Rezumat pe capitole "Aventurile lui Tom Sawyer"

Rezumat lung pe capitole la romanul "Aventurile lui Tom Sawyer" scris de scriitorul american Mark Twain. Rezumat la cele 36 de capitole în aproape 12 pagini word la povestirea "Aventurile lui Tom Sawyer" în care este vorba despre Tom, un băiat năzdrăvan care, împreună cu fratele său mai mic, Sid, trăia în casa mătuşii Polly, sora mamei lor răposate. În casa în care trăia acum Tom Sawyer, mai locuia și verișoara Mary și negrul Jim, care o ajuta pe mătuşă în gospodărie.

Vezi si
Rezumatul simplu "Aventurile lui Tom Sawyer"








REZUMAT PE CAPITOLE "AVENTURILE LUI TOM SAWYER"
CAPITOLUL I
Tom era un băiat năzdrăvan care, împreună cu fratele său mai mic, Sid, trăia în casa mătuşii Polly, sora mamei lor răposate. În casă mai erau şi verişoara Mary şi negrul Jim, care o ajuta pe mătuşă în gospodărie. Nici nu-l prinsese bine mătuşa că trăsese chiulul de la şcoală şi fusese la scăldat, că o zbughi pe uşă şi porni pe stradă fluierând.
Deodată se opri, zărind un nou -venit  în târguşorul în care el îi cunoştea pe toţi băieţii. Ţinuta de orăşean gătit a străinului îl enervă rău de tot, aşa că porni o discuţie şi nu se lăsă până nu se luară la bătaie.  În final, Tom învinse şi se despărţiră, amândoi cu hainele rupte şi prăfuite.  Când îl văzu, mătuşa Polly se hotărî să îl pună să lucreze duminică, drept pedeapsă.

CAPITOLUL II
Duminica se arătă a fi o zi însorită de primăvară. Natura arăta proaspătă, strălucitoare, peste tot erau numai chipuri voioase, numai Tom arăta posomorât. Cu găleata de var şi bidineaua în mână, măsura din priviri ditamai gardul, de douăzeci şi şapte  de metri lungime şi doi metri şi jumătate înălţime. Dădu de două ori cu bidineaua, apoi se aşeză pe o buturugă, descurajat.
Apăru Jim, care se ducea la fântână cu găleata. Il momi cu promisiunea de a-i dărui o bilă albă şi, mai ales, de a-i  arăta buba de la picior. Când să se  producă schimbul, interveni mătuşa Polly, cu un papuc în mână. Jim  o luă la fugă spre fântână, iar Tom reveni la văruit
În scurtă vreme însă, Tom se opri, îşi făcu inventarul bogăţiilor de prin buzunare, apoi îşi făuri un plan. Se apucă liniştit de lucru. Apăru la orizont Ben Rogers, care făcea pe vaporul. Acesta se apropie şi începu să îl compătimească, dar Tom îi înfăţişă ocupaţia lui în altă lumină, spunând că nu îi pică  în fiecare zi  norocul să vopsească un asemenea gard. Urmărindu-l cât de tacticos îşi desăvârşea opera, Ben ajunse nu numai să îl roage pe Tom să-l lase şi pe el să văruiască, ci îi şi dărui mărul din care de abia muşcase puţin mai înainte. Veniră şi alţi băieţi, care râvniră şi ei la cariera de artist a  lui Tom. Mulţumit, pe la mijlocul după-amiezii Tom abia îşi mai putea număra avuţiile: douăsprezece bile, un mosor fără aţă, o clanţă, un pisoi chior şi altele asemenea, iar gardul era văruit de ţi-era mai mare dragul să te uiţi la el.

CAPITOLUL III
Foarte mulţumită, mătuşa Polly îl lăsă să plece, la joacă credea ea, dar de fapt Tom avea o treabă foarte importantă. În piaţa publică urma să se înfrunte două “armate” de băieţi, iar Tom era generalul-comandant al  uneia dintre ele, iar Joe Harper, prietenul lui cel mai bun, o comanda pe cealaltă. Oastea lui Tom ieşi învingătoare, după lupte aprige, iar el se îndrepta singur spre casă când văzu în grădina lui Jeff  Tatcher o fetiţă necunoscută, drăgălaşă, cu ochi albaştri şi păr bălai. Priveliştea îi şterse din inimă pe loc chipul lui AmyLawrence şi începu să se maimuţărească spre a-i atrage atenţia fetiţei. Aceasta se îndreptă, însă, aparent nepăsătoare, spre casă. În ultima clipă, aruncă peste gard o pansea care îl aruncă pe Tom pe culmea fericirii.
Atât de fericit era încât nici nu băgă în seamă săpuneala pe care i-o trase mătuşa Polly acasă. Se învioră puţin când Sid sparse zaharniţa, dar când mătuşa îl plezni tot pe el, apoi nu-i spuse nici un cuvânt bun, după ce aflase că greşise, Tom plecă la marginea râului să-şi plângă amarul. După ce se înnoptă, se duse la casa necunoscutei, se lungi pe pământ sub o fereastră slab luminată, cu floarea în mână. Când tocmai se gândea cum ar fi fost să-l găsească ea aşa, a doua zi dimineaţă, mort , cu floarea ei la piept, apa aruncată de o slujnică de la fereastră drept pe el îl făcu să sară în sus şi să o ia la sănătoasa spre casa lui.

CAPITOLUL IV
A doua zi, duminică, Tom trebui să îndure chinul spălatului şi gătitului pentru a merge la şcoala duminicală, împreună cu Sid şi Mary. La şcoala de duminică se studia Biblia şi, mai ales, se învăţau pe de rost pasaje întregi din Cartea sfântă.  Elevii care reuşeau să înveţe un număr de versete, erau răsplătiţi cu bilete de culori felurite. Cine aduna bilete în valoare de două mii de versete, era răsplătit de directorul şcolii cu o Biblie legată în pânză. Tom, dornic de a străluci în ochii frumoasei necunoscute, făcu schimb cu o mulţime de băieţi, folosind comorile strânse pe seama gardului văruit şi adună în curând numărul dorit de bilete. Mare fu uimirea directorului când îl văzu pe leneşul Tom cu teancul de bilete, dar nu avu ce face şi îi dădu cartea. Surpriza cea mare veni însă când, la întrebarea “care fuseseră primii doi apostoli”, Tom răspunse, după îndelungi cugetări, “David şi Goliat” !

CAPITOLUL V
După şcoala duminicală urma slujba. Tom, dar şi cei mai mulţi dintre  enoriaşi, se plictiseau de moarte în timpul slujbei. La un moment dat,Tom scoase dintr- o cutiuţă un ditamai gândacul, pe care îl poreclise “Ciupici”. Nici nu îl scoase bine, că acesta îl şi înhăţă de deget. Tom scutură mâna şi gândacul se trezi pe cărarea dintre bănci, cu picioarele în aer. Deodată se ivi un căţeluş, intrat în căutarea stăpânului. Se apucă la luptă cu gândacul, dar, când obosi, se aşeză din nebăgare de seamă pe el, acesta îl ciupi, căţelul fugi şi sări în braţele stăpânului, care îl aruncă pe fereastră. Întâmplarea stârni râsul până şi la cei mai serioşi enoriaşi, iar slujba se sfârşi mult mai vesel decât începuse.

