Header Ads

Citeste "Norocul dracului" de Barbu Ștefănescu Delavrancea

Citeste online basmul "Norocul dracului" scris de scriitorul român Barbu Ștefănescu Delavrancea. Citeste gratis basmul care spune povestea unei familii cu mulţi copii şi soarta lor de mai departe: "Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, și azi să lingi fundul copăii. Opt guri, opt, și cu Plăvița, nouă! Și Plăvița, parc-ar fi înțeles, mugi de după casă, mestecând un cocean uscat, iar copiii începură să plângă."







Norocul dracului 
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea

— Ba e noroc!
— Ba nu e noroc!
— Ba e noroc, muiere!
— Ba nu e, mă omule, nu!
— Adică, nu muncesc eu, femeie?
— Ba muncești pentru unul, și noi suntem opt guri, și cu Plăvița, nouă.

Și Plăvița mugi, și patru copii mărunți începură să strige:
— Mi-e foame!

— Și mie mi-e foame!
— Și mie!
— Și mie!

Omul vărsă un ștergar cu mălai în copăița femeii.
— Scutură ștergarul.
— L-am scuturat.
— Copaie plină, copaie pe jumătate, copaie pe sfert, și azi să lingi fundul copăii. Opt guri, opt, și cu Plăvița, nouă!

Și Plăvița, parc-ar fi înțeles, mugi de după casă, mestecând un cocean uscat, iar copiii începură să plângă.

— Că mie mi-e foame!
— Și mie!
— Ba și mie!

Omul se uită lung, se scărpină în cap, băgă ștergarul în sân și plecă zicând:

— Ba e noroc, dar n-am eu noroc.

Iar femeia din prag îi strigă:
— Ba nu e și nu e, omule! Dacă muncești, e, dacă nu muncești, nu e.

Și omul plecă să caute de lucru, dar se tot gândea: "Nu e, zice ea; cum nu e? dacă n-ar fi, n-ar fi lumea cum e. Eu n-am arat, n-am săpat, n-am prășit, n-am plivit ca ceilalți? Ba da, și ogorul meu a ieșit sterp; piatra pe mine m-a bătut; și, rămas numai cu mâinile, muncesc, și nimeni nu mă crede; iar când la măsurătoarea muncii, lucrul meu scade, și făina din copaie scade, și foamea copiilor crește".

Se duse la arendaș.
— Nu e de lucru, omule.
Bătu la ușa popii.
— Nu e de lucru, omule.
Dete pe la un chiabur.
— Am destui argați, omule.
Se opri la cârciumar.
— Pe rachiu, ar fi ceva de săpat.
— Să fie pe mălai.
— Pe mălai nu e.
Și omul, întorcându-se acasă, auzi de departe:
— Mamă, eu nu m-am săturat !
— Nici eu!
— Nici eu!
Și nici Plăvița, care mugea, colindând bătătura uscată, fără firicel de iarbă verde. În prag, muierea:

— Nimic în ștergar?
— Nimic.
— Copaia goală...
— N-am noroc, femeie.
— Nu e minte, omule.

Omul își șterse fruntea de nădușeală cu mâneca cămășii. Ea se uită la el, el se uită la ea. Ea dete din cap, el dete din cap, apoi se duse după casă, își făcu mâna căpătâi și închise ochii. Dar unde să adoarmă? Jos, pământul tare și rece; sus, întuneric adânc; în casă, copiii adorm plângând; în curte Plăvița pufăie pe nări a foame; și el, prigonit de gânduri și de nenoroc. "Dar mâine? Dacă n-oi avea ce scutura în copaie? Ce mă fac mâine? Dumnezeu e sus, e sus, dar nu pe el îl întâmpină muierea în prag și nici nu-i zice: "Opt guri, măi omule, și cu Plăvița nouă! Dumnezeu e sus, dar de n-oi găsi de lucru, de n-oi avea noroc nici mâine, beau câteva rachiuri și mă duc la târg... Ei, și dacă mă duc la târg?... Fie ce-o fi, și să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Mă duc la târg și fur... ce-oi putea fura"...

