Citeste "Bunicul" de Barbu Ștefănescu Delavrancea
Citeste online povestirea "Bunicul" scrisa de scriitorul roman Barbu Ștefănescu Delavrancea si publicata in anul 1893 in revista Literatură și știință. Citeste integral cartea "Bunicul" in care este vorba despre un bătrân care primeste vizita nepotilor săi. Nepotii se joaca cu bunicul lor si il trag de mustață.
Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele, mustățile, barba... peste toate au nins anii mulți și grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.
Cine trânti poarta?
― Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoșeii moșului!
Un băietan ș-o fetiță, roșii și bucălai, sărutară mânele lui „tata-moșu”.
― Tată-moșule, zise fetița, de ce zboară păsările?
― Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
― Poi, rațele n-au aripi? de ce nu zboară?
― Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul coprinse într-o mână pe fată și în cealaltă pe băiat.
― O, voinicii moșului!...
Și zâmbi pe sub mustăți, și-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină și binecuvântare.
― Tată-moșule, da' cocorii un' se duc când se duc?
― În țara cocorilor.
― În țara cocorilor?
― Da.
― Dar rândunelile un' se duc când se duc?
― În țara rândunelilor.
― În țara rândunelilor?
― Da.
― Tată-moșule, aș vrea să-mi crească și mie aripi și să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
― Dacă ți-o crește ție aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură și un sticlete.
― Da... hâ... hâ... poi ce fel... și mie?
Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie și zise băiatului:
― Bine, să prinzi și pentru tine, să prinzi și pentru ea.
― Ție două și mie două... nu e-așa, tată-moșule?
― Firește, ție două, lui două și mie una.
― Vrei și tu, tată-moșule? întrebă băiatul cu mândrie.
― Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiți sunt!
Băiatul încălecă pe un genuchi și fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce cați noaptea prin argele”...
O femeie uscățivă intră pe poartă cu două doniți de apă. Copiii tăcură din râs și bunicul din cântec.
E muma lor și fata lui.
Cum îl văzu, începu:
― I... tată, și d-ta... iar îi răzgâi... o să ți să suie în cap...
Bunicul ridică mâna în sus, aducând deștele ca un preot care binecuvintează, și zise prelung:
― Lăsați pe copii să vie la mine!
― Biiine, tată, biiine... dar știi... o, bată-i focul de copii!...
Femeia intră în casă.
― Să-i bată norocul și sănătatea, șopti moșul ca și cum ar fi mustrat pe cineva, și sărută în creștetul capului și pe unul, și pe altul.
Și iar începu râsul, și jocul, și cântecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
― Partea asta este a mea.
― Și partea asta, a mea!
― Mustața asta este a mea.
― Și asta, a mea!
La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
― Pe din două.
Și copiii o și dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
― Jumătate mie.
― Și jumătate mie.
Și după ce o împărțiră frățește, începu lauda.
Băiatul:
― Mustața mea e mai lungă.
Fata:
― Ba a mea e mai lungă!
Și băiatul întinse d-o mustață și fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu și-i împăcă zicându-le:
― Amândouă sunt dopotrivă.
― Ș-a mea, ș-a ei!
― Ș-a mea, ș-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
― Partea mea e mai frumoasă.
― Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
― Ba a mea, că e mai caldă!
― Ba a mea, că e mai dulce!
― Ba a mea, că nu e ca a ta!
― Ba a mea, că are un ochi mai verde!
― Ba a mea, că are un ochi și mai verde!
Bunicul abia se ținea de râs.
― Ba a mea!
― Ba a mea!
Și băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.
Fata țipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi și trase o palmă în partea băiatului.
Băiatul, cu lacrâmile în ochi, sărută partea lui, și fata, suspinând pe a ei.
Mama lor ieși pe ușe și întrebă restit:
― Ce e asta, vermi neadormiți!
Obrajii bunicului erau roșii și calzi. Și surâzând fericit, răspunse fie-sei:
― Lăsați pe copii să vie la mine!
Bunicul
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea
Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.
Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.
Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele, mustățile, barba... peste toate au nins anii mulți și grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.
Cine trânti poarta?
― Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoșeii moșului!
Un băietan ș-o fetiță, roșii și bucălai, sărutară mânele lui „tata-moșu”.
― Tată-moșule, zise fetița, de ce zboară păsările?
― Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
― Poi, rațele n-au aripi? de ce nu zboară?
― Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul coprinse într-o mână pe fată și în cealaltă pe băiat.
― O, voinicii moșului!...
Și zâmbi pe sub mustăți, și-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai lumină și binecuvântare.
― Tată-moșule, da' cocorii un' se duc când se duc?
― În țara cocorilor.
― În țara cocorilor?
― Da.
― Dar rândunelile un' se duc când se duc?
― În țara rândunelilor.
― În țara rândunelilor?
― Da.
― Tată-moșule, aș vrea să-mi crească și mie aripi și să zbor sus de tot, până în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
― Dacă ți-o crește ție aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură și un sticlete.
― Da... hâ... hâ... poi ce fel... și mie?
Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie și zise băiatului:
― Bine, să prinzi și pentru tine, să prinzi și pentru ea.
― Ție două și mie două... nu e-așa, tată-moșule?
― Firește, ție două, lui două și mie una.
― Vrei și tu, tată-moșule? întrebă băiatul cu mândrie.
― Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiți sunt!
Băiatul încălecă pe un genuchi și fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în palme. Bunicul le cântă „Măi cazace, căzăcele, ce cați noaptea prin argele”...
O femeie uscățivă intră pe poartă cu două doniți de apă. Copiii tăcură din râs și bunicul din cântec.
E muma lor și fata lui.
Cum îl văzu, începu:
― I... tată, și d-ta... iar îi răzgâi... o să ți să suie în cap...
Bunicul ridică mâna în sus, aducând deștele ca un preot care binecuvintează, și zise prelung:
― Lăsați pe copii să vie la mine!
― Biiine, tată, biiine... dar știi... o, bată-i focul de copii!...
Femeia intră în casă.
― Să-i bată norocul și sănătatea, șopti moșul ca și cum ar fi mustrat pe cineva, și sărută în creștetul capului și pe unul, și pe altul.
Și iar începu râsul, și jocul, și cântecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
― Partea asta este a mea.
― Și partea asta, a mea!
― Mustața asta este a mea.
― Și asta, a mea!
La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
― Pe din două.
Și copiii o și dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
― Jumătate mie.
― Și jumătate mie.
Și după ce o împărțiră frățește, începu lauda.
Băiatul:
― Mustața mea e mai lungă.
Fata:
― Ba a mea e mai lungă!
Și băiatul întinse d-o mustață și fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu și-i împăcă zicându-le:
― Amândouă sunt dopotrivă.
― Ș-a mea, ș-a ei!
― Ș-a mea, ș-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
― Partea mea e mai frumoasă.
― Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
― Ba a mea, că e mai caldă!
― Ba a mea, că e mai dulce!
― Ba a mea, că nu e ca a ta!
― Ba a mea, că are un ochi mai verde!
― Ba a mea, că are un ochi și mai verde!
Bunicul abia se ținea de râs.
― Ba a mea!
― Ba a mea!
Și băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.
Fata țipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi și trase o palmă în partea băiatului.
Băiatul, cu lacrâmile în ochi, sărută partea lui, și fata, suspinând pe a ei.
Mama lor ieși pe ușe și întrebă restit:
― Ce e asta, vermi neadormiți!
Obrajii bunicului erau roșii și calzi. Și surâzând fericit, răspunse fie-sei:
― Lăsați pe copii să vie la mine!
Sfarsit
Post a Comment