CAPITOLUL VI
Luni dimineaţă Tom încercă să scape de mersul la şcoală, învocând întâi cangrena pe care ar fi făcut-o la buba de la picior, ceea ce o făcu pe mătuşa Polly să râdă cu lacrimi. Apoi aminti de dintele care i se clătina şi îl durea, dar mătuşa Polly i-l scoase repejor şi îl trimise la şcoală. Pe drum, dintele se dovedi a fi de mare folos, căci căpătă pentru el o chichiriţă, de la Huckleberry Finn. Acesta era derbedeul târgului, adorat de toţi băieţii tocmai pentru că mamele lor nu le dădeau voie să-i vorbească. Stabiliră să meargă la cimitir în noaptea aceea, pentru nişte descântece de alungat negii de pe mâini, apoi Tom ajunse, cu întârziere, la şcoală. Aici făcu tot posibilul să stea cu frumoasa necunoscută în bancă, află că se numeşte Becky Tatcher şi îi şi mărturisi că o iubeşte. Era în al nouălea cer şi nu-i mai păsă  de tot ce păţi mai departe, căci făcu lecţia de citire harcea-parcea, la geografie fu un cataclism, iar la dictare se împotmoli de-a binelea.

CAPITOLUL VII
Înaintea pauzei de amiază, pe când se chinuiau să biruie somnul ce-i dobora în timp ce se căzneau să-şi facă temele, Tom şi Joe Harper îşi găsiră de joacă cu chichiriţa lui Tom. Pe când joaca se încinsese, bastonul învăţătorului îi potoli pe amândoi, scoţând praful din hainele lor.
În pauză, Tom se întâlni în secret cu Becky, îşi mărturisiră iubirea şi socotiră că asta e o “logodnă”, pecetluită cu un sărut copilăresc.  Tom, însă,  începu  să laude binefacerile logodnei şi îl luă gura pe dinainte, scăpând o vorbă din care Becky înţelese că el nu era la prima “iubire”.  Începu să plângă, iar băiatul, neizbutind să o împace, plecă să colinde peste dealuri şi nu s-a mai întors la şcoală în ziua aceea.

CAPITOLUL VIII
Supărat rău, Tom ajunse tocmai pe măgura Cardiff, o luă prin spatele casei văduvei Douglas şi se afundă în pădure. Incepu să viseze cum ar fi să moară…dar numai pentru câtăva vreme !
Începu apoi să uite necazul şi începu să-şi închipuie cum ar fi dacă ar dispărea din târg şi s-ar întoarce acoperit de glorie. Întâi se gândi să se facă  soldat, apoi căpetenie de indieni, iar în final hotărî că se va face pirat, “Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase”.
După o vreme apăru şi Joe Harper şi porniră un duel cu săbii de lemn, în care făcură pe rând pe Robin Hood, ca să aibă şi unul şi celălalt bucuria izbânzii.

CAPITOLUL IX
Noaptea, pe la unsprezece, pe Tom îl trezi din somn miorlăitul unei pisici. Era Huck Finn, care îl aştepta să meargă în cimitir, cum se înţeleseseră de dimineaţă. Acolo se aşezară la pândă, în apropierea mormântului unui bărbat mort de curând, să vadă dracii cum vin să-i ia sufletul.
Mare le fu mirarea când, în loc de draci, văzură la mormânt trei bărbaţi din târg: doctorul Robinson, moş Muff  Potter, beat criţă, şi Joe Indianul, un bandit şi un ticălos. Intre cei trei izbucni o ceartă, apoi se luară la bătaie, Muff Potter căzu leşinat la pământ, iar Joe Indianul luă iute cuţitul acestuia şi îl înjunghie mortal pe doctor. Îl jefui, apoi puse cuţitul în mâna lui Potter şi, când acesta se trezi, îi spuse calm că  el era ucigaşul doctorului. Potter, care nu îşi amintea nimic, crezu şi îl rugă în genunchi să nu  spună nimănui.

CAPITOLUL X
În vremea asta, băieţii, care văzuseră  fapta lui Joe Indianul, fugiseră într-un suflet spre târg. Ajunseră la tăbăcăria veche şi hotărâră să nu spună nimănui nimic, de frica răzbunării ucigaşului. Întăriră hotărârea cu un jurământ straşnic, scris cu sângele lor pe o scândurică, pe care apoi o îngropară în pământ.
Tom ajunse în patul lui aproape în pragul dimineţii, fără să ştie că Sid descoperise lipsa lui din timpul nopţii. Când se trezi, mirat că nu l-a strigat nimeni să se scoale, ca de obicei, îi găsi pe toţi în jurul mesei, într-o tăcere de gheaţă. După ce mâncă, mătuşa Polly îl luă deoparte şi îl certă, plânse, îi vorbi din suflet, ceea ce îl făcu pe Tom să sufere mult mai mult decât dacă i-ar fi tras o sută de bătăi.
Plecă spre şcoală, îngândurat şi trist. Acolo primi o chelfăneală, alături de Joe Harper, pentru că trăseseră chiulul cu o zi înainte, după-amiaza. Apoi inimioara lui necăjită primi ultima lovitură: Becky îi înapoie bumbul de alamă pe care i-l dăruise cu ocazia logodnei !

CAPITOLUL XI
Pe la amiază, vestea crimei se răspândi în tot orăşelul. Învăţătorul îi lăsă pe copii liberi după-amiază. Toată lumea se îmbulzea spre cimitir. Tom se duse şi el , iar când ajunse la locul crimei, dădu cu ochii de Huck. Era acolo şi Joe Indianul, care nu dădea nici un semn de tulburare. Şeriful îl aduse pe Muff Potter, iar Joe Indianul mărturisi împotriva lui, povestind aşa-zisa crimă, spre marea mirare a băieţilor, care fugiseră de la locul crimei înainte să vadă cum întorsese Joe lucrurile, profitând de beţia şi inconştienţa lui Muff.
Băieţii tăcură, de frica Indianului, dar Tom visă urât mai bine de o săptămână şi vorbi în somn, dându-i prilej lui frate-său să îl pârască mătuşii, cum îi stătea în obicei. Noroc că şi mătuşa şi Mary spuseră că e normal, că a fost impresionat de crima aia nenorocită, pe care o visează şi ele.