Omul tresări. Cine-i zisese:
— Ce să faci, dacă n-ai noroc!
— Tu ești, muiere?
— Eu, socoteam că dormi.
— Ai auzit ceva?
— Ce s-aud?
— Nimic.
Și femeia intră în casă, și omul închise ochii mormăind:

— Ce-o fi să fie!... Să nu mai aud: "Mamă, mi-e foame!" Dar cine i-a zis iar:
— Ce să faci, dacă n-ai noroc!
— Tu ești, femeie?
Întuneric. Nimeni.
— Doar n-o fi dracul! Și omul adormi mormăind:
— Ce-o fi să fie!...
Nu se crăpase bine de ziuă, și o gură mare se auzi:
— A venit cu mălai, mamă, că mi-e foame...
— Și eu nici n-am plecat, zise omul sărind drept în picioare. Și plecă fără să se uite îndărăt. Și tocmai de departe își întoarse capul. Casa i se părea în spate, cu gura căscată, adică cu ușa dată de perete. Ce Dumnezeu sfântul, doar nu s-o fi ținând casa după el! Ș-o luă la picior, iute, mai iute, până la curtea ciocoiului.

— Poate mâine, că azi nu e de lucru.
La taica părintele.
— Poate poimâine, că azi nu e de lucru.
— Mâine, poimâine, zise el oftând, dar astăzi cu ce potolesc eu opt guri și cu a Plăviței nouă? Ei, de-acum la cârciumar, la târg, ș-apoi, ce-o fi să fie, că cu mâna goală nu mă mai întorc acasă!...

La cârciumă arvoni pe Plăvița și-i bău aldămașul: cinci rachiuri unul după altul. Și glonț la târg.

La târg se uită în dreapta, se uită în stânga, la fasole, la pâine, la pește, la pastramă, dar nu fu chip. Toți își cuprindeau marfa cu ochiul. Și negustorii, cum îl vedeau oprindu-se, îl întrebau râzând:

— Ce poftești, nea Sărăcilă?
După ce se învârti toată ziulica, plecă.
— Nici la furat n-am noroc!
Când să treacă ștreaja târgului, un creștin, beat mort, își târa punga după el.

Omul, după ce privi în toate părțile, puse mâna pe pungă, îi rupse băierile, o înfășură în ștergar, o băgă în sân, și la picior. Când ajunse într-o câmpie, întinsă și pustie, vru să-și vadă norocul. Desfăcu ștergarul, întinse gura pungii, ș-odată zvâcni din ea un drac mic, c-o limbuliță de foc ce-o scotea pe gură și pe nări. Omul, speriat, aruncă punga și plecă făcându-și cruce și scuipând îndărăt. Nu făcu însă câțiva pași, și ștergarul din sân începu să se umfle. Scoase repede ștergarul, îl desfăcu și se minună văzând punga pe care o aruncase.

Deschise punga, și dracul, țâști! tremurând limba în gură ca o văpaiță albastră. Omul strânse bine punga la gură, o puse jos și, potrivind călcâiul, îi trase una cu sete, că punga plesni ca o bășică de bou și un foc pâlpâi sub opincă și se stinse, risipind un miros de pucioasă.

Omul răsuflă.
— De-aia a zis cine a zis: să nu furi, că vezi pe dracul!
N-apucă să facă zece pași, și ștergarul iar se umflă. De astă dată îl trecură nădușelile. Scoase ștergarul; îl pipăi. Punga dracului tot în ștergar. O aruncă, cu ștergar cu tot, și o rupse de fugă.

Cum ajunse acasă, toți copiii îi ieșiră înainte.
— Tată, mi-e foame!
— Și mie!
— Și mie! Omul se uită în sân, îngălbeni ca ceara... Punga în sân, ștergarul nu. Și pe când se închina, femeia îl întreba:

— Ce mi te-nchini, mă omule? Ce te uiți în sân? Ce-ai adus copiilor?

— Muiere, zise el, să arzi cuptorul, să-l arzi pân' s-o face roșu, că am să coc patru pite ș-un purcel. Apoi, mai încet: Acu n-ai să scapi, dimon împelițat!

