Citeste "Întâiul drum" de Ion Agârbiceanu
Citeste online aici pe site povestea "Întâiul drum" a scriitorului român Ion Agârbiceanu. Citeste nuvela "Intaiul drum" in care este vorba despre primul drum singur al baiatului Ioniță la pravalia din sat. Plecat sa cumpere sare pentru mama lui care trebuia sa gateasca si sa aiba grija de bebelus, Ioniță pleacă singur pe ulitele satului si cum ninsoarea se intetise, pe drum baiatul se rataceste...
Vezi si
Caracterizarea lui Ionita
Rezumate "Întâiul drum"
Flutura rar cate un fulg de nea prin vazduhul sur. Se opresc pe-o clipa nehotaraţi, apoi coboara iar şi iar se opresc. Parca le pare rau dupa înalţimea din care vin, se simt straini în lume şi se tem de ce vor afla, jos pe pamant.
Uneori îi prinde o unda de vant şi-i matura de nu se mai vad şi trece o vreme pana ce îndraznesc sa coboare alţii. Ii marura şi din curte, de pe pamantul îngheţat PE CARE s-au aşezat, uşor, ca nişte scame de pene.
Nu e frig. A fost înainte cu cateva zile, pana a îngheţat tina. Acum e bine. Se tot încearca sa ninga şi nu poate. Se pare ca iarna şi-a uitat din anul trecut sa-şi scuture cojocul.
Lelea Anuţa e necajita tare. Copilul cel mic, sugaciul, oracaie ca o broasca în leagan. I-a dat sa suga, dar n-a vrut. Îşi încreţeşte şi-şi stramba obrajorii şi striga tare, parca speriat.
Îl ridica iar din leagan şi-i da sanul plin şi alb, dar broscoiul se fereşte, se învineţeşte la obraz, şi zbiara din rasputeri. Aşa o fierbe de azi-dimineaţa.
– Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce or mai avea dureri
şi copiii?
Îl pune iar în leagan şi Ioniţa, fraţiorul cel mare, se şi repede sa-l legene în locul mamei sale, cuprinsa de trebi, cat nu mai ştie unde-i este capul.
– Haia, haia! Haia, haia! mormaie cadenţat copilul.
– Mai încet, mai încet, Ioniţa, ca-l rastorni.
Leaganul se balanseaza, uneori, sa ajunga cu fundul deasupra. Ioniţa mormaie şi mai tare şi cat poate el de gros, sa acopere plansul sugaciului, sa-şi poata vedea mama-sa de lucru.
– Haia, haia! Haia, haia!
Rar, arunca ochii pe fereastra. Parca ninge mai bine. Vantul ţiuie uneori în streaşina lunga, şi fluiera scurt prin horn, şi atunci flacara din vatra se tupileaza pe-o clipa, se topeşte repede, coborand pe taciuni, ca şi cand ar vrea sa se stinga. Dar în clipa urmatoare învie iar.
Leagana cu putere, cu straduinţa mare. Poate adoarme cel mic. El vede şi simte ca mama-sa e îngrijorata, dar de la o vreme îi vine greu şi lui sa mai auda plansul fraţiorului: parca i-a intrat prin urechi pana în mijlocul capului.
– Grijeşte, ma, ca-l dai peste cap! Leagana mai incet.
Cum sa legene mai încet? De la o vreme se uita cu duşmanie la cel ce zbiara mereu.
Mama-sa iasa şi vine şi iar iasa. Are treaba în tinda, în camara, prin curte dupa lemne. A facut foc în camera dinainte şi aici fierbe şi mancarea pe vatra. Rar priveşte şi ea prin geam: ninge rar şi acum. Rar, dar vantul se înteţeşte.
Într-un tarziu, sugaciul a adormit.
– Încet, Ioniţa, de tot încet!
Ioniţa ar lasa bucuros leaganul şi s-ar duce la fereastra sa vada cum ninge. Dar daca se deşteapta şi plange iar? Aşa e de bine în camera, în liniştea mare ce s-a pus. Priveşte cu încantare jocul flacarilor pe vatra, deasupra lemnelor înnegrite. Par cand sabiuţe ascuţite, cand sabii late, cand fuioare despletite. Şi rar vantul fluiera prin horn şi parca scuipa în foc.
