Două comentarii "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu
Două comentarii la poezia "Scrisoarea 1" scrisă de poetul român Mihai Eminescu. Un comentariu scurt de o pagină și jumătate de fișier word, și un al doilea comentariu literar lung de 3 pagini, realizat pe tablouri, pentru poezia "Scrisoarea I", care ne prezintă poziţia vitregă a omului de geniu într-o societate mărginită şi este alcătuită din 5 părţi. Publicată în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881, „Scrisoarea I” reprezintă o sinteză a temelor universului eminescian: iubirea, natura, mitul, istoria, omul şi societatea, poetul şi poezia, condiţia omului de geniu.
Vezi si
Comentariu - Condiția omului de geniu într-o operă eminesciană: Scrisoarea I
Comentariu la Scrisoarea I pe tablouri
Rezumat "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu
Fișă de lectură Scrisoarea III de Mihai Eminescu
Comentariu "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu
Poezia ne prezintă poziţia vitregă a omului de geniu într-o societate mărginită şi este alcătuită din 5 părţi.
În prima parte apar două motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual şi cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“.
În a doua parte poetul nuanţează motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redă o imagine globară a spaţiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mări şi izvoare la ţărmuri, şi apoi imaginea se restrînge: “Şi în cîte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti/ Cîte frunţi pline de gînduri, gînditoare le priveşti“. În continuare poetul poetul înfăţişează o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sărac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr“. Apare aici un motiv de sursă schoppehauriană, identitatea omului în faţa morţii: “Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“. În continuare poetul se opreşte la condiţia vitregă a omului de geniu, care apare în antiteză cu celelalte ipostaze: “Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi/ Uscăţi aşa cum este, gîrbovit şi de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic/ Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă/ Noapte-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“.
Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compoziţional se justifică prin faptul că ea va argumenta cît de vastă este cultura bătrînului dascăl. Pînă a prezenta geneza apar cîteva noţiuni care ar trebui să sugereze încreatul. Geneza propriu zisă începe astfel: “Dar deodată un punct se mişcă … cel întîi şi singur. Iată-l!/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl“. Apar aici motivele macrocosmusului şi microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul“. În continuare poetul vorbeşte despre un previziblil sfîrşirt al lumii: soarele îl vede “trist şi roş“, planetele “îngheaţă“ şi timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrşit să domnească din nou această noapte a “nefiinţei“ şi “ eterna pace“.
Partea a patra este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în lumea semenilor săi. Dascălul după ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugetă acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea întreagă: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate“. Voinţele mărunte care îi frămîntă pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilităţii timpului: “Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbeşte despre soarta geniului într-o societate bîntuită de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lasă considerarea operei omului de geniu la discreţia răuvoitorilor, a invidişilor: “Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influenţat pe Eminescu şi în versurile: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărînă se depune“. Apare din nou ideea că oamenii sunt egali în faţa morţii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îşi imaginează cum se vor desfăşura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsă solemnitate deoarece oamenii sînt răi, indiferenţi, ipocriţi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei şi se va rezuma doar la “bibliografia subţire“ căreia îi vor găsi “pete multe, răutăţi“.
În partea a cincea se revine la motivele iniţiale: contemplarea propriei vieţi şi a luminii lunii ce dezvăluie alături de frumuseţile eterne ale naturii crudul şi tristul adevăr că oamenii sunt identici în perspectiva morţii: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“.
Comentariu literar "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu - 3 pagini
Publicată în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881, „Scrisoarea I” reprezintă o sinteză a temelor universului eminescian : iubirea, natura, mitul, istoria, omul şi societatea, poetul şi poezia, condiţia omului de geniu. Alături de „Luceafărul”, „Scrisoarea I” este o creţie poetică de factură filosofică, apărută în perioada maturităţii artistice a a poetului şi făcând parte din ciclul celor cinci Scrisori, care alcătuiesc un ciclu unitr prin tematică şi formulă estetică. Motivul central în constituie soarta omului de geniu, în raport cu timpul şi cu societatea în care trăieşte.
În „Scrisoarea I” geniul se întruchipează în imaginea savantului, a bătrânului dascăl. Poetul abordează condiţia geniului în raport cu posteritatea şi cu societatea omenească, surprinzând, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului, imagini inspirate din teroriile studiate de Eminescu referitoare la legea conservării energiei extinse asupra echilibrului şi soartei sistemului solar.