CAPITOLUL XII
Tom mai  uită de spaima lui căci avea acum o nouă grijă. Becky lipsea de la şcoală, era bolnavă. Disperat, îşi făcea fel şi fel de gânduri, lăsă joaca, nu-l mai interesau nici luptele nici pirateria.
Starea jalnică în care era Tom îi dădu mătuşii Polly prilejul să încerce o grămadă de leacuri pe el, căci era o pasionată a revistelor cu sfaturi medicale şi le aplica pe cine prindea. Orice tratament i-a aplicat lui Tom nu a avut efectul dorit, până i-a dat medicamentul numit “Moartea durerilor”. Atât de groaznic era, încât Tom începu să-l verse cu linguriţa într-o crăpătură din duşumea, spunând mătuşii că îşi luase doza zilnică. Ba, într-o zi, când motanul cerşise să-i dea şi lui, îi turnă o linguriţă pe gât. Motanul începu să urle şi se izbi de toate mobilele de prin cameră, apoi sări pe fereastră tocmai când intra mătuşa. Îl întrebă pe Tom ce a păţit motanul, iar acesta răspunse, printre hohote de râs că aşa fac pisicile când sunt vesele. Mirată şi bănuitoare, mătuşa se uită prin cameră şi descoperi linguriţa cu care  îl tratase Tom pe motan. Supărată, mătuşa îl ciocăni cu degetarul în cap pe Tom, întrebându-l ce i-a venit să se poarte aşa cu un biet animal. Tom răspunse că s-a gândit că nu are şi el o mătuşă să îi dea medicamente care ard maţele. Mătuşa îşi dădu seama că poate şi ea greşise faţă de Tom şi îi spuse că nu i-a vrut decât binele, la care Tom ripostă zâmbind că şi el i-a vrut binele motanului. In fine, mătuşa cedă şi îi spuse că nu mai trebuie să ia medicamentul.
Tom ajunse devreme la şcoală, aşa cum făcea de când lipsea Becky. Stătea pe lângă poartă, pândind atent  fiecare rochiţă care apărea. Inima începea să-i bată cu putere, dar…nu era Becky. În cele din urmă, când sosiseră aproape toţi şi nu se mai zărea nici o rochiţă venind, Tom îşi pierdu orice nădejde, dar chiar în clipa aceea apăru în poartă Becky. Tom sări ca ars în curte, începu să facă tumbe, apoi smulse şapca unui băiat şi împrăştie o ceată de băieţi, căzând până la urmă lat chiar la picioarele fetei. Dar inima îi fu zdrobită auzind-o cum spune cu dispreţ că unii băieţi fac pe grozavii doar-doar le-o da cineva atenţie.

CAPITOLUL XIII
Amărât, Tom nici nu se mai duse în clasă. Plecă supărat şi hotărât să-i părăsească pe toţi. Pe drum se întâlni cu Joe Harper, care avea şi el aceleaşi gânduri. Acesta era supărat că fusese învinuit pe nedrept că ar fi mâncat nişte smântână din care el nici nu gustase, nici nu avusese habar de ea. El se gândise să se facă sihastru, să trăiască într-o peşteră , dar Tom îl convinse să se facă pirat !
Cam la vreo cinci kilometri mai la vale de târguşorul lor, Saint Petersburg, pe unde fluviul Mississippi era mai îngust, către celălalt mal, se afla insula Jackson. Mică, împădurită, cu un banc de nisip la un capăt, insula era nelocuită şi ea fu aleasă de cei doi băieţi ca sălaş de piraţi. S-au dus apoi să-l caute pe Huckleberry Finn şi acesta s-a alăturat şi el cetei de piraţi. S-au înţeles să se întâlnească la miezul nopţii, cu provizii furate de pe acasă şi să captureze o plută mică pe care o ştiau ei într-un loc pe malul apei.
Pe la miezul nopţii, Tom – Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase, Huck – Mână Însângerată şi Joe – Spaima Mărilor se întâlniră şi spuseră cu şoapte aspre parola : “Sânge”. Puseră pe plută proviziile, furară un tăciune aprins de pe pluta unor plutaşi plecaţi în târg, ca să îşi asigure focul, căci chibriturile erau aproape necunoscute pe acolo, în vremurile acelea. Porniră apoi cu pluta pe apă şi, pe la ora două, ajunseră pe insulă. adăpostiră proviziile, făcură focul şi mâncară. Apoi, cu burţile pline , se porniră să converseze despre avantajele vieţii de pirat faţă de cea de pustnic. În timpul ăsta Huck îşi meşteri o lulea dintr-un cocean de porumb scobit, o umplu cu tutun şi se puse să fumeze, spre admiraţia şi invidia celor doi piraţi care hotărâră în sinea lor să se apuce şi ei de fumat cât de curând. După ce mai vorbiră ei despre petrecirile şi prăzile piraţilor se culcară. Huck adormi imediat, dar în sufletele lui Tom şi Joe începu să se strecoare teama că greşiseră fugind de acasă şi furând şi provizii din cămară. Astfel că băieţii porniţi pe jefuit corăbii şi capturat femei frumoase pline de aur şi briliante, adormiră promiţându-şi în gând că nu vor mai fura nimic atâta timp cât vor fi piraţi !

CAPITOLUL XIV
A doua zi de dimineaţă băieţii se treziră, se scăldară în apa mică a bancului de nisip, prinseră peşte şi îl fripseră pe foc, apoi mâncară. După aceea porniră să exploreze insula şi descoperiră că era foarte aproape de malul celălalt, o despărţea de el doar un canal. Nu mai avea importanţă faptul că pluta le fusese luată de apă şi dusă undeva, în josul apei. Reveniră la tabără, se mai scăldară, mai mâncară, apoi se liniştiră.
În inimi li se furişă pe nesimţite dorul de casă. Deodată auziră nişte bubuituri venind din depărtare. Se duseră la mal să vadă ce e, văzură vaporaşul de cursă, care ducea oamenii de pe un mal pe altul,  şi o mulţime de bărci şi îşi dădură seama că s-a înecat careva şi era căutat trupul în apă. Într-un târziu înţeleseră că ei erau înecaţii căutaţi. Întâi au fost satisfăcuţi , gândindu-se că au pus pe jeratic tot târgul. Mai târziu însă, Tom şi Joe îşi dădură seama că ai lor suferă  de grija lor. Joe îşi luă inima în dinţi şi îi iscodi cam ce ar zice ei de o reîntoarcere. Ceilalţi doi se opuseră şi Joe tăcu, să nu fie luat drept papă-lapte. Căderea întunericului aduse somnul, întâi asupra lui Huck, apoi adormi şi Joe. Atunci Tom luă în tăcere două fâşii  de coajă albă de sicomor, scrise cu cretă roşie ceva pe fiecare, pe una o puse în buzunarul hainei sale, iar pe cealaltă o puse în pălăria lui Joe. După aceea o luă la fugă în direcţia vadului.

CAPITOLUL XV
Tom trecu pe malul opus târguşorului lor, o luă de-a lungul malului şi merse până vaporaş, care trebuia să pornească în ultima cursă din seara aceea către orăşelul lui. Se ascunse cu dibăcie, iar cand vaporaşul ajunse la mal, se strecură iute şi în curând ajunse la casa mătuşii. Privi pe o fereastră luminată şi văzu înăuntru stând de vorbă pe mătuşa Polly, Sid, Mary şi mama lui Joe  Harper. Se strecură pe uşă de-a buşilea şi se asunse sub pat. Mătuşa vorbea despre el atât de frumos cum nu vorbise ea niciodată. Mary îi ţinea isonul, iar mama  lui Joe plângea cu sughiţuri, de focul că îl acuzase pe nedrept pentru smântâna pe care uitase că o aruncase chiar ea, căci se acrise. Apoi  Tom înţelese din discuţie că lumea credea că s-au înecat, fiindcă spuseseră prin oraş înainte de a fugi de acasă că “în curând va auzi târgul ceva”, apoi se găsise pluta cea mică cu care plecaseră la vreo opt kilometri mai la vale de târg şi ei nu mai apăruseră pe nicăieri.  Acum erau căutaţi, iar dacă nu aveau să fie găsiti în zilele următoare, duminică urma să li se facă slujba de îngropăciune. Când se retraseră la culcare, femeile plângeau în hohote, chiar şi Sid vărsă câteva lacrimi. Tom aşteptă ca mătuşa să adoarmă, apoi  vru să aşeze coaja de sicomor lângă lumânare. Deodată îi veni o idee, se răzgândi, băgă coaja în buzunar, o sărută uşor pe mătuşa şi ieşi încetişor pe uşă. Făcu drumul înapoi şi ajunse în pragul taberei tocmai când băieţii se întrebau dacă se mai întoarce sau nu. Le povesti ce făcuse şi ce aflase şi după ce termină toţi trei se simţeau ca nişte eroi viteji.

