Pașa Hassan - demonstraţie apartenenţă la specia baladă cultă - 2 variante
Două comentarii la balada "Pașa Hassan" scrisă de George Coșbuc, care demonstrează apartenența la specia baladă cultă. Un comentariu de o pagină și un al doilea de două pagini la poezia "Pașa Hassan" care se înscrie în categoria creaţiilor coşbuciene care evocă personalităţi şi evenimente istorice deosebite. În balada "Pașa Hassan", poetul surprinde un episod glorios din lupta poporului român împotriva cotropitorilor otomani, şi anume lupta de la Călugăreni, când românii conduşi de Mihai Viteazul obţin o strălucită victorie.
Vezi si
Doua comentarii Pasa Hassan
Argumentarea speciei balada culta Pasa Hassan
Varianta I
Balada cultă este opera epică în versuri cu autor cunoscut, care relatează o întâmplare din trecut, iar personajele, prezentate rin antiteză şi hiperbolă primesc o aură legendară.
Balada „Paşa Hassan” este scrisă de George Coşbuc, a fost publicată în volumul „Cântece de vitejie” şi este inspirată dintr-un episod al luptei de la Călugăreni, prezentată de Nicolae Bălcescu în „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”.
Poetul surprinde un episod glorios din lupta poporului român împotriva cotropitorilor otomani, şi anume lupta de la Călugăreni, când românii conduşi de Mihai Viteazul obţin o strălucită victorie.
Acţiunea simplă şi liniară se constituie în momente ale subiectului.
În expoziţie este prezentată imaginea amplă, panoramică a confruntării aprige dintre cele două armate. Mihai se află în fruntea românilor, băgând spaimă în rândurile „turcimii-nvrăjbite”. „Fulgerul Sinan” are de înfruntat umilinţa, căci „Trântind pe cal / Se închină prin baltă”. Mihai îl descoperă pe Paşa Hassan departe de câmpul de luptă: „de sub poala pădurii” „departe de luncă” îi dă poruncă lui Mihnea să trimită ajutoare. Combinând imaginile vizuale cu cele auditive, poetul creează atmosfera de luptă înverşunată; panica stârnită nu poate fi oprită, iar armata turcă scapă de sub control, idee sugerată de imaginea cailor înspăimântaţi: „Cu tropote roibii de spaimă pe mal / Rup frâiele-n zbucium şi saltă”.
Intriga îl surprinde pe Hassan, îngrozit de atitudinea lui Mihai care domină câmpul, înspăimântându-i prin iuţeală pe turci. Folosirea verbelor la gerunziu: „trecând”, „făcând”, „curgând”, subliniază iuţeala şi dinamismul bătăliei, precum şi panica turcilor. În contrast cu unitatea românilor, numiţi cu mândrie „oştirea română”, apare oastea duşmană, numită „mulţimea păgână”. Victoria românilor împotriva cotropitorilor turci este sugerată de imaginea hiperbolizată a voievodului, realizată prin interjecţia „iată”, care aduce confruntarea sub ochii cititorului: „Dar iată-l ! E vodă, ghiaurul Mihai !”.
În desfăşurarea acţiunii, prin adresare directă, Mihai îl îndeamnă pe paşă la luptă dreaptă. Cutezanţei acestuia paşa îi opune o fugă ruşinoasă, antiteza realizându-se prin conjuncţia „dar”: „Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea !”. În ochii îngroziţi ai paşei, imaginea lui Vodă ia proporţii hiperbolice: „Iar barda-i din stânga ajunge la cer / Şi Vodă-i un munte”. Disperarea crescândă a celui urmărit este exprimată prin gesturi şi reacţii: „îşi loveşte cu pumnii calul”, „ochii-i par de sânge”, „barba îi flutură vâlvoi”, şi îşi caută scăparea prin fugă.
Punctul culminant este atins când disperarea se transformă în groază, căci paşa lasă căzut turbanul, semn al puterii, şi îşi rupe veşmintele: „Turbanul îi cade şi-l lasă căzut / Îşi rupe cu mâna veşmântul”. Scăpat ca prin minune de furia voievodului, desfigurat de groază: „îi dârdâie dinţii”, „e galben pierit”, paşa este prezentat în deznodământul acţiunii în mod ironic. Înspăimântat până la deformarea trăsăturilor, dezumanizat căci „a jurat / Să zacă se spaimă o lună”, Paşa Hassan se salvează fugind în tabăra turcească unde spahii se grăbesc să iasă din corturi, apărându-l.