Lelea Anuţa începe odata sa caute cu înfrigurare prin solniţa agaţata într-un cui. Nu afla ce cauta, o ia din cui, o întoarce cu capul în jos şi o scutura pe masa. Nu se scutura decat cateva fire de sare. Trece în tinda, cauta în oale, intra în camara, rascoleşte pretutindeni şi iar vine. E neliniştita, îngrijorata.
– Mai Ioniţa, n-ai vazut tu pe undeva sarea?
– În solniţa, mama.
– Nu mai este în solniţa. S-a ispravit.
– Poate în tinda, în oala de fier, cea crapata.
– Nu mai este nici acolo.
Copilul se gandeşte: unde a mai vazut el sare? Dar nu-şi aduce aminte sa fi vazut într-alt loc.
– N-am cu ce sara nici mamaliga, nici mancarea. Ce sa fac? Aş da o fuga pana la pravalie, dar ma tem ca se va deştepta copilul.
La gandul sa ramana cu cel din leagan, Ioniţa se acri de tot. Ce sa fac daca se va trezi urland? Alta era cu mama-sa acasa: putes sa planga cat de tare, nu se temea de vreo primejdie.
– Sa ma duc sa cer împrumut de la vecina, mama!
– Du-te şi vino repede.
Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese în fasole şi mamaliga, pe care a avut-o.
Şi nu avea nici cealalta vecina.
– Va veni tatal tau de la padure şi nu pot face mancarea. Şi necajita, lelea Anuţa începu sa caute iar. Nu afla nimic.
– Ştii ce mama? Niţa doarme acum şi neleganat, ma duc eu la pravalie sa cumpar sare.
– Tu?
– Ştii ca am mai fost şi cu dumneata.
– Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu ştii nici unde e pravalia.
– Ba ştiu. Cunosc casa. Are table verzi la fereşti.
– Are, da pan-acolo, prin cate hudiţe trebie sa treci? Te vei rataci şi nu vei mai veni nici acasa.
Ioniţa zambi.
– Cum sa nu ştiu? Las pe mine. Da-mi banuţii şi o traista şi îndata-s cu sarea acasa.
Ce sa faca mama-sa? Nu se îndura sa-1 lase pe cel din leagan. Era bolnavior, de buna seama, şi trebuie sa vada şi de mancare.
Îşi arunca ochii pe fereastra. Ningea mai des, cu fulgi mari, lanoşi. Vantul se mai potolise.
– Ia-ţi pieptarul şi îmbraca-ţi clicinul cel bun. Ia-ţi şi caciula. Copilul se repezi sa se îmbrace.
Mama-sa deschise lada şi aduna din ladiţa ei, cu mare sila, douazeci de bani de arama. Cauta o traista mica şi i le dadu lui Ioniţa.
– Sa-ţi iei şi bata, sa nu-ţi iese în drum vreun cane.
– Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncandu-şi traista dupa cap. Îmbracat, cu caciula în cap, parea mai mare de cinci ani trecuţi caţi avea.
Banii de arama îi lega mama-sa în colţul naframuţii lui cu randunele şi i-o puse în buzunarul clicinului.
– Aici sunt douazeci de bani, Ioniţa. Tu sa-i dai naframuţa lui jupanul şi-i va numara el. Sa-i spui numai atata: m-a trimis mama sa-i dai sare de banii legaţi aici.
– Pai, eu nu pot spune: sa-mi dai sare de douazeci de bani? Ioniţa se simţi jignit.
– Da, mama şi ştiu şi numara şi pana dincolo de douazeci.
– Ştii cu greşeli.
– Acum nu mai greşesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum numar.
– Bine, bine! Tu sa dai naframa jupanului, sa dezlege banii şi sa-i numere el. N-ar fi ruşine sa-i numeri tu şi sa greşeşti?
Lelea Anuţa ieşi cu el din tinda, sa-l duca pana la portiţa. Dar cum ieşi în curte – alta îngrijorare: ningea tot mai tare.
– Mai Ioniţa, eu zic sa nu te mai duci tu nicaieri.
– Ba ma duc!
– Dar nu vezi cum ninge?
– Las sa ninga, doar îs cu caciula!
Bata avea zdravana, cu maciuca, o bata de corn, calita la foc de tatal SĂU. Sa pofteasca sa se ia vreun cane de el!
Porni pe uliţa la vale, spre vatra satului, unde era pravalia, iar mama-sa se grabi în casa la cel din leagan. Nu mai era aşa de îngrijorata.
Daca se va încurca pe hudiţe, îi va arata vreun om unde e pravalia. Apoi, de! Copilul era marişor acum. Frig nu era. Vantul încetase aproape.