Sursele poemului sunt Imnul Creaţiunii și Imnul lui Prajapati din opera hindusă Rig-Veda, Istoria naturală și teoria cerului scrisă de Immanuel Kant ca și teoriile cosmogonice ale acestuia, toate percepute prin prisma filosofului german A. Schopenhauer. Aceste opere stau la baza unei concepții materialiste asupra lumii și mai ales la o abordare cosmologică materialistă. Alte surse pot fi considerate si Prelegeri din filosofia religiei de Hegel, Poemul naturii de Lucrețiu sau o serie de mituri folcorice românești. Din toate aceste surse, Mihai Eminescu dă naștere unei opere de sorginte filosofică, „Scrisoarea I” .
Temele din „Scrisoarea I” se regăsesc și în alte opere eminesciene precum : Rugăciunea unui dac, Povestea magului călător în stele, Memento mori, Mira, Sărmanul Dionis precum și în creații din literatura universală ale lui Lamartine, Novalis, Victor Hugo, Goethe etc.
„Scrisoarea I” este și o meditație filosofică despre spațiu și timp, despre tema fortuna labilis, având și accente de satiră la adresa societății contemporane sau accente elegiace referitoare la soarta omului de geniu pe pământ și în eternitate.
„Scrisoarea I” este structurată în 5 tablouri, construite simetric, conferindu-i-se astfel poemului un caracter scenico-dramatic.
Primul tablou marchează cadrul nocturn dominat de astrul tutelar al nopții, luna, stăpână a universului și martoră atât a destinului universului cât și al celui individual („Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci”). În acest tablou larg dimensionat sunt sugerate spaţii întinse, contemplate, care insinuează treptat meditaţia eului liric asupra scurgerii ireversibile a timpului („Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară / Şi câti codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! / Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Cân pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”). Finalul tabloului surprinde ideea căderii în vis preluată de la Schopenhauer, în acest tablou asistând la o substituţie a ochiului poetului prin cel al lunii, lucru posibil doar in spaţiu oniric.
Tabloul al doilea începe cu o invocaţie retorică, treptat restrângându-se perspectiva lunară prin introducerea motivului condiţiei umane. Este prezentat satiric spectacolul uman, cu tipuri sociale diferite. Meditaţia asupra existenţei sociale aşează în antiteză diferite ipostaze umane : de la regele care „împânzeşte globu-n planuri pe un veac” la omul sărac ce cugetă „la ziua cea de mâine”. Ironia se adânceşte în conturarea portretului tânărului pedant , preocupat de aspect exterior şi nu de profunzime spirituală sau în imaginea negustorului obsedat de câştig. În contrast cu aceştia este descris bătrânul dascăl „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, /Universul fără margini e la degetul lui mic.” Portretul fizic şi moral al dascălului scoate preocuparea acestuia pentru a cerceta şi a descoperi tainele universului, încadrându-l în galeria geniilor romantice. Bătrânul dascăl este atotputernic, fiind stăpân absolut al Cunoaşterii. Identificându-se cu ochiul lunar, conştiinţa poetului contemplă o lume supusă fortunei labilis, afectată de timp şi de schimbare, cu indivizi şi societăţi egale în faţa morţii : „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”
Tabloul al III-lea este structurat pe trei părţi : momentul haosului, urmat de geneza universului şi de extincţia sa. Această parte este „o cosmogonie în care grandiosul şi sublimul se convertesc într-un stil metaforic de avengură” (Iustina Itu). G. Călinescu afirmă că „Perspective cosmice... se numără printre cele mai largi şi mai sugestive pe care le-a născocit vreodată fantezia romantică.(...)Naşterea lumii depăşind izvorul vedic metafizic al inspiraţiei, capătă o concreteţe care impun date ale ştiinţei, înfăţişate în devenire şi complexitate. Te simţi dintr-o dată martor ocular al creaţiei.”
Prima secvenţă a tabloului este una descriptivă, dându-se o expresie artistică concretă unor abstracţiuni. Tabloul dă întrega măsură a originalităţii eminesciene în ceea ce priveşte realizarea unor cosmogonii. Totul este caracterizat printr-o amploare şi grandoare deosebită a „zborului” cosmic. Introducerea în cadrul cosmogoniei a condiţiei omului de geniu surprinde, tocmai prin atributele acestuia de a stăpâni mental spaţiul şi timpul.