CAPITOLUL XVI
A doua zi, deşi au petrecut de minune, scăldându-se şi jucând toate jocurile pe care le ştiau, îi cuprinse pe toţi trei dorul de casă. Joe se hotărî primul să se întoarcă, după el se luă şi Huck, aşa că Tom se văzu nevoit să le dezvăluie un secret pe care nu îl spusese când revenise pe insulă. Atunci cei doi se întoarseră bucuroşi, lăudând planul lui Tom. Mâncară voioşi, apoi Tom şi Joe hotărâră să cunoască plăcerea fumatului. Huck făcu repede pipe şi le umplu cu tutun. Cei doi începători, deşi fumul era neplăcut şi îi îneca, se grozăveau că le place să fumeze şi că ar fuma toată ziua, spre deosebire de unii colegi de-ai lor care nu ar fi în stare de aşa ceva. Şi, în timp ce plănuiau cum să îi uimească pe toţi după ce se vor reîntoarce şi să fumeze când or fi toţi băieţii strânşi, începură să se schimbe la faţă, deveniră palizi, iar lulelele le căzură din mâini. Fugiră în pădure, fiecare în altă direcţie, şi se reîntoarseră într-un târziu, după ce scăpaseră de ceea ce îi supărase. După cină, când Huck vru să le mai pregătească câte o lulea, îl refuzară, fiindcă… le făcuse ceva rău la masa de prânz.

CAPITOLUL XVII
Pe la miezul nopţii izbucni o furtună îngrozitoare cu tunete şi fulgere. Fugiră din culcuşurile de sub sicomori în cort, dar vijelia smulse cortul şi îl duse. Când se opri furtuna, se bucurară că au plecat de sub sicomori, căci sicomorul cel mare fusese lovit de trăsnet. Cum peste tot era noroi, trecură de la joaca de-a piraţii la joaca de-a indienii vopsindu-şi tot trupul cu noroi. Încheiară lupta fumând pipa păcii, iar după cină mai fumară una, triumfători şi bucuroşi că reuşiseră să treacă cu bine de această grea încercare.

CAPITOLUL XVIII
Duminică dimineaţă slujba se desfăşură într-o tăcere plină de tristeţe. În faţă stăteau familia lui Tom şi familia lui Joe, toţi în haine negre, de doliu. În timpul predicii preotul zugrăvi atât de frumos calităţile băieţilor pierduţi, încât adunarea începu să plângă din ce în  mai tare. Deodată uşa bisericii scârţâi. Preotul rămase încremenit, cu ochii ţintă. Unul câte unul enoriaşii întoarseră privirile şi ei, apoi toţi se ridicară uluiţi în picioare. Pe cărarea dintre bănci se apropiau cei trei băieţaşi pierduţi şi regăsiţi. Toată lumea îi sărută şi îi îmbrăţişă, preotul dădu semnalul ca toată lumea să cânte un imn de slavă, iar Tom simţi că trăieşte clipa cea mai măreaţă din viaţa lui.

CAPITOLUL XIX
Acesta fusese secretul lui Tom, planul de a se înapoia acasă chiar în timpul slujbei lor de înmormântare.
A doua zi, la masa de dimineaţă, Tom începu să-i povestească mătuşii Polly cum că ar fi visat-o în noaptea când el fusese pe furiş acasă. Dădu atâtea amănunte despre ce spusese ea şi ce spuseseră ceilalţi, încât mătuşa rămase uimită şi socoti că fusese o minune.
Copiii plecară la şcoală, unde Tom şi Joe fură priviţi cu respectul cuvenit eroilor, iar când terminară de povestit şi îşi aprinseră câte o lulea, gloria lor ajunse la apogeu. Becky încercă să îi atragă atenţia lui Tom, se juca şi se alerga cu copiii tot prin preajma lui. Vanitatea lui Tom fu satisfăcută, dar nu-i ajunse. Incepu să vorbească cu Amy Lawrence şi degeaba Becky înfiripă cu o fetiţă o conversaţie despre serbarea pe care avea să o dea de ziua ei chiar lângă cei doi, Tom nu avea ochi decât pentru Amy. Atunci, pentru a se răzbuna, Becky îl atrase lângă ea pe Alfred Temple, care de mult aştepta o asemenea fericire. Şi iată că Tom suferea lângă Amy, dar nici lui Becky nu îi era mai bine lângă Alfred. In pauza de prânz Tom plecă spre casă, nemaiputând să suporte supărarea,  iar Becky îl izgoni de lângă ea pe Alfred. Dornic de răzbunare, acesta intră în clasa goală şi vărsă cerneală pe cartea de citire a lui Tom, crezând că nu îl vede nimeni. Totuşi, Becky era chiar atunci la fereastră şi îl văzu, fără ca el să o vadă. Încă supărată pe Tom, fetiţa hotărî să nu spună ce văzuse, astfel ca Tom să  încaseze pedeapsa pentru cartea pătată.

CAPITOLUL XX
Când ajunse acasă, posomorât şi supărat, Tom dădu de alt necaz. Mătuşa îl aştepta să-l judece pentru minciuna cu visul. Aflase de la mama lui Joe Harper, care, la rândul ei aflase de la fiul ei, că nu avusese nici un vis şi că de fapt fusese chiar acolo, în casă.
Supărată că o făcuse de râs, mătuşa îi reproşă că nu i-a dat prin cap să le lase şi lor un semn că e în viaţă, ca să nu mai sufere atâta. Tom îi spuse că vrusese să-i lase biletul scris pe coajă de copac, dar îi dăduse prin cap planul cu apariţia la slujbă şi atunci băgase scoarţa la loc în buzunar.
Mătuşa, îmbunată, dar încă neîncrezătoare, îl sărută şi îl trimise înapoi la şcoală. Cu teama de a nu mai suferi o dezamăgire, mătuşa Polly se duse la haina lui Tom , întinse mâna de două ori şi o retrase, dar a treia oară îşi făcu curaj şi căută în buzunar. Cu lacrimi  de bucurie în ochi scoase coaja şi citi ceea ce îi scrisese Tom în acea noapte.

CAPITOLUL XXI
Tom porni vesel şi cu sufletul uşor spre şcoală. Dădu cu ochii de Becky, şi se duse drept la ea, cerându-şi iertare, dar fata îl respinse cu dispreţ, aşteptând cu nerăbdare să-l vadă cum e pedepsit pentru cartea de citire. Soarta făcu însă ca ea să ajungă exact în aceeaşi situaţie.
Domnul învăţător Dobbins avea în sertarul catedrei o carte misterioasă în care trăgea cu ochiul în timp ce şcolarii rezolvau vreo temă.  Clasa era goală, iar Becky,  intrând, nu rezistă şi se duse , luă cartea şi o deschise. Tocmai atunci intră Tom şi umbra lui căzu drept peste carte. Becky se smuci, speriată şi sfâşie fără să vrea, de sus până jos,  pagina la care deschisese. Disperată, începu să plângă, spunând că ea nu luase niciodată bătaie la şcoală şi că era sigură că el o s-o pârască.
Începu lecţia. “Domnul” descoperi cartea de citire pătată. Tom îşi luă aproape nepăsător pedeapsa, în timp ce Becky se tot gândea dacă să spună adevărul sau nu, dar tăcu până la urmă. După aceea învăţătorul le dădu ceva de făcut elevilor, ei se apucară de treabă, iar el îşi luă cartea să se uite în ea. Când descoperi pagina ruptă, îi luă la întrebări pe rând pe fiecare, ştiind că făptaşul se va da singur de gol. Înainte de a-i veni rândul lui Becky, Tom, văzându-i faţa albă ca varul, sări în sus şi spuse că el a rupt-o. Bătaia cruntă pe care o primi şi cele două ore de arest trecură nebăgate în seamă, căci ştia el cine o să-l aştepte după aceea…
Seara, Tom adormi după ce în mintea lui se perindaseră gânduri de răzbunare împotriva lui Alfred Temple, căci Becky îi spusese cine îi pătase cartea, dar în final gândurile lui se opriră la ultimele cuvinte ale  fetei : “Ah, Tom, ce suflet nobil ai !”