George Coşbuc folosind cu măiestrie cuvintele şi expresiile populare face ca mesajul operei sale să fie direct. Astfel sunt: „a face cărare”, „a se îndesa”, „se închină prin baltă”, „gloată”, „poală”, etc. Verbul „vântură” alături de substantivul „pleavă” accentuează antiteza dintre cele două armate. De asemenea în ultima strofă întâlnim şi un proverb românesc: „Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă”. Atmosfera epocii este însufleţită cu ajutorul arhaismelor: „ieniceri”, „flinte”, „urdie”, „paşă”, „ghiaur”, etc.
Din punct de vedere compoziţional balada este alcătuită din 12 strofe a câte 6 versuri (sextime). Ritmul baladei este alert, rima îmbrăţişată combinată, ritmul amfibrahic şi măsura versurilor 11-10-12-11-11-10.
Ca moduri de expunere predomină dialogul şi monologul, iar figurile de stil folosite sunt: repetiţia care amplifică spaima personajului „El vede cum zboară flăcăii Sucevei, / El vede că Mihai e suflet de vânt”, „un val după val”, epitetele care subliniază însuşirile personajelor şi ale acţiunii „turcimea-nvrăjbită”, „năvală nebună”, „barba vâlvoi”, precum şi inversiuni care insistă pe însuşirile personajelor „galben pierit”, „să zacă de spaimă o lună”, „gigantică poart-o cupolă”.
Întrucât autorul poeziei este cunoscut, acţiunea este simplă, de scurtă durată, dar dramatică, evoluând de la expoziţie la deznodământ, personajele sunt puţine, dar sunt şi figuri reprezentative, uneori legendare, prezentate antitezic şi hiperbolizate „Paşa Hassan” este o baladă cultă.
Poezia „Paşa Hassan” se înscrie în categoria creaţiilor coşbuciene care evocă personalităţi şi evenimente istorice deosebite (Decebal către popor, Moartea lui Gelu).
Balada cultă istorică este o operă epică în versuri de mică întindere, în care un autor cunoscut evocă fapte eroice din trecut săvârşite de personaje prezentate în antiteză şi care impresionează puternic, deoarece au însuşiri ieşite din comun.
Fiind o operă epică autorul foloseşte ca mod de expunere predominant naraţiunea, prin intermediul căreia relatează faptele şi întâmplările de pe câmpul de luptă, care se împleteşte cu descrierea, prin care se realizează portretul personajelor şi cu dialogul care dinamizează acţiunea. Totodată, sentimentele sale sunt exprimate indirect cu ajutorul acţiunii şi al personajelor. Nararea faptelor se face la persoana a 3-a, întrucât cel care relatează întâmplările este naratorul, care ştie totul despre fapte întâmplări şi personaje (omniscient).
O baladă cultă este şi „Paşa Hassan” de George Coşbuc, publicată în 1894, în care este narată o întâmplare deosebită din trecutul nostru istoric şi anume un episod semnificativ din lupta de la Călugăreni din august 1595, când voievodul român prin vitejia şi curajul său reuşeşte să bage panică în turci. Balada cultă a preluat de la balada populară şi de la basm lupta dintre bine şi rău. Faptele se constituie în momentul subiectului şi se succed ascendent din momentul în care Mihai Viteazul în fruntea oştirii sale, îl zăreşte pe Hassan şi-l provoacă la luptă, până în clipa când acesta reuşeşte să scape, fugind în taberele proprii.
Astfel în primele trei strofe conţinând expoziţiunea este prezentată imaginea amplă, panoramică, a confruntării aprige dintre cele două armate. Mihai se află în fruntea românilor, băgând spaima în turcime, „Fulgerul Sinan” având de îndurat umilinţe, căci „trântit de pe cal / Se-nchină prin baltă”.
Hassan stă deoparte de luptă şi ordonă intrarea în bătălie a tuturor forţelor. Lupta este înfăţişată prin imagini vizuale, auditive şi de mişcare, realizate prin hiperbole metafore, epitete şi aglomerări verbale, zgomotul luptei fiind sugerat aproape onomatopeic.
