Iarna pe uliţă - comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice
Un comentariu literar care cuprinde și un rezumat literar și aprecieri critice la ladresa poeziei ”Iarna pe uliță” scrisă de George Coșbuc. Comentariul spune cât de cunoscută şi câtde prezentă este poezia în manualele şcolare sau în culegerile antologice și o judecă strict din punct de vedere al apartenenţei la gen şi la specia literară.
Iarna pe uliță - Tema, Titlul, Conținutul, Compoziția
Comentariul poeziei ”Iarna pe uliță” de George Coșbuc
Iarna pe uliţă - comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice
Poezia Iarna pe uliţă, de George Coşbuc, a fost scrisă în anul 1888 şi publicată pentru prima oară în revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucureşti, şi apoi inclusă în volumul Fire de tort, Bucureşti, 1896. Este o poezie în care, într-un cadru obişnuit de iarnă, într-un sat de munte, Coşbuc a reuşit să creeze un spectacol de o însufleţire şi puritate copilărească emoţionante; este un spectacol într-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilării, o retrăire a unor întâmplări aşezate în tainele sufletului juvenil.
Iarna pe uliţă, foarte cunoscută şi prezentă pretutindeni în manualele şcolare sau culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi reţinut fragmentar, ci doar în totalitatea strofelor. „Iarna apare în puţine locuri în lirica lui Coşbuc, uneori în aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare într-o viziune optimistă, veselă, încărcată de atributele pe care copilăria i le-a transmis în hârjoana nevinovată a copiilor” (Gavril Scridon, în George Coşbuc, Opere alese, Bucureşti, 1972).
Judecată strict din punct de vedere al apartenenţei la gen şi specie literară,Iarna pe uliţă nu este o poezie lirică şi nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mică baladă din lumea copiilor. Doar primele două strofe conturează un pastel de iarnă. De aici, compoziţia poeziei e structurată într-o serie de secvenţe, logic potrivite, într-o gradaţie echilibrată, condusă cu multă abilitate. După introducerea descriptivă urmează un tablou - plin de viată, al copiilor care se bucură de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbolă) este trimis de mama sa în sat după treburi.
Întâlnind ceata gălăgioasă de copii, el se gândeşte că ar fi bine să o ocolească, dar e prea târziu. Copiii îl iau în derâdere, adresându-i-se cu o ironie scânteietoare. O babă care trece pe drum vrea să îi vină în ajutor copilului, dar stârneşte şi mai mult hărmălaia copiilor. Finalul nu face decât să sublinieze întreaga atmosferă de voioşie, de inocenţă şi fericire neumbrită. Dialogul aduce o notă de înseninare şi îngăduinţă; „- Ce-i pe drum atâta gură? / - Nu-i nimic. Copii ştrengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-aş mari / Parcă trece-adunătură / De tătari”.
Este îngăduinţa înţelegerii de către cei mai că jocul este nu numai bucuria, ci şi dominanta copilăriei. Ca la Ion Creangă, în replica paremiologică a tatălui: „Ş-apoi nu şti că este o vorbă: „Dacă-i cal să tragă, dacă-i copil să se joace şi dacă-i popă să cetească.” Sau ca la Blaga, într-o aforistică formulare a primei din cele Trei feţe: „Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul”. Acesta este sensul falsei supărări din final, o supărare care ne aminteşte de Smaranda din Amintiri din copilărie,în care sub o probozeală de formă se ascunde afecţiunea şi dragostea faţă de copii. Constantin Dobrogeanu-Ghereaobservă că „Numai cine a trăit la ţară poate să judece cât mai frumos, de natural, de adevărat e acest peisaj sătesc de iarnă, cu câtă grijă, observare fină şi precizie minunată sunt zugrăvite toate amănuntele” (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu îşi aminteşte că este una din poeziile care i-au încântat copilăria: „... primele versuri care mi-au mângâiat şi mie sufletul au fost cele ale lui Coşbuc. Mi le amintesc şi acuma, parcă le-aş auzi mereu întâia oară... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zăpadă multă, cum sunt iernile totdeauna prin părţile noastre, în munţii Rodnei. Îmbondorit cu hăinuţe groase, târând după mine o săniuţă, hoinăream toată ziulica pe uliţă, împreună cu o droaie de copii, căţărându-ne pe toate dâmburile şi pe toate râpele, ca să descoperim lunecuşul cel mai bun. Abia când se înnopta de-a binelea ne înduram să ne cărăbănim pe-acasă, rupţi de oboseală, îmbujoraţi de ger, prăpădiţi de foame...”.
Într-o asemenea seară, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Coşbuc Iarna pe uliţă. „Am ascultat - îşi aminteşte romancierul - şi mi-a sărit somnul. Mi se părea că într-adevăr era vorba de noi, doar că în locul babei din poezie, noi făceam acelaşi alai în jurul unui biet nebun al satului, Anton ...” (Coşbuc, în volumul Amalgam, Bucureşti, 1943).