CAPITOLUL XXII
În preajma vacanţei învăţătorul deveni nemilos. Dorea să facă o impresie extraordinară în ziua examenului final, aşa că împărţi bătăi cu nemiluita, fără a obosi, căci, deşi peruca îi ascundea o chelie totală şi lucioasă, el era în plină putere. Băieţii cei mici încercau mereu să se răzbune, dar după ce reuşeau, de fiecare dată învăţătorul era şi mai crunt. Atunci puseră la cale un plan măreţ, în care un rol de seamă îl avea băiatul zugravului de firme,căci învăţătorul locuia şi mânca în casa părinţilor acestuia. Se ştia că “domnul” îşi făcea curaj  cu băutură înainte de marile evenimente, iar băiatul urma să-şi facă datoria pe când va moţăi ameţit. Apoi trebuia să-l trezească în ultima clipă, ca să plece în mare grabă spre şcoală.
Sosi şi ziua mult aşteptată. La ora opt seara şcoala era luminată şi împodobită cu flori. “Domnul”, binedispus, era pe o estradă, aşezat în scaunul său mare, în faţa tablei şcolare. Sala era plină de părinţi, de autorităţi, de elevi.
Începu demonstraţia pregătirii excelente a elevilor. Întâi recită nişte versuri un băiat mititel de tot, apoi o elevă mică. Tom atacă şi el voiniceşte recitarea unei poezii, dar pe la mijloc se poticni, se bâlbâi, apoi se opri de tot şi se retrase pe fondul unor aplauze slabe care se stinseră îndată. Urmară alte recitări, demonstraţii de lectură, apoi de ortografie, iar recitări, dar în limba latină, şi în finalul demonstraţiei elevilor, câteva eleve mari citiră plicticoase compoziţii proprii.
Primarul înmână premiul serii unei eleve, apoi urmă demonstraţia supremă : învăţătorul se întoarse la tablă să deseneze harta Americii, pentru ca elevii să arate ce ştiu la geografie. Numai că, în timp ce el se căznea şi tot ştergea şi iar desena şi iar ştergea, prin gura podului, aflată chiar deasupra sa, cobora o pisică, legată cu o sfoară de picioarele dinapoi şi cu o cârpă în jurul capului, să nu miorlăie. Pisica se zbătea şi îşi încleşta ghearele din faţă în aer, dornică să  se prindă de ceva, în timp ce cobora încet-încet spre capul învăţătorului. Lumea râdea din ce în ce mai tare, iar ea era din ce în ce mai aproape. Ajungând, în sfârşit, destul de aproape, îşi înfipse ghearele în perucă şi fu trasă iute înapoi cu ea cu tot în pod. Sub ea rămase chelia “domnului” care strălucea ca soarele, căci băiatul zugravului de firme o poleise cu aur pe când dormea în scaun, ameţit de băutură. Răzbunarea băieţilor fusese măreaţă şi sosise şi vacanţa mare !

CAPITOLUL XXIII
La începutul vacanţei, Tom s-a înscris într-o organizaţie “Voluntarii cumpătării”, secţia de tineret.A promis să nu mai fumeze, să nu mestece tutun şi să nu vorbească urât, dar abia atunci s-a simţit chinuit de dorinţa de a fuma şi a înjura. S-a chinuit un pic, apoi a părăsit organizaţia. Acum putea să fumeze şi să înjure, dar nu mai avea poftă.
În scurtă vreme Tom îşi dădu seama că nu prea are ce face în vacanţă. Veni şi plecă o trupă de cântăreţi, apoi trecu  şi sărbătoarea de 4 iulie, fără prea mare distracţie, căci a plouat cu găleata. A venit apoi un circ şi timp de trei zile băieţii s-au jucat de-a circul, apoi s-au plictisit. Au mai fost câteva petreceri pe la băieţi şi fete şi gata. Becky era plecată din târg, petrecea vacanţa cu părinţii ei în altă parte.
Şi Tom se îmbolnăvi de pojar… Zăcu două săptămâni şi, când reveni  în târg, avu surpriza să descopere că, în urma unei ccampanii de propagandă religioasă, toată lumea, inclusiv copiii, dobândise “harul credinţei “. Pe Joe Harper îl găsi citind Vechiul Testament, până şi Huckleberry Finn îl întâmpină cu un citat din Evanghelie, aşa că se târî spre casă şi se vârî în pat. Noaptea se dezlănţui o furtună cumplită, iar băiatul îşi trase plapuma peste cap, speriat.
În ziua următoare lui Tom îi reveni boala, care de data aceasta ţinu trei săptămâni. Când, în sfârşit, ieşi iar afară, lumea lui îşi revenise. Pe un drumeag se întâlni cu Joe Harper şi cu Huck Finn care mâncau cu mare poftă un pepene de furat !

CAPITOLUL XXIV
Apăru şi un eveniment care zgâlţâi târguşorul: începu judecarea procesului omorului. Tom şi Huck nu se simţeau deloc la largul lor ştiind că văzuseră crima şi nu puteau spune nimic, de frica Indianului. Băieţii jurară din nou să nu spună nimănui, ca să nu-i lichideze  criminalul adevărat, dar le era şi tare milă de moş Potter. Îşi aminteau ce detreabă fusese cu ei, cum le reparase el zmeele şi cârligele de undiţă şi se duceau la închisoare să îi ducă tutun şi chibrituri.
Tom şi Huck dădeau mereu târcoale judecătoriei, fiecare pe seama lui, se ocoleau unul pe altul. De câte ori ieşeau oameni din judecătorie, de la dezbateri, trăgeau cu urechea, dar auzeau numai lucruri triste pentru soarta lui Muff Potter. Sosi ziua în care juraţii aveau să ia o hotărâre. Toată lumea era în judecătorie, cu mic , cu mare. În văzul tuturor se aflau Muff Potter, acuzatul, şi Joe Indianul, martorul principal.  Martorii fură audiaţi din nou, dar, spre mirarea publicului, avocatul care îl apăra pe Muff Potter nu le puse nici o întrebare, părea că nu îl interesează soarta clientului său. Când procurorul spuse că, fără îndoială, cel de pe banca acuzaţilor este criminalul, abia atunci apărătorul acuzatului spuse că nu mai pledează faptul că Potter a comis crima sub influenţa alcoolului şi ceru să fie chemat ca martor Tom Sawyer. Tom povesti tuturor întâmplarea din cimitir, iar când ajunse la momentul în care Joe Indianul sărise cu cuţitul la doctor, Joe sări ca fulgerul pe fereastră şi dispăru.

