Comentariu Iona de Marin Sorescu + caracterizare Iona
Comentariu la opera dramatică Iona scrisă de scriitorul Marin Sorescu în anul 1968. Caracterizarea personajului Iona. Comentariu la opera dramatică postbelică (teatru), parabolă dramatică (teatru alegoric) Iona care dezbate tema, subiectul, construcţia şi compoziţia subiectului dramatic, face caracterizarea personajului Iona și realizează concluzia operei.
Vedeti si:
Programă sau subiecte pentru BAC 2019
Rezumat pe capitole "Iona" de Marin Sorescu
Caracterizarea personajului "Iona"
Referat "Iona" de Marin Sorescu
Iona de Marin Sorescu - Tema si Viziunea despre lume
Comentariu Iona de Marin Sorescu + caracterizare Iona
Opera literară „Iona” de Marin Sorescu a apărut în perioada postbelică (1968), este piesa de debut a autorului şi face parte din trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”.
„Iona” este o dramă neomodernistă, adică o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa iese din clasificările clasice, fiind o parabolă dramatică a căutării spirituale a individului, alcătuită sub forma unui monolog dialogat, care cultivă alegoria şi metafora.
Tema piesei este singurătatea, neliniştile şi frământările omului confruntat cu propriul destin. Textul este inspirat din mitul biblic al omului înghiţit de peşte, căruia Marin Sorescu îi dă o altă semnificaţie.
Subiectul fabulei biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar. Eroul lui Sorescu se află încă de la început „în gura peştelui”, neavând posibilitatea eliberării, chiar dacă el nu a săvârşit niciun păcăt. De altfel, parabola dramatică încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiţia tragică a omului modern, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care " nu şi-o cunoaşte şi nu o va afla niciodată.
Structura textului dramatic
Piesa este alcătuită din patru tablouri: primul şi ultimul se desfăşoară afară, în exterior, iar în tablourile doi şi trei, acţiunea are loc în burta peştelui. Rolul indicaţiilor scenice (didascaliilor) este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.
Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic
În Tabloul I, acţiunea se petrece afară, Iona fiind un pescar ghinionist care îşi doreşte să prindă peştele cel mare – să i se întâmple ceva spectaculos, să fie norocos, fericit, fiind sătul de „fâţele” prinse până atunci – sătul de evenimentele banale, de întâmplările mârunte ale vieţii.
Pentru a-şi amăgi neputinţa, dar şi pentru a-şi simula succesul profesional, Iona poartă mereu cu sine un acvariu din care să poată pescui oricând cu succes, peşti care au mai fost prinşi odată, ceea ce semnifică amăgirea omului lipsit de satisfacţii cu mici reuşite.
Finalul primului tablou îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş şi încercând zadarnic să scape.
În Tabloul al II-lea, acţiunea se petrece în „interiorul Peştelui I”. Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia instinctului de supravieţuire. Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina morţii, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă.
Iona găseşte un cuţit cu care se joacă, semn al libertăţii de acţiune, care îi dă speranţa că poate scăpa, ieşi din această situaţie. El încearcă, în acelaşi timp, un şantaj sentimental, adresându-se peştelui: „Dacă mă sinucid?”.
În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se odihnească „pescăruşii mai laşi" şi vântul, „un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care a înghiţit, la rândul său, Peştele I. Eroul are acum alături de el o „mică moară de vânt”, simbol al zădărniciei şi al donquijotismului.
Apar doi pescari, surdo-muţi, care „nu scot niciun cuvânt”. Fiecare cară în spate câte o bârnă, simbolizând oamenii resemnaţi, care-şi duc povara destinului fără să-şi pună întrebări şi fără să caute motivaţii. Chiar şi alături de ei, Iona rămâne singur cu propria conştiinţă.
În acest tablou mai apar elemente cu semnificaţie simbolică, cum ar fi infinitatea de ochi care-1 privesc pe erou, simbolizând fiinţele încă nenăscute, oameni captivi ai propriei condiţii de a fi născut.
Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, respirând acum alt aer. Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: „Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu „aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată. Meditând asupra relaţiei dintre om şi Divinitate, Iona nu are nicio speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire. Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate.
Şi deodată se regăseşte: „Eu sunt Iona!”. Constată că viaţa de până acum a fost pe drumul greşit, dar nu renunţă: „plec din nou”. Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi, care semnifică evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.
Concluzie.
„Iona” de Marin Sorescu este o dramă neomodernistă, o parabolă dramatică prin renunţarea la distincţia dintre specii, valorificarea mitului biblic, lipsa conflictului şi a intrigii şi plasarea acţiunii în planul parabolei, aducând o înnoire radicală în teatrul românesc.