Geneza şi apocatastaza (stingerea) universului sunt prezentate în imagini simbol, de la momentul increatului la naşterea lumilor şi până la stingere, prin răcirea soarelui şi căderea stelelor. Tabloul impresionant al haosului, al condiţiei de increat a universului impresionează prin concreteţea unor imagini ce sunt de fapt teorii : La-nceput,pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă, /Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... /Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns (...)/ Fu prăpastie ? genune? Fu noian întins de ape ?” Seria de antiteze surprinzătoare, ca şi cea a intergaţiilor retorice materializează acest tablou. Retrăind un timp mitic şi sacru al originii, poetul remarcă energia nestăvilită a punctului, a sâmburelui creaţiei care descătuşează „eterna pace”, impinge curgerea lumilor, a macrocosmosului şi a microcosmosului. („Şi deodat-un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. /Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.”).
Într-o succesiune de tablouri se conturează antiteza dintre macrocosmos şi microcosmos care converg însă spre acelaşi punct în relaţie cu Timpul „Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.” Tabloul este unul dinamic prin mulţimea verbelor dar şi prin imaginile succesive ale civilizaţiilor terestre supuse perisabilităţii. Întreg tabloul este dominat de tema trecerii implacabile şi ireversibile a Timpului care manifestă o putere distrugătoare. Civilizaţiile se nasc şi mor ca în imaginea hindusă a cercului Samsara de morţi şi renaşteri succesive. Puterea gândului bătrânului dascăl nu se opreşte în a contempla trecutul sau prezentul, ci acesta contemplă chiar şi viitorul, oprindu-se în momentul inevitabilei stingeri a universului, a cufundării acestuia în acelaşi haos primordial. Extincţia universului ilustrează răcirea astrului solar şi căderea planetelor: „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş,/ Cum se-închide ca o rană printre nori întunecoşi / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-asvârl rebeli în spaţ”. Apocatastaza este grandios descrisă ca reprezentând moartea Timpului.
Penultimul tablou al poemului este consacrat condiţiei omului de geniu într-o societate în care e dispreţuit şi neînţeles. Satira socială, transfomată în meditaţie cu caracter moral este plină de indignare şi amărăciune. Meditaţia începe cu imaginea bătrânului care revine în plan real. Este surprinsă ideea identităţii tuturor semenilor în faţa destinului. Individul , fie el geniu sau om de rând, se loveşte de inexorabilul destin al timpului. Poate spera omul de geniu la nemurire prin opera sa ? Acestei întrebări i se răspunde tăios: gloria şi nemurirea sunt iluzii. Poetul îi stigmatizează pe cei care caută picanteria şi biograficul, care îşi clădesc un nume pe renumele altcuiva. Sunt reliefate ipocrizia, lauda, nepăsarea, incompetenţa, reaua credinţă, comoditatea şi ignorarea valorii societăţii contemporane. Funeraliile dascălului nu sunt altceva decât un spectacol jucat de actori care doresc a se împăuna cu valoarea celui decedat : „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... /Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el.” Ideea finală a tabloului este tristă, ilustrând în prim plan pesimismul schopenhaurian al zădărniciei efortului spiritual : „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi... orice ai spune /Peste toate o lopată de ţărână se depune.”
Tabloul final al poemului dă impresia de epilog şi marchează revenirea în cadrul iniţial al poemului. Luna, simbol suprem, oglindeşte frumuseţile eterne ale naturii şi spectacolul lumii umane. Metaforic cade sentinţa poemului care concentrează ideea perisabilităţii fiinţei umane. Dorul de absolut din „Scrisoarea I” ia astfel dimensiuni tragice, marcând drama la care este supus omul de geniu, martor al acestor transformări supuse Timpului şi Zădărniciei.
Vezi si
Comentariu - Condiția omului de geniu într-o operă eminesciană: Scrisoarea I
Comentariu la Scrisoarea I pe tablouri
Rezumat "Scrisoarea III" de Mihai Eminescu
Fișă de lectură Scrisoarea III de Mihai Eminescu
Comentariu "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu
Poezia ne prezintă poziţia vitregă a omului de geniu într-o societate mărginită şi este alcătuită din 5 părţi.
În prima parte apar două motive romantice, dragi poetului. Primul motiv este cel al timpului - timpul individual şi cel universal. Al doilea motiv este motivul lunii: “Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate“.
În a doua parte poetul nuanţează motivul lunii, ca un astru tutelar al faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Mai întîi poetul redă o imagine globară a spaţiului terestru de la pustiuri la codrii, de la mări şi izvoare la ţărmuri, şi apoi imaginea se restrînge: “Şi în cîte mii de case lin pătruns-ai prin fereşti/ Cîte frunţi pline de gînduri, gînditoare le priveşti“. În continuare poetul poetul înfăţişează o serie de ipostaze ale individului: “Vezi pe-un rege ce-mpînzeşte globu-n planuri pe un veac/ Cînd la ziua cea de mîine abia cuget-un sărac“, “Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!/ Unul caută-n oglindă de-şi buclează al său păr/ Altul caută în lume şi în vreme adevăr“. Apare aici un motiv de sursă schoppehauriană, identitatea omului în faţa morţii: “Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“. În continuare poetul se opreşte la condiţia vitregă a omului de geniu, care apare în antiteză cu celelalte ipostaze: “Iar colo bătrînul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate/ Şi de frig la piept şi-ncheie tremurînd halatul vechi/ Îşi înfundă gîtu-n guler şi bumbacul în urechi/ Uscăţi aşa cum este, gîrbovit şi de nimic/ Universul fără margini e în degetul lui mic/ Căci sub frunte-i viitorul şi trecutul se încheagă/ Noapte-adînc-a veciniciei el în şiruri o dezleagă/ Precum Atlas în vechime sprijinea ceriul pe umăr/ Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr“.
Partea a treia cuprinde o cosmogoinie care compoziţional se justifică prin faptul că ea va argumenta cît de vastă este cultura bătrînului dascăl. Pînă a prezenta geneza apar cîteva noţiuni care ar trebui să sugereze încreatul. Geneza propriu zisă începe astfel: “Dar deodată un punct se mişcă … cel întîi şi singur. Iată-l!/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl“. Apar aici motivele macrocosmusului şi microcosmosului. Raportat la macrocosmos oamenii nu sunt decît: “Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul“. În continuare poetul vorbeşte despre un previziblil sfîrşirt al lumii: soarele îl vede “trist şi roş“, planetele “îngheaţă“ şi timpul “devine vecinicie“, pentru ca la sfîrşit să domnească din nou această noapte a “nefiinţei“ şi “ eterna pace“.
Partea a patra este consacrată poziţiei vitrege a cugetătorului de geniu în lumea semenilor săi. Dascălul după ce a cugetat la destinul lumilor cosmice el cugetă acum la destinele indivizilor lumii terestre. Apare aici din nou identitatea oamenilor cu ei înşişi şi cu omenirea întreagă: “Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate“. Voinţele mărunte care îi frămîntă pe oameni n-au nici un sens din cauza ireversibilităţii timpului: “Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?/ Ca şi vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc“. Cînd vorbeşte despre soarta geniului într-o societate bîntuită de interese meschine apar numeroase accente satirice, uneori deosebit de incisive. Imposibilitatea cunoaşterii propriei vieţi, lasă considerarea operei omului de geniu la discreţia răuvoitorilor, a invidişilor: “Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost,/ O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost?“. Pesimismul schoppenhaurian l-a influenţat pe Eminescu şi în versurile: “Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi … orice-ai spune,/ Peste toate o lopată de ţărînă se depune“. Apare din nou ideea că oamenii sunt egali în faţa morţii: “Mîna care-au dorit sceptrul universului şi gînduri/ Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri“. Pe un ton ironic poetul îşi imaginează cum se vor desfăşura funerariile acestui om de geniu. Ele vor avea o falsă solemnitate deoarece oamenii sînt răi, indiferenţi, ipocriţi: “Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine … lustruindu-se pe el“. Posteritatea va ignora valoarea operei şi se va rezuma doar la “bibliografia subţire“ căreia îi vor găsi “pete multe, răutăţi“.
În partea a cincea se revine la motivele iniţiale: contemplarea propriei vieţi şi a luminii lunii ce dezvăluie alături de frumuseţile eterne ale naturii crudul şi tristul adevăr că oamenii sunt identici în perspectiva morţii: “Şi pe toţi ce-n astă lume sunt supuşi puterii sorţii/ Deopotrivă-i stăpîneşte raza ta şi geniul morţii“.
Comentariu literar "Scrisoarea I" de Mihai Eminescu - 3 pagini
Publicată în „Convorbiri literare” la 1 februarie 1881, „Scrisoarea I” reprezintă o sinteză a temelor universului eminescian : iubirea, natura, mitul, istoria, omul şi societatea, poetul şi poezia, condiţia omului de geniu. Alături de „Luceafărul”, „Scrisoarea I” este o creţie poetică de factură filosofică, apărută în perioada maturităţii artistice a a poetului şi făcând parte din ciclul celor cinci Scrisori, care alcătuiesc un ciclu unitr prin tematică şi formulă estetică. Motivul central în constituie soarta omului de geniu, în raport cu timpul şi cu societatea în care trăieşte.
În „Scrisoarea I” geniul se întruchipează în imaginea savantului, a bătrânului dascăl. Poetul abordează condiţia geniului în raport cu posteritatea şi cu societatea omenească, surprinzând, în tablouri grandioase, geneza şi stingerea universului, imagini inspirate din teroriile studiate de Eminescu referitoare la legea conservării energiei extinse asupra echilibrului şi soartei sistemului solar.
Sursele poemului sunt Imnul Creaţiunii și Imnul lui Prajapati din opera hindusă Rig-Veda, Istoria naturală și teoria cerului scrisă de Immanuel Kant ca și teoriile cosmogonice ale acestuia, toate percepute prin prisma filosofului german A. Schopenhauer. Aceste opere stau la baza unei concepții materialiste asupra lumii și mai ales la o abordare cosmologică materialistă. Alte surse pot fi considerate si Prelegeri din filosofia religiei de Hegel, Poemul naturii de Lucrețiu sau o serie de mituri folcorice românești. Din toate aceste surse, Mihai Eminescu dă naștere unei opere de sorginte filosofică, „Scrisoarea I” .
Temele din „Scrisoarea I” se regăsesc și în alte opere eminesciene precum : Rugăciunea unui dac, Povestea magului călător în stele, Memento mori, Mira, Sărmanul Dionis precum și în creații din literatura universală ale lui Lamartine, Novalis, Victor Hugo, Goethe etc.
„Scrisoarea I” este și o meditație filosofică despre spațiu și timp, despre tema fortuna labilis, având și accente de satiră la adresa societății contemporane sau accente elegiace referitoare la soarta omului de geniu pe pământ și în eternitate.
„Scrisoarea I” este structurată în 5 tablouri, construite simetric, conferindu-i-se astfel poemului un caracter scenico-dramatic.
Primul tablou marchează cadrul nocturn dominat de astrul tutelar al nopții, luna, stăpână a universului și martoră atât a destinului universului cât și al celui individual („Lună, tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci / Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci”). În acest tablou larg dimensionat sunt sugerate spaţii întinse, contemplate, care insinuează treptat meditaţia eului liric asupra scurgerii ireversibile a timpului („Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară / Şi câti codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! / Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate, / Cân pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”). Finalul tabloului surprinde ideea căderii în vis preluată de la Schopenhauer, în acest tablou asistând la o substituţie a ochiului poetului prin cel al lunii, lucru posibil doar in spaţiu oniric.
Tabloul al doilea începe cu o invocaţie retorică, treptat restrângându-se perspectiva lunară prin introducerea motivului condiţiei umane. Este prezentat satiric spectacolul uman, cu tipuri sociale diferite. Meditaţia asupra existenţei sociale aşează în antiteză diferite ipostaze umane : de la regele care „împânzeşte globu-n planuri pe un veac” la omul sărac ce cugetă „la ziua cea de mâine”. Ironia se adânceşte în conturarea portretului tânărului pedant , preocupat de aspect exterior şi nu de profunzime spirituală sau în imaginea negustorului obsedat de câştig. În contrast cu aceştia este descris bătrânul dascăl „Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic, /Universul fără margini e la degetul lui mic.” Portretul fizic şi moral al dascălului scoate preocuparea acestuia pentru a cerceta şi a descoperi tainele universului, încadrându-l în galeria geniilor romantice. Bătrânul dascăl este atotputernic, fiind stăpân absolut al Cunoaşterii. Identificându-se cu ochiul lunar, conştiinţa poetului contemplă o lume supusă fortunei labilis, afectată de timp şi de schimbare, cu indivizi şi societăţi egale în faţa morţii : „Deşi trepte osebite le-au ieşit din urna sorţii / Deopotrivă-i stăpâneşte raza ta şi geniul morţii.”
Tabloul al III-lea este structurat pe trei părţi : momentul haosului, urmat de geneza universului şi de extincţia sa. Această parte este „o cosmogonie în care grandiosul şi sublimul se convertesc într-un stil metaforic de avengură” (Iustina Itu). G. Călinescu afirmă că „Perspective cosmice... se numără printre cele mai largi şi mai sugestive pe care le-a născocit vreodată fantezia romantică.(...)Naşterea lumii depăşind izvorul vedic metafizic al inspiraţiei, capătă o concreteţe care impun date ale ştiinţei, înfăţişate în devenire şi complexitate. Te simţi dintr-o dată martor ocular al creaţiei.”
Prima secvenţă a tabloului este una descriptivă, dându-se o expresie artistică concretă unor abstracţiuni. Tabloul dă întrega măsură a originalităţii eminesciene în ceea ce priveşte realizarea unor cosmogonii. Totul este caracterizat printr-o amploare şi grandoare deosebită a „zborului” cosmic. Introducerea în cadrul cosmogoniei a condiţiei omului de geniu surprinde, tocmai prin atributele acestuia de a stăpâni mental spaţiul şi timpul.
Geneza şi apocatastaza (stingerea) universului sunt prezentate în imagini simbol, de la momentul increatului la naşterea lumilor şi până la stingere, prin răcirea soarelui şi căderea stelelor. Tabloul impresionant al haosului, al condiţiei de increat a universului impresionează prin concreteţea unor imagini ce sunt de fapt teorii : La-nceput,pe când fiinţa nu era, nici nefiinţă, /Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns... /Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns (...)/ Fu prăpastie ? genune? Fu noian întins de ape ?” Seria de antiteze surprinzătoare, ca şi cea a intergaţiilor retorice materializează acest tablou. Retrăind un timp mitic şi sacru al originii, poetul remarcă energia nestăvilită a punctului, a sâmburelui creaţiei care descătuşează „eterna pace”, impinge curgerea lumilor, a macrocosmosului şi a microcosmosului. („Şi deodat-un punct se mişcă... cel dintâi şi singur. /Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl.”).
Într-o succesiune de tablouri se conturează antiteza dintre macrocosmos şi microcosmos care converg însă spre acelaşi punct în relaţie cu Timpul „Căci e vis al nefiinţei universul cel himeric.” Tabloul este unul dinamic prin mulţimea verbelor dar şi prin imaginile succesive ale civilizaţiilor terestre supuse perisabilităţii. Întreg tabloul este dominat de tema trecerii implacabile şi ireversibile a Timpului care manifestă o putere distrugătoare. Civilizaţiile se nasc şi mor ca în imaginea hindusă a cercului Samsara de morţi şi renaşteri succesive. Puterea gândului bătrânului dascăl nu se opreşte în a contempla trecutul sau prezentul, ci acesta contemplă chiar şi viitorul, oprindu-se în momentul inevitabilei stingeri a universului, a cufundării acestuia în acelaşi haos primordial. Extincţia universului ilustrează răcirea astrului solar şi căderea planetelor: „Soarele ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş,/ Cum se-închide ca o rană printre nori întunecoşi / Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-asvârl rebeli în spaţ”. Apocatastaza este grandios descrisă ca reprezentând moartea Timpului.
Penultimul tablou al poemului este consacrat condiţiei omului de geniu într-o societate în care e dispreţuit şi neînţeles. Satira socială, transfomată în meditaţie cu caracter moral este plină de indignare şi amărăciune. Meditaţia începe cu imaginea bătrânului care revine în plan real. Este surprinsă ideea identităţii tuturor semenilor în faţa destinului. Individul , fie el geniu sau om de rând, se loveşte de inexorabilul destin al timpului. Poate spera omul de geniu la nemurire prin opera sa ? Acestei întrebări i se răspunde tăios: gloria şi nemurirea sunt iluzii. Poetul îi stigmatizează pe cei care caută picanteria şi biograficul, care îşi clădesc un nume pe renumele altcuiva. Sunt reliefate ipocrizia, lauda, nepăsarea, incompetenţa, reaua credinţă, comoditatea şi ignorarea valorii societăţii contemporane. Funeraliile dascălului nu sunt altceva decât un spectacol jucat de actori care doresc a se împăuna cu valoarea celui decedat : „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,/Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... /Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el.” Ideea finală a tabloului este tristă, ilustrând în prim plan pesimismul schopenhaurian al zădărniciei efortului spiritual : „Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfarmi... orice ai spune /Peste toate o lopată de ţărână se depune.”
Tabloul final al poemului dă impresia de epilog şi marchează revenirea în cadrul iniţial al poemului. Luna, simbol suprem, oglindeşte frumuseţile eterne ale naturii şi spectacolul lumii umane. Metaforic cade sentinţa poemului care concentrează ideea perisabilităţii fiinţei umane. Dorul de absolut din „Scrisoarea I” ia astfel dimensiuni tragice, marcând drama la care este supus omul de geniu, martor al acestor transformări supuse Timpului şi Zădărniciei.
Post a Comment