CAPITOLUL XXV
Tom deveni eroul zilei, numele lui ajunse chiar şi în gazeta târgului. Oamenii, care uitaseră că vruseseră să-l linşeze pe Muff Potter, se înghesuiau acum să-l ia în braţe şi să-l răsfeţe.
Tom se bucura de gloria dobândită prin fapta lui bună, dar noaptea tremura de groază, cu gândul la Joe Indianul. Huck era şi el înspăimântat, căci Tom, în noaptea dinaintea deznodământului neaşteptat, se dusese la avocat şi îi povestise totul. E adevărat că fuga Indianului făcuse să nu mai fie chemat şi Huck ca martor şi nimeni nu ştia de amestecul lui, dar el se temea să nu îl ia gura pe dinainte pe avocat, mai ales că Tom, deşi jurase nu se ţinuse de cuvânt şi vorbise.
Joe Indianul fusese căutat de oameni prin tot ţinutul, ba venise chiar şi un detectiv de la St.Louis, dar nu au reuşit să-l găsească, aşa că băieţii se simţeau tot timpul în nesiguranţă. Cu trecerea zilelor, începură să se mai liniştească totuşi.

CAPITOLUL XXVI
Pe Tom îl apucă deodată dorinţa de a căuta comori ascunse. Îl luă tovarăş pe Huck, care nu prea pricepea nici cine ar ascunde comorile, nici de ce, el ar fi cheltuit banii şi ar fi petrecut pe cinste. Apoi, nu înţelegea nici cum vor găsi comoara, degeaba îi explica Tom că sunt anumite semne şi  că nu se îngroapă în orice locuri.
Porniră, în sfârşit, cu un târnăcop şi o lopată, cale de cinci-şase kilometri. Ajunşi la locul stabilit, săpară sub un copac, apoi sub altul, dar nici urmă de comoară. După ce osteniră, Tom îşi dădu seama că făcuseră o greşeală: trebuia să vină la miezul nopţii şi să vadă unde cădea umbra ramurii uscate a unui copac şi exact acolo să sape !
Zis şi făcut. Noaptea băieţii reveniră, stabiliră locul pentru săpat, dar tot nimic. Atunci se gândiră ei că ar fi bine să încerce să caute comoara la casa cu stafii şi, cu toată frica lor de strigoi, hotărâră să vină a doua zi să sape acolo, ziua, ca să nu se întâlnească cu strigoii.

CAPITOLUL XXVII
Băieţii sosiră a doua zi, pe la amiază, la copacul unde îşi lăsaseră uneltele. Se pregăteau să plece spre Casa cu stafii şi deodată Huck îşi dădu seama că era vineri şi că nu se porneşte aşa o treabă într-o zi nenorocoasă ca asta. Plus că mai şi visase nişte şobolani, ceea ce însemna că îi pândeşte un necaz.
Hotărâră să amâne cu o zi căutarea comorii, iar Tom propuse să se joace de-a Robin Hood. Cum Huck habar n-avea cine e acesta, Tom îi spuse că a fost un haiduc care jefuia bogătaşi şi împărţea banii cu săracii. Se jucară toată după-amiaza şi pe seară plecară spre casă.
Sâmbătă după-amiază erau iar la copacul uscat. Au luat târnăcopul şi lopata şi au pornit spre Casa cu stafii. Au intrat cu teamă în casa părăsită şi dărăpănată, plină de pânze de păianjen. Cercetară locul, aruncară uneltele într-un colţ, apoi urcară la etaj. Acolo nu era nimic în afară de un dulap gol. Când să coboare, auziră pe cineva venind. Se aruncară pe podea şi priviră prin găurile din podea. Intrară doi bărbaţi, unul necunoscut, iar celălalt fu recunoscut de fiecare din băieţi ca fiind spaniolul cel bătrân, surd şi mut, care trecuse prin târgul lor de vreo două ori.
Spaniolul era înfăşurat într-o pelerină, pe părul lung şi alb avea o pălărie, iar ochii erau acoperiţi de nişte ochelari verzi. Mare le fu mirarea şi groaza băieţilor când “spaniolul surdo-mut” începu să vorbească şi recunoscură glasul lui Joe Indianul. Cei doi puneau la cale un jaf şi o răzbunare, după care aveau să fugă în Sud. Până atunci, hotărâră să îşi îngroape acolo, în casă, cei peste şase sute de dolari în monede de argint pe care îi aveau, ca să nu le îngreuneze mişcările în treburile pe care le  aveau de făcut. Se apucară să sape o groapă cu pumnalul, iar băieţii, sus, îşi dădeau coate de bucurie că le venise comoara de-a gata.
În timp ce săpau, însă, cei doi răufăcători dădură de lemnul unei lăzi îngopate acolo. Luară târnăcopul de unde îl aruncaseră băieţii, Joe se uită cu bănuială la el, apoi dezgropară o lădiţă plină cu bani de aur, despre care bănuiră că aparţin unei bande de tâlhari care bântuise pe acolo într-o vară. Întâi se gândiră să îngroape toţi banii acolo, dar Joe îşi aminti că văzuse pământ proaspăt pe târnăcop şi se temu să nu vină cineva şi să vadă că acolo era pământul proaspăt săpat. Hotărî să ducă banii în bârlogul lui, “la număru’doi, sub cruce”. Luară lada şi plecară spre râu.
În urma lor, băieţii erau tare supăraţi că rămăseseră fără comoara pe care o şi zăriseră. Hotărâră ca, dacă aşa-zisul spaniol va apare prin târg, să se ţină după el până îi va duce la “numărul doi”. Apoi se îndreptară spre târg munciţi de întrebarea dacă nu cumva chiar ei erau ţinta răzbunării de care vorbise Joe Indianul.

CAPITOLUL XXVIII
Tom visă toată noaptea întâmplările zilei. Când se trezi, i se păru chiar că nici nu au fost adevărate, nu îi venea să creadă că văzuse atâţia bani, el care nu văzuse niciodată măcar cincizeci de dolari adunaţi la un loc.
Se duse să îl caute pe Huck şi îl lăsă pe acesta să vorbească primul, ca să verifice dacă visase sau nu. Dar de cum deschise gura, Huck pomeni de bani şi de uneltele care îi treziseră bănuiala lui Joe Indianul şi îl făcuseră să ia comoara cu el. Bucuros că nu a fost vis, Tom îşi aminti de “număru’doi” şi presupuse că ar putea fi numărul unei camere de han.
Cum nu erau decât două hanuri în tot târgul , într-o jumătate de ceas se întoarse cu veşti. În hanul mai bun, camera numărul doi era ocupată de mult de un tânăr avocat. În hanul mai modest, camera numărul doi era ocupată de persoane care nu apăreau niciodată ziua, iar noaptea umblau ca strigoii. Cei doi băieţi fură siguri că asta era ceea ce căutau ei. Hotărâră să ia toate cheile pe care puteau pune mâna şi să încerce să descuie uşa din dos a camerei în prima noapte întunecoasă, iar dacă Huck avea să-l vadă pe Joe Indianul, să îl urmărească peste tot pe unde se va duce.