Caracterizare IONA
Iona este un personaj-simbol care reprezintă omul prins fără voia sa într-o capcană din care încearcă să scape. Motivul central al pisei este labirintul care simbolizează drumul cunoaşterii de sine. Iona intră în labirint accidental şi această intrarea echivalează cu „spargerea ghinionului, forţarea norocului” (Iona sfidează norocul pescuind în acvariu), dar şi cu instituirea unui ghinion permanent, consumat zilnic. Dar conştientizarea propriei condiţii şi, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o soluţie de salvare nu vin de la sine. Iniţial, faptul că se află izolat nu îi stârneşte panică, întâmplarea fiind considerată firească, urmată de o încercare de adaptare. Dar, treptat, Iona devine conştient de rostul său şi trece de la starea de inconştienţă la un demers lucid: „Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat.”
Iona vorbeşte cu sine, se strigă, se ipostaziază în Iona cel fără noroc la pescuit şi Iona cu noroc la nori şi se întreabă: „Dacă sunt geamăn?”, „Sunt ochii mei aceia care mă privesc?”. El îşi creează un „însoţitor” de drum pentru că, suferind de singurătate şi încercând să o depăşească, trăieşte iluzia comunicării. Vorbeşte fără să i se răspundă cu cei doi pescari, scrie o scrisoare pe care nu o citeşte nimeni. Aceasta este condiţia omului într-o lume a muţeniei universale şi a surzeniei: „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta.”Deşi este singur, multe din gândurile lui se îndreaptă spre ceilalţi. Unul dintre visurile pescarului Iona era să instaleze o scândură în mijlocul mării, simbol al statorniciei în jocul neobosit al apelor, popas pe care să se odihnească pescăruşii sau vântul: „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufleteului.”
Totuşi, ideea căutării unei soluţii se insinuează treptat în mintea lui. Primele sale acţiuni sunt mai degrabă rodul unor impulsuri de moment decât nişte acte raţionale: prins în capcană, el doar încearcă să scape. Iona spintecă burta peştelui care l-a înghiţit şi se trezeşte în burta altuia, mai mare decât a primului. Burţile sunt o metaforă pentru limitele existenţei umane: acţiunea de încercare de eliberare rămâne zadarnică pentru că ieşirea dintr-un peşte înseamnă intrarea în alt peşte, eliberarea dintr-un cerc al existenţei este închiderea în altul, într-o succesiune nesfârşită de pântece concentrice de peşti. Totdeauna, ieşirea din limite vechi înseamnă intrarea în limite noi, după cum observă cu luciditate şi Iona: „Toate lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru.” Va repeta gestul de mai multe ori, dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva nu este suficicientă: „Doamne, câşi peşti unul într-altul! – Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?”
Înţelegerea şi găsirea soluţiei se va produce abia în final. Eroul alesese un drum greşit, care ducea în afară. Calea cea adevărată, singura posibilă, se află înlăuntrul nostru: „Trebuia s-o ia în partea cealaltă. [...] E invers. Totul e invers.” Această evoluţie de la starea de inconştienţă a lui Iona (stă în gura chitului şi nu se gândeşte nicio clipă că va fi înghiţit) la cea de luciditate din final reprezintă un drum al cunoaşterii. Ieşit în sfârşit la lumină, deşi îmbătrânit, din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul care i se arată îl înspăimântă din nou pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi de peşte. Iona nu e un caracter, ci un personaj generic, un„personaj-idee”. Scopul său este acela de a ieşi din labirint, de a se naşte din nou spre a deveni alt Iona, spre a-şi asuma destinul, spre a afla mereu o altă şansă. Cuvântul care marchează clipa descoperirii propriei identităţi este „eu”: „Eu sunt Iona!”. Tot mai lucid, Iona realizează că nu e liber şi că drumul adevărat este cel „invers”, spre centru, adică spre spirit.Vrând să-şi prezică trecutul, el rememorează propria existenţă, eliberându-se astfel de acţiunea timpului. Iona află o definiţie a vieţii: „drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o eu”, caută un nume pentru sine: „Cum mă numeam eu?”, îşi descoperă identitatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!” şi înţelege că a greşit drumul. Îşi strigă numele din depărtarea în care rătăcise şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară, ci în sine deplina libertate: „Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. – (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.”Gestul de a-şi spinteca burta nu trebuie înţeles ca o sinucidere, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se află în sine. O nouă naştere este posibilă numai prin eliberare totală, prin moarte. Singura soluţie, sinuciderea, este unica posibilitate de a ieşi din labirint. Prin iluminarea finală Iona înţelege că trebuie să-şi găsească propriul drum. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină.”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.
Vedeti si:
Programă sau subiecte pentru BAC 2019
Rezumat pe capitole "Iona" de Marin Sorescu
Caracterizarea personajului "Iona"
Referat "Iona" de Marin Sorescu
Iona de Marin Sorescu - Tema si Viziunea despre lume
Comentariu Iona de Marin Sorescu + caracterizare Iona
Opera literară „Iona” de Marin Sorescu a apărut în perioada postbelică (1968), este piesa de debut a autorului şi face parte din trilogia dramatică „Setea muntelui de sare”.
