea romane cu amanți care ofticează, care se împușcă sau se aruncă în mare, că a vă povesti eu cum slăbisem, cum mă apucasem de biliard, cum începusem să beau bere, ajungând uneori până la trei halbe, v-aș face să căscați.

Nimic extraordinar în iubirea și melancolia unui timid. Cine se oprește, fie măcar și-o clipă, în fața unui om care suferă și tace?

Și eu am tăcut de la Sfântă Marie până la Sân-Petru.
— Ce ai?
— Nimic...
— Ești bolnav?
— Nu, unchiule... Nu, dragă Irinel...

În sfârșit, ziua grea și mare sosi. Irinel sfârșise pensionul. La 20 iunie își adusese tot de la scoală. Chiar în ziua aceea întrebă repede pe unchiu-meu la ce băi plecăm și, aflând, intră la mine în odaie.

Eu citeam, trântit în pat, minunatul discurs al lui Kogălniceanu, tipărit în fruntea Letopisețelor

*
Mă hotărâsem să las dreptul și să învăț literele și istoria. Cum o văzui, sării în sus. Ea se învârti repede într-un picior. Rochia păru o imensă rochiță-a-rândunicii. După ce se învârti, râzând și bătând în palme, se opri înaintea mea, îmi făcu o reverență, întinzându-și ușurel rochia de amândouă laturile, și mă întrebă cochet:

— Mon cher cousin , poți să ghicești unde plecăm var-asta?

— Nu, Irinel, răspunsei eu, exagerând tusea care devenise mai mult un tic.

— Ce-mi dai să-ți spun? Documente istorice publicate de M. Kogălniceanu în 3 volume, în 1845, 1846, 1852.

Și după ce iar se învârti lovindu-mă cu rochia peste picioare, și râse, și bătu din palme, mă întrebă foarte serios:

— Îmi săruți mâna cu respect, ca la o cucoană bătrână, dacă ți-oi spune?

— Da, Irinel. Și tusea obligată își jucă rolul.
— Nu, mai întâi să-mi săruți mâna. Îmi întinse o mână, pe care o sărutai trist și cu poftă.
— Și p-asta.
— Și p-aia, Irinel.
— La Mehadia! Mi se urâse cu Slănicu. Se învârti prin casă, de astă dată așa de repede, că rochiile i se-nălțară până la genunchi. Eu mă înroșii, ea se înroși. Apoi, izbucnind într-un râs argintiu, se repezi la mine și-mi zise:

— Să jucăm o polcă... Eu cânt... Eu să fiu cavalerul... Eu să te port...

Tocmai atunci auzii pe unchiu-meu.
— Irinel!... Irinel!... Unde ești? Ea dispăru într-o clipă. Mă trântii în pat. Luai Letopisețele. În loc să citesc, începui să mă gândesc. "Irinel! Irinel!" Cel dintâi, repede, aspru, răutăcios, cel de-al doilea, mai lung, mai dulce, mângâietor chiar. Desigur, a voit s-o dreagă, să mă înșele. Să cred eu că nu s-a gândit la nimic. Dar ce-a însemnat acel "unde ești"? Am înțeles cum a zis "unde". Aci era tot înțelesul întrebării. Nu că avea să-i spuie ceva, dar dorea foarte mult să știe: "unde" e. Adică nu care cumva e la mine în odaie? Atâta pază e umilitoare pentru un orfan de care a îngrijit o viață întreagă și i-a îndoit averea, ca să aibă dreptul să-i zică, c-o singură vorbă, c-o singură privire: "Așa știu eu să răsplătesc pe un ingrat, pe un tânăr care nu seamănă bătrânilor ce se duc și înmormântează cu ei moravurile sfinte din țara asta!" Acest "unde ești" prea fusese cusut cu ață albă. Ce, nu știa el unde era ea?

— Ah! unui orfan nu-i e permis să iubească!

Ușa de la odaie se deschise. Irinel apăru în prag. Ce nefericire... să-ți vezi fericirea în prag și să știi că nu-l va trece, că va rămânea acolo, așa de aproape, și totuși infinit depărtat de tine!

Irinel se apropie de mine. Știam eu că ea trecuse pragul, dar că fericirea mea rămăsese dincolo. Înțelesesem că bătrânul o trimisese într-adins, prefăcându-se, și mai bine, că nu bănuise nimic.

— Știi ce mi-a spus tata? În ziua de Sân-Petru o să ne vie un musafir. Un mare negustor.

Ce mai era ș-asta?
— Și ce ți-a mai spus?
— Nimic... a, ba da... să tăiem Curcanul cel mai gras... să fie curat și frumos așezat în casă... că musafirul e deputat, bătrân... că e... nu știu mai cum și ce fel...

După ce Irinel mă certă și râse de mine că tușesc ca fetele din pension care fac pe doctor să le dea fier și vin vechi, mai mult pentru vin decât pentru fier, plecă.

— Uf! bine că e bătrân!... Dacă ar fi fost tânăr?...

În ziua de Sân-Petru mă sculai cu o frică care mă facea să tresar la fiece zgomot.

Ce... nu s-au mai văzut bătrâni smintiți însurați cu fete de 18 ani?...