CAPITOLUL XXIX
Trei nopţi au trebuit băieţii să piardă, căci au fost luminoase şi ei aveau nevoie de întuneric. Joi noapte se vestea o furtună, cerul era înnorat şi băieţii trecură la treabă. Băieţii se aşezară la pândă şi , la o oră după miezul nopţii, luminile de la han se stinseră, nimeni nu intrase, nimeni nu ieşise.
Huck rămase de pază, iar Tom se duse  către han, să încerce să pătrundă în camera misterioasă.  Aşteptând, lui Huck  i se părea că trecuseră ceasuri întregi de când plecase Tom,  îşi închipuia fel de fel de grozăvii, inima îi bătea cu putere şi abia mai răsufla.
Deodată apăru Tom, trecu în goană pe lângă el  şi îi spuse să fugă cât poate de repede. Se opriră abia în celălalt capăt al târgului şi intrară într-o magazie exact când începu furtuna şi porni să plouă cu găleata. Tom îi povesti lui Huck cum a încercat să descuie uşa camerei cu vreo două chei, apoi a descoperit că era descuiată. Când a intrat era să calce chiar pe mâna lui Joe Indianu, dormea pe jos, cu o sticlă lângă el. În cameră erau butoiaşe şi sticle de whisky, dovadă că acolo se făcea trafic cu băutură, câtă vreme în hanul acela nu se vindeau băuturi alcoolice.  Cei doi stabiliră să nu mai încerce să intre  până când nu vor fi siguri că Joe Indianul nu e acolo. Pentru asta îşi împărţiră treaba aşa: Huck va pândi în fiecare noapte şi va dormi ziua. Când îl va vedea ieşind pe Joe, va veni şi va miorlăi la fereastra lui Tom, iar Tom va fi acela care va pătrunde în cameră, să caute banii.

CAPITOLUL XXX
A doua zi Tom află că Becky  se întorsese, s-a întâlnit cu ea şi cu mai mulţi copii şi s-au jucat pe săturate, de-a “hoţii şi detectivii” şi de-a “uliul şi porumbeii”. Pentru a doua zi,  fata o convinsese pe mama ei să îi organizeze serbarea de mult promisă. Începură pregătirile, trimiseră învitaţiile  şi toţi copiii din târg fură cuprinşi de emoţia aşteptării. În noaptea aceea Tom dori mai mult ca oricând să poată găsi comoara, să îi uluiască a doua zi pe Becky şi pe oaspeţii ei, dar…nu se auzi nici un miorlăit.
Serbarea consta de fapt într-o excursie cu vaporaşul, pe care judecătorul Tatcher, tatăl lui Becky, îl închiriase pentru acea împrejurare. Copiii, împreună cu câteva fete şi tineri ce aveau ceva mai putin sau mai mult de douăzeci de ani şi aveau misiunea să aibă grijă de cei mici, urcară pe vas. Cei mari nu mergeau cu ei, ca să-i lase să se distreze în voie. Doamna Tatcher îi spusese lui Becky să înnopteze la Suzy Harper, care stătea mai aproape de debarcader, dar Tom o şi convinsese pe fată să meargă mai bine în ospeţie la văduva Douglas, care “în fiecare zi avea îngheţată cu toptanul”!
După ce parcurse vreo cinci kilometri la vale, vaporaşul acostă la gura unei văi împădurite, păzită de culmi stâncoase. Se jucară pe săturate, apoi mâncară aşişderea, se odihniră, apoi porniră să exploreze peştera. Pregătiră lumânările, dar când pătrunseră în peşteră se porni o adevărată luptă pentru stingerea lor. Peştera era un adevărat labirint fără sfârşit, din care oamenii nu cunoşteau decât o parte, şi nu se încumetau dincolo de limitele acesteia. Galeriile se despărţeau unele din altele şi, la fiecare răscruce se despărţeau grupuri sau perechi, care porneau pe noile galerii întunecoase. Curând, grupuleţele se reîntoarseră rând pe rând. Afară era deja noapte, se îmbarcară veseli pe vaporaş şi porniră înapoi.
În timp ce vaporaşul se apropia de târguşor, Huck era deja la datorie. Stătea deja de pândă lăngă han de o bună bucată de timp, când văzu că uşa cu pricina se deschide şi ies doi bărbaţi, unul având ceva sub braţ. Se luă după ei, urcă dealul până în vârf după ei şi se opri la câţiva paşi de ei, lângă gardul casei văduvei Douglas.  Cei doi, Joe Indianul şi necunoscutul, puneau la cale o răzbunare sângeroasă împotriva văduvei, deoarece răposatul ei bărbat, judecătorul Douglas, îl condamnase la închisoare pentru vagabondaj pe Joe Indianul şi pusese să fie biciuit în faţa tuturor celor din târg, aşa cum erau pedepsele pe atunci.
Auzind cum plănuia  Indianul să o desfigureze pe văduvă, iar celălalt promitea, cam în silă, să îl ajute, Huck se strecură mai întîi încetişor, să nu-l audă, apoi, când se îndepărtă destul, o luă la fugă spre casa Galului, un bătrân voinic, cu doi feciori vânjoşi, ce stăteau pe la jumătatea dealului. Le spuse dintr-o răsuflare ce urma să se întâmple, adăugând că îi roagă să nu spună nimănui că au aflat de la el, dar şi că trebuise să spună, pentru că văduva se purtase adesea frumos cu el. Bătrânul şi fiii lui îşi luară armele şi porniră îndată. Când auzi detunăturile armelor, Huck sări şi o luă la goană spre vale.

CAPITOLUL XXXI
În dimineaţa zilei următoare, Huck reveni la casa Galului, curios să afle ce se întâmplase cu cei doi bandiţi. Mare îi fu părerea de rău când află că scăpaseră. După îndelungi şovăieli, îi spuse bătrânului că unul din cei doi era Joe Indianul şi, cum acesta era pus sub urmărire pentru omorârea doctorului, bătrânul dădu de veste să se organizeze o poteră care să-i caute pe răufăcători. Nu trecu mult timp şi apăru văduva Douglas, venită să-i mulţumească bătrânului că o scăpase de bandiţi. Era însoţită de mai mulţi domni şi doamne care aflaseră ce se întâmplase şi veniseră să o vadă. Între aceştia, erau mama lui Becky şi mătuşa lui Tom. Cu groază, ele aflară că ei nu se aflaseră printre copiii care reveniseră în târg cu vaporaşul şi că , probabil erau şi acum, rătăciţi, prin peşteră.
Deîndată, toţi bărbaţii din târg porniră spre peşteră, să caute copiii. Huck, bolnav rău, fu luat de doamna Douglas acasă, să îl îngrijească, fără ca ea să ştie că, de fapt, el îi salvase viaţa. Trei zile şi trei nopţi au fost căutaţi cei doi copii, dar nu a dat nimeni de urma lor. Toată lumea îi plângea, socotindu-i pierduţi pentru totdeauna, iar Huck se tot mira văzând-o pe văduvă cum plânge aşa, tam-nisam.