„Iona” este o dramă neomodernistă, adică o specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, care înfăţişează viaţa reală printr-un conflict complex şi puternic al personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări şi situaţii tragice, în care eroii au un destin nefericit.
Subintitulată „tragedie în patru tablouri”, piesa iese din clasificările clasice, fiind o parabolă dramatică a căutării spirituale a individului, alcătuită sub forma unui monolog dialogat, care cultivă alegoria şi metafora.
Tema piesei este singurătatea, neliniştile şi frământările omului confruntat cu propriul destin. Textul este inspirat din mitul biblic al omului înghiţit de peşte, căruia Marin Sorescu îi dă o altă semnificaţie.
Subiectul fabulei biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext literar. Eroul lui Sorescu se află încă de la început „în gura peştelui”, neavând posibilitatea eliberării, chiar dacă el nu a săvârşit niciun păcăt. De altfel, parabola dramatică încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiţia tragică a omului modern, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care " nu şi-o cunoaşte şi nu o va afla niciodată.
Structura textului dramatic
Piesa este alcătuită din patru tablouri: primul şi ultimul se desfăşoară afară, în exterior, iar în tablourile doi şi trei, acţiunea are loc în burta peştelui. Rolul indicaţiilor scenice (didascaliilor) este de a ajuta la clarificarea semnificaţiilor simbolice şi de a oferi un sprijin pentru înţelegerea problematicii textului.
Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic
În Tabloul I, acţiunea se petrece afară, Iona fiind un pescar ghinionist care îşi doreşte să prindă peştele cel mare – să i se întâmple ceva spectaculos, să fie norocos, fericit, fiind sătul de „fâţele” prinse până atunci – sătul de evenimentele banale, de întâmplările mârunte ale vieţii.
Pentru a-şi amăgi neputinţa, dar şi pentru a-şi simula succesul profesional, Iona poartă mereu cu sine un acvariu din care să poată pescui oricând cu succes, peşti care au mai fost prinşi odată, ceea ce semnifică amăgirea omului lipsit de satisfacţii cu mici reuşite.
Finalul primului tablou îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş şi încercând zadarnic să scape.
În Tabloul al II-lea, acţiunea se petrece în „interiorul Peştelui I”. Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia instinctului de supravieţuire. Monologul dialogat continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, taina morţii, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă.
Iona găseşte un cuţit cu care se joacă, semn al libertăţii de acţiune, care îi dă speranţa că poate scăpa, ieşi din această situaţie. El încearcă, în acelaşi timp, un şantaj sentimental, adresându-se peştelui: „Dacă mă sinucid?”.
În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se odihnească „pescăruşii mai laşi" şi vântul, „un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.
Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care a înghiţit, la rândul său, Peştele I. Eroul are acum alături de el o „mică moară de vânt”, simbol al zădărniciei şi al donquijotismului.
Apar doi pescari, surdo-muţi, care „nu scot niciun cuvânt”. Fiecare cară în spate câte o bârnă, simbolizând oamenii resemnaţi, care-şi duc povara destinului fără să-şi pună întrebări şi fără să caute motivaţii. Chiar şi alături de ei, Iona rămâne singur cu propria conştiinţă.
În acest tablou mai apar elemente cu semnificaţie simbolică, cum ar fi infinitatea de ochi care-1 privesc pe erou, simbolizând fiinţele încă nenăscute, oameni captivi ai propriei condiţii de a fi născut.
Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, respirând acum alt aer. Dornic de comunicare în pustietatea imensă, îşi strigă semenii: „Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu „aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată. Meditând asupra relaţiei dintre om şi Divinitate, Iona nu are nicio speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire. Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate.
Şi deodată se regăseşte: „Eu sunt Iona!”. Constată că viaţa de până acum a fost pe drumul greşit, dar nu renunţă: „plec din nou”. Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi, care semnifică evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.
Concluzie.
„Iona” de Marin Sorescu este o dramă neomodernistă, o parabolă dramatică prin renunţarea la distincţia dintre specii, valorificarea mitului biblic, lipsa conflictului şi a intrigii şi plasarea acţiunii în planul parabolei, aducând o înnoire radicală în teatrul românesc.