Iarna pe uliță - Tema, Titlul, Conținutul, Compoziția
Comentariul poeziei ”Iarna pe uliță” de George Coșbuc
Iarna pe uliţă - comentariu literar, rezumat literar, aprecieri critice
Poezia Iarna pe uliţă, de George Coşbuc, a fost scrisă în anul 1888 şi publicată pentru prima oară în revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucureşti, şi apoi inclusă în volumul Fire de tort, Bucureşti, 1896. Este o poezie în care, într-un cadru obişnuit de iarnă, într-un sat de munte, Coşbuc a reuşit să creeze un spectacol de o însufleţire şi puritate copilărească emoţionante; este un spectacol într-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilării, o retrăire a unor întâmplări aşezate în tainele sufletului juvenil.
Iarna pe uliţă, foarte cunoscută şi prezentă pretutindeni în manualele şcolare sau culegeri antologice, este un pastel care nu poate fi reţinut fragmentar, ci doar în totalitatea strofelor. „Iarna apare în puţine locuri în lirica lui Coşbuc, uneori în aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare într-o viziune optimistă, veselă, încărcată de atributele pe care copilăria i le-a transmis în hârjoana nevinovată a copiilor” (Gavril Scridon, în George Coşbuc, Opere alese, Bucureşti, 1972).
Judecată strict din punct de vedere al apartenenţei la gen şi specie literară,Iarna pe uliţă nu este o poezie lirică şi nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mică baladă din lumea copiilor. Doar primele două strofe conturează un pastel de iarnă. De aici, compoziţia poeziei e structurată într-o serie de secvenţe, logic potrivite, într-o gradaţie echilibrată, condusă cu multă abilitate. După introducerea descriptivă urmează un tablou - plin de viată, al copiilor care se bucură de venirea iernii. Un copil mai mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbolă) este trimis de mama sa în sat după treburi.
Întâlnind ceata gălăgioasă de copii, el se gândeşte că ar fi bine să o ocolească, dar e prea târziu. Copiii îl iau în derâdere, adresându-i-se cu o ironie scânteietoare. O babă care trece pe drum vrea să îi vină în ajutor copilului, dar stârneşte şi mai mult hărmălaia copiilor. Finalul nu face decât să sublinieze întreaga atmosferă de voioşie, de inocenţă şi fericire neumbrită. Dialogul aduce o notă de înseninare şi îngăduinţă; „- Ce-i pe drum atâta gură? / - Nu-i nimic. Copii ştrengari. / - Eu, auzi! Vedea-i-aş mari / Parcă trece-adunătură / De tătari”.
Este îngăduinţa înţelegerii de către cei mai că jocul este nu numai bucuria, ci şi dominanta copilăriei. Ca la Ion Creangă, în replica paremiologică a tatălui: „Ş-apoi nu şti că este o vorbă: „Dacă-i cal să tragă, dacă-i copil să se joace şi dacă-i popă să cetească.” Sau ca la Blaga, într-o aforistică formulare a primei din cele Trei feţe: „Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul”. Acesta este sensul falsei supărări din final, o supărare care ne aminteşte de Smaranda din Amintiri din copilărie,în care sub o probozeală de formă se ascunde afecţiunea şi dragostea faţă de copii. Constantin Dobrogeanu-Ghereaobservă că „Numai cine a trăit la ţară poate să judece cât mai frumos, de natural, de adevărat e acest peisaj sătesc de iarnă, cu câtă grijă, observare fină şi precizie minunată sunt zugrăvite toate amănuntele” (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu îşi aminteşte că este una din poeziile care i-au încântat copilăria: „... primele versuri care mi-au mângâiat şi mie sufletul au fost cele ale lui Coşbuc. Mi le amintesc şi acuma, parcă le-aş auzi mereu întâia oară... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zăpadă multă, cum sunt iernile totdeauna prin părţile noastre, în munţii Rodnei. Îmbondorit cu hăinuţe groase, târând după mine o săniuţă, hoinăream toată ziulica pe uliţă, împreună cu o droaie de copii, căţărându-ne pe toate dâmburile şi pe toate râpele, ca să descoperim lunecuşul cel mai bun. Abia când se înnopta de-a binelea ne înduram să ne cărăbănim pe-acasă, rupţi de oboseală, îmbujoraţi de ger, prăpădiţi de foame...”.
Într-o asemenea seară, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Coşbuc Iarna pe uliţă. „Am ascultat - îşi aminteşte romancierul - şi mi-a sărit somnul. Mi se părea că într-adevăr era vorba de noi, doar că în locul babei din poezie, noi făceam acelaşi alai în jurul unui biet nebun al satului, Anton ...” (Coşbuc, în volumul Amalgam, Bucureşti, 1943).
Post a Comment