Următoarele trei strofe constituie intriga şi îl înfăţişează pe Mihai Viteazul care domină câmpul de luptă, îngrozindu-i pe turci şi mai ales pe Hassan – acesta neştiind dacă ceea ce vede este vis sau realitate. Turcul devine din ce în ce mai neliniştit pe măsură ce Mihai se aproprie de el.
George Coşbuc pune acum în evidenţă câteva din însuşirile personajului şi dinamismul acţiunii prin intermediul unor comparaţii şi al verbelor folosite la prezent.
În partea următoare, care constituie desfăşurarea acţiunii (trei strofe) voievodul român îl provoacă pe hassan la o confruntare directă. Îngrozit de ceea ce văzuse şi de vitejia „ghiaurului”, paşa „îşi pierde şi capul şi firea şi fuge nebun”. În ochii îngrijoraţi ai paşei, domnitorul român capătă proporţiile unui uriaş. Mihai Viteazul îl provoacă pe Hassan din nou la luptă, dar acesta mai îngrozit fuge lovindu-şi disperat calul cu „pumnii-amândoi”. Disperarea şi laşitatea turcului sunt puse în evidenţă prin aglomerări verbale şi expresii populare.
Următoarele două strofe constituie punctul culminant în care Hassan îşi pierde turbanul „şi-l lasă căzut”. El are impresia că din cauza hainelor largi nu poate înainta şi îşi „rupe cu mâna veşmântul”. Desfigurat de groază, încât îi „dârdâie dinţii”, „şi-i galben pierit” acesta reuşeşte să ajungă aproape de taberele proprii şi spahii îi sar în ajutor. Starea de spirit a lui Hassan este scoasă în evidenţă prin folosirea unor epitete şi personificări şi a unor expresii populare.
În ultima strofă care constituie deznodământul, Paşa este privit de scriitor cu ironie şi dispreţ căci „a jurat / Să zacă de spaimă o lună”, beii împătăşindu-i starea de spirit şi aprobându-i laşitatea.
Ca în orice baladă, cele două personaje sunt prezentate în antiteză, căci curajului şi vitejiei lui Mihai autorul le opune laşitatea şi spaima lui Hassan, care fuge îngrozit. Aceste trăsături antitezice se desprind din situaţii excepţionale în care sunt puse personajele, iar faptele şi însuşirile lor impresionează puternic.
Mihai Viteazul, personajul principal al baladei, este prezentat într-o aură legendară prin intermediul hiperbolei, astfel el apare în ochii îngroziţi ai paşei un uriaş care are ceva din măreţia şi asprimea naturii. Prin intermediul unei impresionante hiperbole se realizează portretul voievodului român, care apare cât „un munte”. Hassan îl percepe vizual şi auditiv: zuruitul zalelor îl înspăimântă, îi dă fiorii morţii şi de aceea el vede în mihai un sălbatic neiertător. Căciula îi apare ca o cupolă gigantică, iar barda din mână se proiectează pe cer în infinit. Până şi vorba şi răsufletul au au ceva din măreţia şi asprimea naturii, căci „vorba e tunet, răsufletul ger”. Se observă că acestă hiperbolă care înfăţişează chipul impunător al lui Mihai, măreţia sa, este constituită din metafore explicite referitoare la elementele naturii, la care se adaugă două epitete la felş de sugestive: „sălbaticul vodă”, „gigantică poart-o cupolă”, ambele folosite în inversiune.
Din nou se remarcă o aliteraţie, ce a consoanei „z” (zalele, zuruie), prin care se creează o impresionantă imagine auditivă.
Şi Hassan este hiperbolizat, dar în sens negativ. Acestui personaj îi este exagerată starea de spirit, laşitatea care devine dezgustătoare: „Dar paşa-şi pierduse capul şi firea”, „fuge nebun”.
În aproape orica baladă, la întâmplările eroice participă şi personaje colective, în „Paşa Hassan” acestea fiind reprezentate de cele două armate.
Poezia este alcătuită din douăsprezece strofe, fiecare este o sextină cu ultimul vers mai scurt (măreşte dinamismul strofei), rima este de tipul îmbrăţişat, iar ritmul este amfibrahic.
Toate aceste trăsături îşi au izvorul în balada populară, dar George Coşbuc a ştiut să le dea o notă personală şi să facă din poezia Paşa Hassan modelul speciei pe care o ilustrează. Deosebirea dintre cele două specii o constituie absenţa elementului fantastic.
Vezi si
Doua comentarii Pasa Hassan
Argumentarea speciei balada culta Pasa Hassan
PAŞA HASSAN
de George Coşbuc
– demonstraţie apartenenţei la specia baladă cultă –
Varianta I
Balada cultă este opera epică în versuri cu autor cunoscut, care relatează o întâmplare din trecut, iar personajele, prezentate rin antiteză şi hiperbolă primesc o aură legendară.
Balada „Paşa Hassan” este scrisă de George Coşbuc, a fost publicată în volumul „Cântece de vitejie” şi este inspirată dintr-un episod al luptei de la Călugăreni, prezentată de Nicolae Bălcescu în „Românii supt Mihai-Voievod Viteazul”.
Poetul surprinde un episod glorios din lupta poporului român împotriva cotropitorilor otomani, şi anume lupta de la Călugăreni, când românii conduşi de Mihai Viteazul obţin o strălucită victorie.
Acţiunea simplă şi liniară se constituie în momente ale subiectului.
În expoziţie este prezentată imaginea amplă, panoramică a confruntării aprige dintre cele două armate. Mihai se află în fruntea românilor, băgând spaimă în rândurile „turcimii-nvrăjbite”. „Fulgerul Sinan” are de înfruntat umilinţa, căci „Trântind pe cal / Se închină prin baltă”. Mihai îl descoperă pe Paşa Hassan departe de câmpul de luptă: „de sub poala pădurii” „departe de luncă” îi dă poruncă lui Mihnea să trimită ajutoare. Combinând imaginile vizuale cu cele auditive, poetul creează atmosfera de luptă înverşunată; panica stârnită nu poate fi oprită, iar armata turcă scapă de sub control, idee sugerată de imaginea cailor înspăimântaţi: „Cu tropote roibii de spaimă pe mal / Rup frâiele-n zbucium şi saltă”.
Intriga îl surprinde pe Hassan, îngrozit de atitudinea lui Mihai care domină câmpul, înspăimântându-i prin iuţeală pe turci. Folosirea verbelor la gerunziu: „trecând”, „făcând”, „curgând”, subliniază iuţeala şi dinamismul bătăliei, precum şi panica turcilor. În contrast cu unitatea românilor, numiţi cu mândrie „oştirea română”, apare oastea duşmană, numită „mulţimea păgână”. Victoria românilor împotriva cotropitorilor turci este sugerată de imaginea hiperbolizată a voievodului, realizată prin interjecţia „iată”, care aduce confruntarea sub ochii cititorului: „Dar iată-l ! E vodă, ghiaurul Mihai !”.
În desfăşurarea acţiunii, prin adresare directă, Mihai îl îndeamnă pe paşă la luptă dreaptă. Cutezanţei acestuia paşa îi opune o fugă ruşinoasă, antiteza realizându-se prin conjuncţia „dar”: „Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea !”. În ochii îngroziţi ai paşei, imaginea lui Vodă ia proporţii hiperbolice: „Iar barda-i din stânga ajunge la cer / Şi Vodă-i un munte”. Disperarea crescândă a celui urmărit este exprimată prin gesturi şi reacţii: „îşi loveşte cu pumnii calul”, „ochii-i par de sânge”, „barba îi flutură vâlvoi”, şi îşi caută scăparea prin fugă.
Punctul culminant este atins când disperarea se transformă în groază, căci paşa lasă căzut turbanul, semn al puterii, şi îşi rupe veşmintele: „Turbanul îi cade şi-l lasă căzut / Îşi rupe cu mâna veşmântul”. Scăpat ca prin minune de furia voievodului, desfigurat de groază: „îi dârdâie dinţii”, „e galben pierit”, paşa este prezentat în deznodământul acţiunii în mod ironic. Înspăimântat până la deformarea trăsăturilor, dezumanizat căci „a jurat / Să zacă se spaimă o lună”, Paşa Hassan se salvează fugind în tabăra turcească unde spahii se grăbesc să iasă din corturi, apărându-l.
George Coşbuc folosind cu măiestrie cuvintele şi expresiile populare face ca mesajul operei sale să fie direct. Astfel sunt: „a face cărare”, „a se îndesa”, „se închină prin baltă”, „gloată”, „poală”, etc. Verbul „vântură” alături de substantivul „pleavă” accentuează antiteza dintre cele două armate. De asemenea în ultima strofă întâlnim şi un proverb românesc: „Fuga e ruşinoasă, dar e sănătoasă”. Atmosfera epocii este însufleţită cu ajutorul arhaismelor: „ieniceri”, „flinte”, „urdie”, „paşă”, „ghiaur”, etc.
Din punct de vedere compoziţional balada este alcătuită din 12 strofe a câte 6 versuri (sextime). Ritmul baladei este alert, rima îmbrăţişată combinată, ritmul amfibrahic şi măsura versurilor 11-10-12-11-11-10.
Ca moduri de expunere predomină dialogul şi monologul, iar figurile de stil folosite sunt: repetiţia care amplifică spaima personajului „El vede cum zboară flăcăii Sucevei, / El vede că Mihai e suflet de vânt”, „un val după val”, epitetele care subliniază însuşirile personajelor şi ale acţiunii „turcimea-nvrăjbită”, „năvală nebună”, „barba vâlvoi”, precum şi inversiuni care insistă pe însuşirile personajelor „galben pierit”, „să zacă de spaimă o lună”, „gigantică poart-o cupolă”.
Întrucât autorul poeziei este cunoscut, acţiunea este simplă, de scurtă durată, dar dramatică, evoluând de la expoziţie la deznodământ, personajele sunt puţine, dar sunt şi figuri reprezentative, uneori legendare, prezentate antitezic şi hiperbolizate „Paşa Hassan” este o baladă cultă.
PAŞA HASSAN
de George Coşbuc
– demonstraţie –
Varianta II
Poezia „Paşa Hassan” se înscrie în categoria creaţiilor coşbuciene care evocă personalităţi şi evenimente istorice deosebite (Decebal către popor, Moartea lui Gelu).
Balada cultă istorică este o operă epică în versuri de mică întindere, în care un autor cunoscut evocă fapte eroice din trecut săvârşite de personaje prezentate în antiteză şi care impresionează puternic, deoarece au însuşiri ieşite din comun.
Fiind o operă epică autorul foloseşte ca mod de expunere predominant naraţiunea, prin intermediul căreia relatează faptele şi întâmplările de pe câmpul de luptă, care se împleteşte cu descrierea, prin care se realizează portretul personajelor şi cu dialogul care dinamizează acţiunea. Totodată, sentimentele sale sunt exprimate indirect cu ajutorul acţiunii şi al personajelor. Nararea faptelor se face la persoana a 3-a, întrucât cel care relatează întâmplările este naratorul, care ştie totul despre fapte întâmplări şi personaje (omniscient).
O baladă cultă este şi „Paşa Hassan” de George Coşbuc, publicată în 1894, în care este narată o întâmplare deosebită din trecutul nostru istoric şi anume un episod semnificativ din lupta de la Călugăreni din august 1595, când voievodul român prin vitejia şi curajul său reuşeşte să bage panică în turci. Balada cultă a preluat de la balada populară şi de la basm lupta dintre bine şi rău. Faptele se constituie în momentul subiectului şi se succed ascendent din momentul în care Mihai Viteazul în fruntea oştirii sale, îl zăreşte pe Hassan şi-l provoacă la luptă, până în clipa când acesta reuşeşte să scape, fugind în taberele proprii.
Astfel în primele trei strofe conţinând expoziţiunea este prezentată imaginea amplă, panoramică, a confruntării aprige dintre cele două armate. Mihai se află în fruntea românilor, băgând spaima în turcime, „Fulgerul Sinan” având de îndurat umilinţe, căci „trântit de pe cal / Se-nchină prin baltă”.
Hassan stă deoparte de luptă şi ordonă intrarea în bătălie a tuturor forţelor. Lupta este înfăţişată prin imagini vizuale, auditive şi de mişcare, realizate prin hiperbole metafore, epitete şi aglomerări verbale, zgomotul luptei fiind sugerat aproape onomatopeic.
Următoarele trei strofe constituie intriga şi îl înfăţişează pe Mihai Viteazul care domină câmpul de luptă, îngrozindu-i pe turci şi mai ales pe Hassan – acesta neştiind dacă ceea ce vede este vis sau realitate. Turcul devine din ce în ce mai neliniştit pe măsură ce Mihai se aproprie de el.