Cu bata în mana, cu traistuca dupa grumaz, loniţa mergea vartos prin zapada moale care abia albise uliţa. În urma lui ramaneau urme negre, caci zapada i se lua pe talpile opincuţelor.
Uliţa era pustie. Ţipenie de om nici prin curţi. Nici un latrat de cane. Era o linişte şi o pace, cat lui Ionica îi parea ca aude fasaitul fulgilor de nea, care cadeau tot mai deşi şi se roteau uneori ca un potop de fluturi.
Se silea sa-şi aminteasca prin cate hudiţe trebuia sa treaca pana la pravalie. Prin vreo patru, ba chiar prin vreo cinci, caci în vatra satului uliţele erau scurte şi se încrucişau mereu. Mai avea, uliţa lor era tare lunga.
Înaintea unei portiţe vazu un caine mare, ciobanesc, unul alb, miţos şi îşi stranse bine bata în mana. Dar cainele nu-i avu grija, parea ca nici nu-l vazuse Şedea liniştit în coada şi se uita şi el cum ninge. Parea ca pacea şi liniştea din vazduh intrase şi în el.
Dupa ce trecuse de el, Ioniţa mai înturnase o data capul peste umar: cainele era nemişcat la locul lui.
Dar cum începu sa ninga de tare! Şi vazduhul parca se cobora tot mai jos. Se opri o clipa sa scuture caciula: mai gros de un deget era stratul de zapada ce se aşezase pe fundul ei.
Se vazu deodata o încrucişare de uliţe. Pe care sa apuce?
Vezi ca uliţele şi casele albite de zapada nu mai semanau cu cele pe care le vazuse el cand a fost cu mama-sa la pravalie: ajunsese parca pe un taram nou. Totuşi, nu statu mult la ganduri şi porni pe una. Nu merse douazeci de paşi şi nimeri într-alta, care carmea la stanga. La capatul ei intra într-o uliţa mai larga, apoi în alta stramta de tot. Asta se înfunda într-o poarta. Nu! pe-aici nu fusese cu mama-sa. Se întoarse şi tot orbecaind prin zapada ce cadea acum ca o perdea, se trezi iar în uliţa pe care venise.
Începu sa asude. Nu-i era cald, dar începu a se teme ca nu va afla pravalia. Porni înapoi şi intra într-alta uliţa, pe care nu fusese înca. Daca ar fi fost, i s-ar fi cunoscut paşii, caci acum lasa urme adanci în zapada.
Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasare, nu cucuriga nici un cocoş, nu latra nici un caine. Numai zapada cadea în perdele tot mai dese şi lumina se micşora, deşi înca nici amiaza nu era.
Ioniţa se opri şi îşi încorda din nou gandurile. Deodata îi veni în minte ca de-a stanga pravaliei, nu prea departe, era biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gandit pana acum?
Va cauta sa vada turnul, dar cum nu ştia unde se afla, nu ştia în ce parte sa-1 caute. Aşa ca se învarti încet în jurul lui şi privi în toate parţile.
Dar nu se vedea mai departe de-o aruncatura de baţ. Sus, perdeaua de
zapada era parca şi mai deasa.
Începu sa asude şi mai tare. Va mai afla pravalia?
Porni cu hotarare pe alta uliţa şi ajunse într-o noua înfundatura. El era singura vietate care se mişca pe drum, alb tot în potopul de ninsoare care sporea mereu.
Oamenii erau prin case, prin grajduri, faceau prin şuri mestecaturi de fan şi paie pentru vite. Toata lumea era mulţumita ca ninge, ca au scapat de gerul sec. Pacea tainica ce cobora o data cu ninsoarea intrase în toţi.
Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi uliţe, atrase atenţia unui batran care privea prin fereastra unei case. Cine sa fie copilul asta care se tot învarte pe-aici? Cand îl vazu iar, ieşi în drum.
– Ce-i cu tine, ma Prasleo? Ce cauţi pe-aici?
– Ca nu ma cheama Praslea, ci Ioniţa, suspina copilul, care era gata de mult sa planga.
– Fie şi Ioniţa! Ce cauţi?
– M-a trimes mama dupa sare şi nu aflu pravalia.
– Ai mai fost la pravalie?
– Am fost cu mama, dar atunci nu era zapada şi acum nu mai cunosc uliţele.
– Daca-i aşa, vino dupa mine.
– