Comentariu literar Abu-Hasan de I.L. Caragiale
Comentariu literar la basmul fantastic "Abu-Hasan" de Ion Luca Caragiale în care este vorba de Abu-Hasan, un fiu de negustor bogat din timpul califului Harun-Al-Rașid, din Bagdad. Tatăl său moare și îi lasă jumătate din avere, însă Abu-Hasan o cheltuie cu prietenii și apoi este părăsit de aceștia. Abu-Hasan s-a dus la aceștia să le ceară ajutorul însă a fost refuzat.
I.L. Caragiale este considerat cel mai mare dramaturg al literaturii române. El oferă, prin întreaga sa operă, o imagine complexă asupra societății românești din secolul al XlX-lea, care capătă valoare eternă și este de o actualitate vie prin surprinderea datelor esențiale pentru spiritul românesc.
A scris comedii (O noapte furtunoasă, Conu Leonida fața cu Reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului), drame (Năpasta), nuvele (O faclie de Paște, Păcat, La hanul lui Mânjoală, În vreme de război), schițe (Vizită, D-l Goe, Lanțul slăbiciunilor, Un pedagog de școală nouă, Telegrame, Amici), poveștiri (Calul dracului, Abu-Hassan, Kir-Ianulea), studii și eseuri despre teatru si literatură (Câteva păreri, O cercetare critică asupra teatrului românesc, Oare teatrul este literatură ?).
În perioada petrecută la Berlin, I.L. Caragiale a scris intens un alt fel de proză, o proză fantastică, în care a asociat un ocultism în linia lui Edgar Poe.
Basmul fantastic este o narațiune cu caracter general, de regulă în proză, centrată pe un erou sau o eroină, de regulă sărac(ă) sau nevoiaș(ă) la început, care, după o serie de aventuri în care elementul supranatural joacă un rol important, își atinge scopul și trăiește fericit(ă).
Fantasticul ocupă un loc însemnat în opera lui Caragiale. Fantasticul caragialesc este un unul ,,poesc” (Ovidiu Ghidirmic), al straniului şi terifiantului, altoit pe trunchiul mitologiei autohtone. În opinia lui Tzvetan Todorov, fantasticul are o existenţă extrem de scurtă, el ocupând intervalul unei incertitudini, unei ezitări a cititorului, ale eroului aflat între două soluţii: ceea ce se întâmplă este adevărat, real sau o iluzie? Sintetizând, reţinem că fantasticul nu poate exista în afara ficţiunii creatoare, că el reprezintă o ruptură, o tulburare a sentimentului nostru de realitate. Între fantastic şi alte forme de manifestare a insolitului existenţei, graniţa rămâne tot timpul fragilă.
În materie de basm fantastic, capodopera scriitorului este „Abu-Hassan”. Subintitulată „poveste orientală”, proza propune atenţiei una din formele de intruziune a fantasticului mitico-folcloric dintre cele mai neobişnuite. Extraordinara capacitate de structurare, în sensul individualizării prozastice, are la origine subtila îmbinare dintre materia comico – anecdotică şi filonul fantastic ce ia forme atât de particulare.
Titlul reprezintă numele de natură orientală al personajului din text, Abu-Hassan, care este si protagonistul eponim al operei.
Textul basmului fantastic sugerează faptul că aceia de care era înconjurat Abu-Hassan nu erau prieteni adevăraţi, ci oameni de o calitate îndoielnică, egoişti şi interesaţi doar de petreceri şi de bogăţia acestuia, dat fiind că în clipa în care Abu-Hassan ajunge sărac, ei nu-l mai frecventează.
Acţiunea se desfăşoară la Bagdad si este reprezentată de un fecior de negustor bogat, pe vremea califului Harun-Al-Rașid,din Bagdad, pe nume Abu-Hassan, în vârstă de 30 de ani. După ce i-a murit tatăl, Abu-Hassan a cheltuit jumătatea din averea lăsata de acesta cu prietenii săi. În momentul în care a rămas fără banii, prietenii l-au părăsit, iar Abu-Hasan s-a dus să le ceară ajutorul, însă aceștia l-au ignorat. Abu-Hassan a vorbit cu mama lui si a hotărât ca în fiecare seară să cineze cu un străin. Serile au trecut și cum aștepta el pe pod, a venit califul Harun-Al-Rașid costumat într-un negustor. Astfel, Abu-Hassan l-a invitat la masă și au petrecut foarte bine. Abu-Hassan i-a spus că ar vrea să fie calif pentru o zi ca să-i pedepsească pe bârfitorii bătrâni de la geamie. Califul i-a pus lui Abu-Hassan un somnifer în vin, a lăsat ușa deschisă la drum pentru ca robul să-l poată lua pe acesta la palat. Odată ajuns la palat, Abu-Hassan a fost îmbrăcat cu veșminte regale, urmând ca în momentul în care se trezește să creadă că visul i s-a împlinit și a ajuns calif pentru o zi pentru a-i pedepsi pe cei răi.