George Coşbuc pune acum în evidenţă câteva din însuşirile personajului şi dinamismul acţiunii prin intermediul unor comparaţii şi al verbelor folosite la prezent.
În partea următoare, care constituie desfăşurarea acţiunii (trei strofe) voievodul român îl provoacă pe hassan la o confruntare directă. Îngrozit de ceea ce văzuse şi de vitejia „ghiaurului”, paşa „îşi pierde şi capul şi firea şi fuge nebun”. În ochii îngrijoraţi ai paşei, domnitorul român capătă proporţiile unui uriaş. Mihai Viteazul îl provoacă pe Hassan din nou la luptă, dar acesta mai îngrozit fuge lovindu-şi disperat calul cu „pumnii-amândoi”. Disperarea şi laşitatea turcului sunt puse în evidenţă prin aglomerări verbale şi expresii populare.
Următoarele două strofe constituie punctul culminant în care Hassan îşi pierde turbanul „şi-l lasă căzut”. El are impresia că din cauza hainelor largi nu poate înainta şi îşi „rupe cu mâna veşmântul”. Desfigurat de groază, încât îi „dârdâie dinţii”, „şi-i galben pierit” acesta reuşeşte să ajungă aproape de taberele proprii şi spahii îi sar în ajutor. Starea de spirit a lui Hassan este scoasă în evidenţă prin folosirea unor epitete şi personificări şi a unor expresii populare.
În ultima strofă care constituie deznodământul, Paşa este privit de scriitor cu ironie şi dispreţ căci „a jurat / Să zacă de spaimă o lună”, beii împătăşindu-i starea de spirit şi aprobându-i laşitatea.
Ca în orice baladă, cele două personaje sunt prezentate în antiteză, căci curajului şi vitejiei lui Mihai autorul le opune laşitatea şi spaima lui Hassan, care fuge îngrozit. Aceste trăsături antitezice se desprind din situaţii excepţionale în care sunt puse personajele, iar faptele şi însuşirile lor impresionează puternic.
Mihai Viteazul, personajul principal al baladei, este prezentat într-o aură legendară prin intermediul hiperbolei, astfel el apare în ochii îngroziţi ai paşei un uriaş care are ceva din măreţia şi asprimea naturii. Prin intermediul unei impresionante hiperbole se realizează portretul voievodului român, care apare cât „un munte”. Hassan îl percepe vizual şi auditiv: zuruitul zalelor îl înspăimântă, îi dă fiorii morţii şi de aceea el vede în mihai un sălbatic neiertător. Căciula îi apare ca o cupolă gigantică, iar barda din mână se proiectează pe cer în infinit. Până şi vorba şi răsufletul au au ceva din măreţia şi asprimea naturii, căci „vorba e tunet, răsufletul ger”. Se observă că acestă hiperbolă care înfăţişează chipul impunător al lui Mihai, măreţia sa, este constituită din metafore explicite referitoare la elementele naturii, la care se adaugă două epitete la felş de sugestive: „sălbaticul vodă”, „gigantică poart-o cupolă”, ambele folosite în inversiune.
Din nou se remarcă o aliteraţie, ce a consoanei „z” (zalele, zuruie), prin care se creează o impresionantă imagine auditivă.
Şi Hassan este hiperbolizat, dar în sens negativ. Acestui personaj îi este exagerată starea de spirit, laşitatea care devine dezgustătoare: „Dar paşa-şi pierduse capul şi firea”, „fuge nebun”.
În aproape orica baladă, la întâmplările eroice participă şi personaje colective, în „Paşa Hassan” acestea fiind reprezentate de cele două armate.
Poezia este alcătuită din douăsprezece strofe, fiecare este o sextină cu ultimul vers mai scurt (măreşte dinamismul strofei), rima este de tipul îmbrăţişat, iar ritmul este amfibrahic.
Toate aceste trăsături îşi au izvorul în balada populară, dar George Coşbuc a ştiut să le dea o notă personală şi să facă din poezia Paşa Hassan modelul speciei pe care o ilustrează. Deosebirea dintre cele două specii o constituie absenţa elementului fantastic.
Post a Comment