CAPITOLUL XXXII
La începutul explorării peşterii, Tom şi Becy merseseră împreună cu ceilalţi. S-au jucat cu ei de-a “v-aţi ascunselea”, apoi au pornit să se plimbe numai ei doi prin galerii, până când au ajuns, fără să-şi dea seama, în partea necunoscută a peşterii. Când au înţeles unde se află, au pornit să o exploreze, lăsând ici şi colo semne făcute cu fumul lumânării cu care îşi luminau drumul.
Cu timpul, se afundară tot mai mult, iar cand voiră să se reîntoarcă, nu mai găsiră drumul înapoi. Se termină şi ultimul muc de lumânare, şi turta dulce pe care o avusese Tom în buzunar…Stătură multă vreme, Becky plânse de nu mai putu, apoi încercară să exploreze galeriile laterale, doar, doar vor găsi o ieşire. La mare depărtare, Tom zări o luminiţă şi scoase un chiot puternic, dar mare îi fu uimirea când văzu că acela care purta luminiţa şi a luat-o la fugă atunci când a auzit chiotul era Joe Indianul !

CAPITOLUL XXXIII
Tot târgul îi jelea pe copiii dispăruţi. Doamna Tatcher căzuse la pat, grav bolnavă şi delira tot timpul. Mătuşii Polly îi albise aproape complet părul şi era tot timpul posomorâtă.
În noaptea de marţi spre miercuri, începură însă deodată să bată clopotele. Vestea regăsirii copiilor se răpândi ca un foc, apoi toţi locuitorii se repeziră spre râu, să îi întâmpine. Îi întâlniră pe drum, într-o trăsură la care se înhămaseră chiar oamenii, care chiuiau de fericire.
Îi duseră pe copii la casa judecătorului Tatcher. Acolo Tom povesti că, în căutarea unei ieşiri, văzuse un sâmbure de lumină. Se strecurase până acolo, trăgând-o şi pe Becky după el, şi văzuseră că au ieşit la apa marelui Mississippi. Nişte oameni care erau cu o barcă pe apă îi luaseră, îi hrăniseră, apoi îi aduseseră  cu barca.
Le-au trebuit câteva zile să se refacă, dar Tom se înzdrăveni ceva mai repede decât Becky şi se duse în vizită la ea acasă. Acolo află cu mirare de la tatăl ei că intrarea în peşteră fusese blocată, ca să nu mai păţească nimeni ca ei. Cel care rămase uimit fu însă juecîtorul, când află că în peşteră se afla Joe Indianul !

CAPITOLUL XXXIV
Toată lumea din târg porni spre peşteră. Când desfăcură cele trei lacăte cu care fusese încuiată poarta de fier montată la intrarea peşterii, oamenii găsiră cadavrul lui Joe Indianul. Murise de foame.
A doua zi după ce banditul fu înmormântat, lângă intrare în peşteră, Tom era în vizită la Huck. Îi spuse că şi-a dat seama că banii nu fuseseră niciodată în camera de la han, ci în peşteră. Hotărâră să se ducă să-i caute acolo, bine pregătiţi, cu o barcă, mâncare, sfoară şi “cribituri”.
Zis şi făcut. “Împrumutară” o barcă mică de pe malul râului şi porniră la vale, până la locul pe unde ieşiseră Tom şi Becky din peşteră. Tom îi spuse lui Huck că e un loc foarte bun pentru ascunzătoarea unor haiduci, că de acuma pot să facă o bandă, să jefuiască pe toată lumea şi să ţină prizoniere femeile, care până la urmă au să se îndrăgostească de bandiţi, că aşa citise el în toate cărţile …Ba chiar urma să facă şi orgii, dar când Huck întrebă ce sunt alea, Tom nu ştiu să răspundă, dar spuse că toţi haiducii fac de-astea, aşa că vor trebui să facă şi ei !
Într-un târziu găsiră lădiţa cu bani. Cum era tare grea, trecură banii în nişte săculeţi, pe care, prevăzători, îi luaseră cu ei, apoi îi duseră pe rând la barcă.Ajunşi la mal, şterpeliră o roabă, să ducă banii în şopronul de lemne al văduvei Douglas, la care stătea deocamdată Huck, urmând să-i împartă a doua zi.
Trecând pe lângă casa Galului, acesta îi văzu şi le spuse să se grăbească. La văduva Douglas găsiră toţi oamenii de vază ai târgului, îmbrăcaţi de sărbătoare. Văduva îi conduse într-o cameră şi le spuse  să se spele şi să îmbrace hainele care îi aşteptau pregătite acolo, apoi să coboare în salon, unde îi aştepta lumea.

CAPITOLUL XXXV
Huck era atât de stânjenit de hainele cele noi şi de mulţimea oamenilor de seamă veniţi acolo pentru ei, încât îi propuse lui Tom să o şteargă pe fereastră. Tom se împotrivi şi coborâră. Se aşezară la masă şi, în sfârşit se dădu în vileag faptul că Huck fusese cel care salvase viaţa văduvei Douglas, anunţând familia Galului de pericolul care o pândeşte.
Văduva anunţă, la rândul ei, că îl va lua pe Huck în casa ei, îi va da o educaţie bună, iar când va dispune de banii necesari îl va ajuta să-şi facă o situaţie midestă, dar sigură. Atunci Tom nu rezistă, strigă în gura mare că Huck n-are nevoie, pentru că e bogat, fugi afară şi reveni cu câţiva săculeţi cu galbeni pe care îi răsturnă pe masă.
Toată adunarea rămase cu răsuflarea tăiată timp de un minut, apoi începură toţi să strige şi apoi iar tăcură, ca să audă istorisirea lui Tom. La sfârşit banii fură număraţi, erau peste douăsprezece mii de dolari, o avere mare pe vremea aceea, acum aproape  o sută cincizeci de ani.

CAPITOLUL XXXVI
Întâmplarea îi determină pe mulţi locuitori ai târgului să devină căutători de comori. Toate casele vechi, toate şandramalele fură demontate scândură cu scândură şi săpate din temelie, dar nimeni nu avu norocul lor.
Banii băieţilor fură plasaţi cu dobândă, iar venitul lor era acum fabulos : le revenea câte un dolar pe zi, dar în vremea aceea, un dolar era suficient pentru ca un băiat să aibe timp de o săptămână casă, masă, învăţătură, plus îmbrăcăminte şi spălatul rufelor. Aceasta era valoarea dolarului pe atunci !
Judecătorul Tatcher era nespus de încântat de Tom şi îi prevestea un viitor măreţ, mai ales de când Becky îi povestise cum se sacrificase el atunci când cu cartea ruptă a învăţătorului. Pe de altă parte, văduva Douglas îl înnebunise pe Huck cu avantajele civilizaţiei: trebuia să fie permanent spălat şi pieptănat, seara era culcat într-un aşternut fără pată, în care se simţea străin, trebuia să mănânce folosind vesela şi tacâmurile, să înveţe carte şi să meargă la biserică, să vorbească frumos… Aşa că le îndură pe toate timp de trei săptămâni, apoi dispăru !
Îl căutară timp de două zile fără rezultat, apoi lui Tom îi veni ideea să-l caute printre butoaiele din dosul abatorului vechi şi acolo îl şi găsi. Toate insistenţele lui de a se întoarce la văduvă păreau a fi fără succes, Huck nu mai putea îndura viaţa în haine curate, în care nu putea să se joace, în casa văduvei, care se ruga toată ziua, mai ales că urma să înceapă şcoala mâine-poimâine şi precis avea să-l trimită şi la şcoală…Numai ameninţarea lui Tom că nu îl va primi în banda de haiduci şi nu va putea să depună jurământul la iniţierea în haiducie, îl făcură pe Huck să promită că o să stea la văduvă până o putrezi, iar când o ajunge el haiduc de frunte, va avea şi ea cu ce să mândrească !!!



Niciun comentariu