După ce flăcăul a adormit, iar califul l-a dus la locuința sa. Deșteptându-se, Abu-Hassan a încercat să le explice tuturor că el este calif, însă nimeni nu-l crede, ba mai mult, este considerat nebun și este biciuit. În cele din urmă, acesta se dă bătut, crezând că a fost doar un vis, cerându-și iertare.
Într-o altă seară, califul a mers să-l răsplătească pe fecior, într-un final împăcându-se și cinând din nou. Însă califul i-a pus din nou somnifere în vin, Abu-Hassan a adormit și a fost dus la curte.
În final, Abu-Hasan află că totul a fost o glumă pusă la cale de califul Harun-Al-Raşid deghizat într-un negustor din Musul și-l recompensează cu o casă la palat și cu o nevastă pe nume Vraja Inimii. Basmul este scris după o temă orientală cu final fericit, în care personajul îşi lămureşte confuzia, iar viaţa lui revine la normal, visul său transformându-se în realitate.
Caragiale introduce astfel un marginal efect de stranietate, care e mai puţin un dat al lumii, cât o dovadă a prezenţei autorului. În cazul scrierii pe care o avem în vedere, autorul se amuză, nu pe seama vreunui personaj, ci pe seama cititorului. Dacă personajele îşi întind lor înşile capcane, autorul însuşi, dincolo de ipostaza sa de creator de lumi, poate juca farse cititorului.
În Abu-Hassan există credinţa protagonistului în duhul malefic care l-a fermecat după ce musafirul a lăsat deschisă uşa de la intrare din greşeală; considerând că aceasta este cauza tuturor evenimentelor ciudate care i s-au întâmplat, îl învinovăţeşte pe califul Harun-Al-Raşid deghizat în negustor. Având aceeaşi superstiţie, mama lui Abu-Hassan crede că un „duh rău” îi ,,canoneşte” fiul, în timp ce el se află în starea de confuzie în urma glumei făcute de calif, ajungând să nu mai poată deosebi visul de realitate.
Basmul fantastic al lui Caragiale se termină într-o ambiguitate specifică fantasticului, deoarece eroul nu este sigur de caracterul supranatural al întâmplării, căutând în timpul povestirii sale câte o explicaţie raţională pentru fiecare lucru ce la început i se părea anormal.
Basmul fantastic al lui Caragiale aparţine categoriei fantastic-straniu după clasificarea lui Todorov, în care personajul oscilează între acceptarea existenţei supranaturalului şi încercarea de a-l explica în mod raţional. Această stare de incertitudine, în care se află personajul, este condiţia esenţială pentru existenţa fantasticului, deoarece suprimarea ezitării distruge fantasticul: „«Mai că-mi vine a crede»: iată formula care rezumă spiritul fantasticului. Încrederea absolută ca şi totala neîncredere ne scot dinlăuntrul hotarelor fantasticului; ceea ce-i dă viaţă este ezitarea”.
Prin realismul fantastic al prozelor scrise în ultima perioadă a vieţii sale, prin temele, motivele şi strategiile abordate în basmele sale fantastice, prin asocierea comicului cu fantasticul şi prin evocarea unei atmosfere exotice care se grevează pe specificul nostru naţional, proza lui Caragiale se încadrează în context european alături de prozele unor mari scriitori ai literaturii universale, precum Honoré de Balzac, Edgar Poe, Prosper Mérimée, Anatol France şi E.L. Morselli.
Caracterizarea lui Abu-Hassan
Abu-Hassan, personajul eponim al creaţiei lui I.L.Caragiale, este un tânăr care moşteneşte o avere însemnată după moartea tatălui său. Din text reies, în mod indirect, din fapte, atitudinea şi relaţiile cu alte personaje, trăsăturile caracteriale ale lui Abu-Hassan. Din decizia de a-şi împărţi averea în două, o parte care să-i asigure traiul şi cealaltă pe care s-o risipească pe distracţii, reies chibzuinţa, dar şi dorinţa de a petrece, întrucât fusese ţinut "sub străşnicie" de tatăl său. Prietenos şi generos, el adună "o ceată de vârsta şi de teapa lui", organizează petreceri atât de costisitoare, încât banii nu-i ajung decât un an.
Când a rămas fără bani, l-au părăsit şi prietenii, iar mâhnirea şi dezamăgire profundă reies indirect din atitudinea şi gândurile lui, deoarece a conştientizat că relaţiile cu tinerii se bazaseră doar pe interese materiale şi că un an întreg nu avusese niciun prieten, ci numai tovarăşi de chefuri.
Post a Comment