M-am plimbat trei ceasuri prin curte. Așteptam pe acest rival cu nerăbdarea cu care așteptam uneori pe Irinel. Mă înșel sau nu? Aceeași senzație, identic aceeași se petrecea în mine, așteptând obiectul urii ca și când așteptam pe acela al iubirii... Voiam sa-l văd... mai curând... într-o clipă... să-l cunosc... sa aflu cine era...

Pe la zece ore, o trăsură se opri în dreptul porților. A sosit. Când îl văzui, începui să râd. Prea era slab, prea era bătrân! Elegant, nu e vorbă: cu redingotă neagră și cu legătură roșie. L-am salutat cu respect și, pot zice, cu dragoste. Căit că urâsem pe un astfel de bătrân cu părul alb ca zăpada, mă dusei liniștit în grădină.

Ce nepăsare în toate! Ușa de la grădină se deschise ca și cum vântul ar fi trântit-o. Irinel apăru. Privi în toate părțile și, văzându-mă, se repezi spre mine. Vântul îi flutură rochia de batistă albă cu bobițe negre.

Era galbenă. Mă luă de mână. Mâna îi tremura. Vroind să vorbească, îmi zise de mai multe ori:

— Stai... stai... stai să răsuflu... Apoi tăcu și mă privi. Ce privire! Ochii ei scânteiau; albastrul lor mi se păru un ocean revoltat, fără fund, fără țărmuri.

Privii în jos, prostit de o spaimă neînțeleasă. Îmi văzui ghetele și mă gândii: "Azi mi le-a făcut ori nu? Firește că da. Nu mi le face în toate zilele?"

— Iorgule, știi de ce-a venit bătrânul?
— Nu, îi răspunsei eu c-o liniște stupidă. "Mi-a făcut ghetele... ori a fost rouă..."
— Iorgule, știi ce mi-a zis tata?
— Nu.
— Să pui rochia de fulard.
— Rochia de fulard?... A care-mi place mie?...
— Dar știi de ce să mă gătesc?
— Firește că da. Ea tresări. Eu continuai, ștergându-mi o gheată cu batista.
— Firește că știu... Nu este azi sărbătoare mare?
— Ah! îmi răspunse ea trântindu-mi mâna de care mă ținea, nu știi nimic! Ce om indiferent și nepriceput ești!

Indiferent? Înțelesesem tot din privirea și emoțiunea ei și cu o liniște care, desigur, nu era a mea, mă plecai și-mi ștersei și cealaltă gheată.

— Bătrânul a venit, a venit, Irinel... Era albă. Buza de jos îi tremura. Lumina ochilor i se întunecase.

— Bătrânul a venit... Irinel... Ei, și?... O să dejuneze cu noi?... Atât mai bine... O să fim mai mulți la masă...

Eu vorbeam?... Nu eram decât eu și ea în grădină...
— Bătrânul a venit, a venit! îmi răspunse ea, acoperindu-și ochii cu amândouă mâinile. Bătrânul a venit, pentru ca cineva să se ducă din casa asta!... El are...

Irinel începu să plângă.
— Ce are?...
— Un băiat, inginer...
— Inginer? A învățat ingineria?...
— Da, a învățat ingineria! răspunse furios Irinel. Da... a învățat in-gi-ne-ria, și cineva o să se ducă din casa asta!

O văzui cum se opri în pragul portiței, cum s-aplecă ușurel și, luându-și poala curată a rochiei, își șterse obrajii de lacrimi.

Mă uitai lung după ea, apoi mă lungii cu fața în sus sub o boltă de pomi roditori.

Ce de viață în natură! Merele îndoiau ramurile groase; unele vrăbii ciripeau, scuturând din aripi; altele cădeau grămadă, încăierate într-o luptă desperată. Pe fața mea soarele ploua rotocoale de lumină. Simții lacrimile alunecându-mi în urechi, mă sculai în picioare, mă uitai spre portiță și zisei cuprins de o melancolie infinită:

— Doi se vor duce din casa asta...

A doua zi prezentai unchiului meu o falsă recomandație în scris — a unui doctor — care mă obliga să mă duc la Bourboule sub pretext că sufăr serios de plămânul stâng.

Să trec mai repede peste acest moment. Am sărutat mâna unchiului meu și pe Irinel!... Pe Irinel!... Trecusem hotarul țării. Priveam pe fereastra deschisă a Statiune balneo-climaterică în Franța, în apropiere de cheile râului Dordogne.

vagonului la întinsele câmpii ale Ungariei. Începui sa mă gândesc. Dar dacă nu m-ar fi privit așa de adânc? O privire fixă mă amețește. Dar dacă mi-ar fi spus ea mie ce-aș fi voit să-i spun eu ei? Timiditatea, în gradul acesta, să fie una din formele nebuniei? Dar ce curaj mi-ar fi trebuit?... Cum aș fi mărturisit unchiului meu?... Irinel nu-mi era ca și soră?...

Imposibil!... Fusese fatal!... Locomotiva gâfâi și scoase un șuierat asurzitor... Câteva lacrimi pe fereastră... Căutai cu ochii încotro ar veni țara și cam încotro ar cădea casa și grădina unde fusesem fericit... Un semn cu mâna și zisei oftând:

-Adio, Irinel!...

Sfarsit




Niciun comentariu