Caracterizare IONA
Iona este un personaj-simbol care reprezintă omul prins fără voia sa într-o capcană din care încearcă să scape. Motivul central al pisei este labirintul care simbolizează drumul cunoaşterii de sine. Iona intră în labirint accidental şi această intrarea echivalează cu „spargerea ghinionului, forţarea norocului” (Iona sfidează norocul pescuind în acvariu), dar şi cu instituirea unui ghinion permanent, consumat zilnic. Dar conştientizarea propriei condiţii şi, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o soluţie de salvare nu vin de la sine. Iniţial, faptul că se află izolat nu îi stârneşte panică, întâmplarea fiind considerată firească, urmată de o încercare de adaptare. Dar, treptat, Iona devine conştient de rostul său şi trece de la starea de inconştienţă la un demers lucid: „Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat.”
Iona vorbeşte cu sine, se strigă, se ipostaziază în Iona cel fără noroc la pescuit şi Iona cu noroc la nori şi se întreabă: „Dacă sunt geamăn?”, „Sunt ochii mei aceia care mă privesc?”. El îşi creează un „însoţitor” de drum pentru că, suferind de singurătate şi încercând să o depăşească, trăieşte iluzia comunicării. Vorbeşte fără să i se răspundă cu cei doi pescari, scrie o scrisoare pe care nu o citeşte nimeni. Aceasta este condiţia omului într-o lume a muţeniei universale şi a surzeniei: „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta.”Deşi este singur, multe din gândurile lui se îndreaptă spre ceilalţi. Unul dintre visurile pescarului Iona era să instaleze o scândură în mijlocul mării, simbol al statorniciei în jocul neobosit al apelor, popas pe care să se odihnească pescăruşii sau vântul: „Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufleteului.”
Totuşi, ideea căutării unei soluţii se insinuează treptat în mintea lui. Primele sale acţiuni sunt mai degrabă rodul unor impulsuri de moment decât nişte acte raţionale: prins în capcană, el doar încearcă să scape. Iona spintecă burta peştelui care l-a înghiţit şi se trezeşte în burta altuia, mai mare decât a primului. Burţile sunt o metaforă pentru limitele existenţei umane: acţiunea de încercare de eliberare rămâne zadarnică pentru că ieşirea dintr-un peşte înseamnă intrarea în alt peşte, eliberarea dintr-un cerc al existenţei este închiderea în altul, într-o succesiune nesfârşită de pântece concentrice de peşti. Totdeauna, ieşirea din limite vechi înseamnă intrarea în limite noi, după cum observă cu luciditate şi Iona: „Toate lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru.” Va repeta gestul de mai multe ori, dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva nu este suficicientă: „Doamne, câşi peşti unul într-altul! – Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?”
Înţelegerea şi găsirea soluţiei se va produce abia în final. Eroul alesese un drum greşit, care ducea în afară. Calea cea adevărată, singura posibilă, se află înlăuntrul nostru: „Trebuia s-o ia în partea cealaltă. [...] E invers. Totul e invers.” Această evoluţie de la starea de inconştienţă a lui Iona (stă în gura chitului şi nu se gândeşte nicio clipă că va fi înghiţit) la cea de luciditate din final reprezintă un drum al cunoaşterii. Ieşit în sfârşit la lumină, deşi îmbătrânit, din spintecătura ultimului peşte, pe o plajă pustie, orizontul care i se arată îl înspăimântă din nou pentru că şi acesta este alcătuit dintr-un alt şir nesfârşit de burţi de peşte. Iona nu e un caracter, ci un personaj generic, un„personaj-idee”. Scopul său este acela de a ieşi din labirint, de a se naşte din nou spre a deveni alt Iona, spre a-şi asuma destinul, spre a afla mereu o altă şansă. Cuvântul care marchează clipa descoperirii propriei identităţi este „eu”: „Eu sunt Iona!”. Tot mai lucid, Iona realizează că nu e liber şi că drumul adevărat este cel „invers”, spre centru, adică spre spirit.Vrând să-şi prezică trecutul, el rememorează propria existenţă, eliberându-se astfel de acţiunea timpului. Iona află o definiţie a vieţii: „drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată din ani pe care am trăit-o eu”, caută un nume pentru sine: „Cum mă numeam eu?”, îşi descoperă identitatea: „Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona!” şi înţelege că a greşit drumul. Îşi strigă numele din depărtarea în care rătăcise şi, în loc de a mai tăia burţi de peşte, în speranţa unei libertăţi iluzorii, îşi spintecă propriul abdomen, cu sentimentul de a fi găsit nu în afară, ci în sine deplina libertate: „Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur. – (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.”Gestul de a-şi spinteca burta nu trebuie înţeles ca o sinucidere, ci tot simbolic: omul a găsit calea, iar aceasta se află în sine. O nouă naştere este posibilă numai prin eliberare totală, prin moarte. Singura soluţie, sinuciderea, este unica posibilitate de a ieşi din labirint. Prin iluminarea finală Iona înţelege că trebuie să-şi găsească propriul drum. Mitul labirintului şi metafora luminii din final („Răzbim noi cumva la lumină.”) susţin semnificaţia simbolică a piesei.
Post a Comment