Duduia focul în cuptor. Omul se închina mereu, iar copiii săreau veseli împrejurul mesei, înghițeau cu poftă și ziceau pe rând:

— Patru pite ș-un purceil
— Patru pite ș-un purcel!

Când omul văzu că cuptorul e roșu ca focul, ceru o lopată și goni pe toți de lângă dânsul. Puse punga pe lopată, o vârî binișor până-n fundul cuptorului și o răsturnă, trăgând lopata înapoi. Luă capacul de pământ și-l potrivi în gura cuptorului și se dete la o parte, așteptând sa vadă ce are sa se întâmple.

Nu trecu mult, și-odată s-auzi o pocnitură ca de pușcă. Piatra din creștetul cuptorului sări în sus zbârnâind, și o limbă albastră de foc ieși pe gaură, flutură în văzduh și pieri.

— A plesnit purcelul, strigă un copil.
— Ba vreo șoimană de pită, zise altul. Un miros de pâine caldă se împrăștie în toată curtea.

Femeia zise omului:
— Prea am ars cuptorul, să crap nițel capacul.
— Crapă-l, zise omul, ștergându-și nădușeala și tremurând de frică.

Femeia se uită pe gura cuptorului și zise mirată:
— Vezi dumneata, a fost prea iute.
— Ce să văd, muiere?
— Ce să vezi? S-a copt și purcelul, și pitele.
— S-au copt?...
— Dar ce ai, omule, de-ntrebi așa, ca un copil speriat?
— Nimic!... Și, pipăindu-se, dădu de pungă. Un fior rece îi fulgeră din călcâie și până în creștetul capului. Apoi, văzând pe cel mai mic dintre copii cum se așezase pe vine și sorbea cu lăcomie mirosul cald din gura cuptorului, se uită la nevastă și îi zise:

— Ce-o fi să fie, muiere! S-au copt purcelul și pitele?
— Cum, ce-o fi să fie?! Vezi bine că s-au copt. Și vârând lopata în cuptor scoase purcelul, apoi cele patru pite.
— Omule, dă-mi ștergarul ca să ridic tava.
— L-am pierdut, muiere.
— Cum l-ai pierdut?
— Vezi că ce e al tău se duce și ce e al dracului rămâne.
— Dar asta... ce-o mai fi?

Copiii mâncară, se săturară și adormiră cu fețele în sus, doi pe prispă și cinci în casă.

Omul se dete după casă, puse mâna sub cap și adormi, visând turme de oi, cirezi de vaci, herghelii de cai... Și toate ale lui! Și se făcea că zicea nevestei: "Vezi că e noroc?" Iar ea se facea că-i zice: "Norocul e de la Diavolul".

Se albise luna ca un rotocol de hârtie. O apă de lumină se revărsa de la răsărit. Omul se deșteptă speriat, căci se facea că n-o să-i fie de-a bună până la isprăvit.

"Să mă uit încă o dată în ea, se gândi el, să-l apuc bine pe spiriduș și să-l strâng de gât pân-o plesni."

Scoase punga. Se uită în ea. Ce să vadă? În loc de dimon, bănuți de aur, ce luminau ca jăraticul. Omul, și speriat, și necăjit, aruncă un pumn de bani la răsărit și altul la apus, zicând:

— Duceți-vă dracului, banii dracului! N-apucă bine să sfârșească cuvântul, și zări de la răsărit turme albe și de la apus turme negre ce izvorau din lumină și din neguri ca niște ape crețe și nemărginite. De behăitul lor se deșteptase lumea. Turmele cuprinseră casa, învăluiră curtea, încinseră satul și nu le mai încăpea locul. Un cioban, cu plete lungi și cu căciula ca o căldare, se apropie și zise:

— Să trăiești, jupâne, ale d-tale sunt toate de-aci până unde bate ochiul.

— Ale mele? Nu se poate! Eu n-am după ce bea apă!
— Ale d-tale, răspunse ciobanul, căci stăpânul lor, murind, ne-a zis nouă: "Porniți, unii din răsărit și alții din apus, și la casa unde se vor întâlni turma albă cu turma neagră, alei case să le dăruiți".

Omul uită tot de bucurie și alergă la nevastă.
— Fă muiere, tot ce vezi este al nostru!
— Ei, minunea dracului! zise muierea.
— Minunea cui? Și omul cu noroc și-aduse aminte de pungă și se gândi: "Cum aș scăpa eu de ea și să rămân cu turmele?" Se uită în sân. Punga, acolo, umflată și îndesată cu bănuții de aur pe care îi aruncase el în două părți ale lumii. Și frica, frică, dar omul, om. Ce se socoti el? "Dar dacă aș mai scoate ceva din pungă până să scap de ea?"

Și luă banii, și un pumn îl aruncă spre miazănoapte și altul spre miazăzi. Și din miazănoapte porniră cirezi de vaci, și din miazăzi, herghelii de cai.

Când deschisese ochii n-avea un pumn de mălai, când fu să-i închidă, era cel mai bogat om din lume.

— Asta trebuie să fie norocul: ba furi, ba te dai dracului!... zise norocosul, și îl trecură nădușelile.

— Nu vii în casă, măi creștine de Dumnezeu, că ți-am așternut așternut moale și pernă lângă căpătâi?

— Nu, femeie.
— Apoi, pe-nserate e răcoare, noaptea se lasă frig și dimineața cade brumă. Vino în casă, măi creștine.

— Suflarea oilor e caldă și clopotele berbecilor m-or deștepta înainte de-a cărunți bruma pe deasupra turmelor.

— Atunci să dorm și eu cu tine, bărbate, zise femeia veselă, și-l apucă de mâneca cămeșii.

— Nu, femeie...
— Ba zău așa, bărbate, că ce-avem, șapte guri, nimica toată. Zău așa... să fie cu soț... că ce-a lăsat Dumnezeu fără pereche?

El nu vru. Femeia intră tristă pe ușă, bombănind: "Dar nu mă las, Doamne ferește, pân' n-or fi cu soț... mai bine paisprezece decât șapte!"

Omul cu noroc se duse după casă, își puse mâna sub cap, închise ochii și începu a se gândi cum să scape de ăl din sân. Tot gândindu-se, șopti:

— Am să sap o groapă adâncă, adâncă. Și din întuneric auzi:
— Adânc... adânc...
— Tu ești, muiere? întrebă omul speriat. În cireadă unele vaci mișcară clopotele: ting-tang-tâng.
— E clopotul vacilor.

Închise ochii.
— Și după ce-oi săpa o groapă adâncă, adâncă, am s-o arunc în fund, în fund, ș-am să pun tot pământul peste ea, peste ea...

Din întuneric se auzi:
— Peste ea, peste ea...
— Tu ești, femeie? întrebă omul sărind în sus. Nimeni nu-i răspunse. Din turma neagră se auzi: bea, beaaa.
— E behăitul oilor... Omul cu noroc luă cazmaua, sapa și lopata și se duse după coșar. Măsură ce măsură, apoi începu să sape. Toată noaptea săpă și aruncă pământul. Pân' la genunchi, pân' la brâu, pân' la umăr. Până a doua zi de dimineață, când veni muierea după el, groapa îi trecuse de cap cu trei palme. Curgea nădușeala din el ca dintr-un burete stors și izbea mereu pământul umed, ce se desfăcea felii mari și lucioase.

— Ce faci, omule? întrebă femeia mirată.
— Sap groapă Dracului, răspunse el fără să ridice ochii.
— Toată noaptea n-ai dormit...
— Toată noaptea n-am dormit...
— Nu te culci?
— Nu mi-e somn...
— Nu-mbuci ceva?
— Nu mi-e foame...
— Un pahar de vin?
— Nu mi-e sete...
— Dar ce faci, mă omule?
— Sap groapă Dracului, răspunse el necăjit, și înfipse cazmaua atât de înverșunat, încât intră în pământ c-o palmă peste limba de fier.

Femeia plecă închinându-se.
— Să te ferească Dumnezeu de prea mult noroc! Și omul, încet-încet, se ducea în pământ. Pe seară, femeia se plecă pe groapă și strigă:

— Hei, omule, nu vrei nimic?
— Să bați un țărus unde ai tu călcâiul drept, de țărus să legi o frânghie, frânghia s-o dai în groapă și mâine până-n zori să frigi un berbec și să iei o botă cu vin, c-am să mănânc tot berbecul și să beau tot vinul dintr-o sorbitură.

Glasul lui ieșea ca dintr-un puț adânc. Femeia bătu un țăruș, legă de țăruș o funie, dădu cu piciorul funia în groapă, apoi plecă să îngrijească de vin și de berbec.

Se înnoptă și nu se mai auzi nimic pe nicăieri. O umbră ieși din groapă. Câinii începură a urla. Omul cu noroc se lăsă pe brânci și privi în fundul gropii. Adânc, întuneric. Trase funia. Vârî mâna în sân. Aruncă punga și ascultă... banii sunară.

Omul începu s-arunce pământ. Din fund se auzi strigând:
— Mai încet, ce-ai cu norocul tău? Omul, speriat, aruncă mereu. Din fund s-auzi râzând:
— Ha, ha, să nu cazi și tu! Omul căzu pe spate, se sculă repede și aruncă, aruncă, până nu se mai auzi nimic. La răvărsatul zorilor umpluse groapa. Omul plecă urechea pe mormântul adânc și auzi întunecat un plâns și un râs năbușit, ca de pe altă lume. Atunci se repezi vesel în casă.

— Mi-e foame, mi-e sete, mi-e somn! Femeia aduse berbecul și bota cu vin.
— Sa mănânci, să bei și să dormi, bărbate, dar să știi că șapte guri e nimica toată, eu vreau cu soț, mai bine paisprezece decât șapte!

El luă un picior de berbec, îl aduse la gură, dar se opri. Se pipăi. Punga-n sân! Încremeni cu berbecul la gură.

— Nu mănânci, măi omule?! zise femeia dându-i ghes.
— Nu mi-e foame!
— Nu bei?
— Nu mi-e sete!
— Culcă-te nițel.

— Nu mi-e somn!
— Ah! ce norocul dracului! zise femeia închinându-se.
— De unde știi? întrebă omul scos din fire. Și se sculă de la masă și plecă ca o vijelie pe ușă afară.

După ce se descurcă din turmele, cirezile și hergheliile sale, se gândi, apucând spre biserică: "În foc nu, în groapă nu, am s-o azvârl în altar, doar de-o plesni fierea într-însul". Dar cum puse mâna pe ușa bisericii, se opri tremurând. Cine îl înhățase de păr și-l trăgea înapoi? Se uită în toate părțile... Nimeni!

— Cine m-o fi oprind, strigă omul, ăl din pungă, sau ăl din biserică?

Se întoarse și apucă câmpii, neștiind încotro s-apuce. Și-i era foame, și-i era sete, și-i era somn, și se tot ducea prigonit de norocul din sân.

Hei, departe, întâlni în mijlocul drumului un cerșetor.
— Moșule, zise omul, ia uită-te la mine.
Moșul își ridică sprâncenele cu mâinile și se uită lung. Omul cu noroc scoase punga din sân. Și aruncă un bănuț de aur la răsărit și altul la apus. Într-o clipă, de la răsărit veni o oaie albă ca zăpada, iar de la apus, o oaie neagră ca tăciunele.

— Vrei tu, moșule, să-ți dau ție punga asta?
— Cum de nu, taică, cum de nu?!
Moșul luă punga. Vărsă bănuții de aur în mână și aruncă un pumn la răsărit și altul la apus. La răsărit și la apus se încolăci două fulgere ca doi balauri, și cu fulgerele pieriră și oaia albă, și oaia neagră.

Cerșetorul, speriat, se închină și zise, lăsându-și sprâncenele pe ochi:

— Piei, demone, bătu-te-ar crucea!
— Moșule, strigă omul cu noroc, la tine e punga?
— Nu, ducă-s-ar în pustii!
— E la mine-n sân, răspunse omul, și începu să fugă.

Tălpile-i crăpaseră de fugă, când dete de o apă repede. Deznădăjduit, își făcu vânt și se aruncă cu capul în jos, în mijlocul ei. La un stânjen mai la vale, apa îl aruncă în sus. Și pluti ca o bășică umflată.

— Nici să mă înec n-am parte!

Rupt de osteneală, sângerat de drum, înfricoșat de noroc, se întoarse la cârciuma din satul lui. Cum intră pe ușă, bărbații își scoaseră căciulile, femeile se ploconiră și un bătrân îi zise:

— Cu sănătate și noroc!
— Cu sănătate da, dar norocul... ducă-se dracului! răspunse omul, și ceru o oca de vin.

Cum puse gura pe oală, o sorbi până-n fund, fără a se uita la ceilalți, care îl priveau cu smerenie, ca pe cel mai bogat om din lume. Mai ceru încă o oca și o bău și pe-aia pe nerăsuflate.

— Dă la oameni să bea, să bea cât or vrea.
— Noroc! zise o femeie bătrână.
— Muiere, ducă-se dracului norocul! strigă el, privind-o cu niște ochi roșii că parc-ar fi picurat sânge din ei.

Și bău, și bău, și bău. Abia îl mai țineau picioarele. Trânti căciula, aruncă zăbunul, scoase punga din sân, îi lărgi gura ș-o puse pe tarabă. Bănuții de aur sclipeau parc-ar fi fost vii.

— Iacă, zise el râzând cu hohote, s-o bem toată... Un flăcău se apropie de pungă.

— Uf! ce frumos clipesc, parcă sunt ochi de fată mare!
— Aș! mormăi o bătrână cocoșată, banii sunt ochii dracului.
— De unde știi? întrebă repede omul cu noroc, scăpând oala cu vin de la gură. Să-mi dea rachiu, o oca de rachiu, mie și babei, că baba-i calul dracului!

— De unde știi? zise baba, și din buzele ei negre scoase, ca o gheară de pisică, un dinte ascuțit.

Și bău, și bău, și începu să cânte, să dea chiote, să joace, până odată se opri și privi lung la roata dimprejurul lui. Îi ardea capul.

— Măi oameni buni, zise el, aducând mâna la brâu, știți voi una? Să te ferească Dumnezeu de noroc!

— Aș! ce vorbă! răspunseră toți odată.
— Măi oameni buni, știți voi una? Eu de-oi vrea să mă înec nu pot, că plutesc ca o bășică!

— Ei, aș!
— Măi oameni buni, știți voi una? Eu de-oi vrea să-mi tai beregata nu pot, că nu intră cuțitul!

— Ei, aș!
— Să vedem! zise baba cocoșată, desfăcând o gură pân' la urechi.
Omul trase cuțitul din brâu și se izbi în beregată. Cuțitul intră ca într-o cârpă, de colo până dincolo. Sângele gâlgâi și omul căzu, lung și greu, ca un buștean.

Toți înmărmuriră. Ușa prăvăliei se deschise și se închise fără să fi ieșit nimeni. Afară s-auzi un râs ascuțit: "Hi, hi, hi!". Apoi, un glas:

— Unde e punga?
Toți îngălbeniră și începură a se închina, șoptindu-și speriați:
— Cine-a fi râs?
— Unde-a fi punga?
— Era aci și ne pieri din ochi...
— Dar baba unde e?
— Care babă?
— A cu un dinte în gură și cu cocoașă în spinare?
— Eu am văzut-o — zise un flăcău, și-i clănțăneau dinții de frică — a intrat în perete parc-ar fi sorbit-o o vultoare!

Un bătrân trase cuțitul din gâtul omului.
— E rece ca gheața.
— A scăpat de noroc.
— Și cui rămân toate bogățiile lui?
— Altora.
— Ce, nu știți, zise un moș cu barba până-n brâu, nu știți că nimeni nu are noroc pentru el? Norocul e al dracului: îți vine ție ca să folosească altora...

Ș-a plâns muierea pe bărbatul său. Dar cu atâtea turme, și cirezi, și herghelii curând s-a mângâiat. Și nu s-a lăsat până n-a ajuns de la șapte la paisprezece, că decât fără soț... mai bine paisprezece decât șapte...




Niciun comentariu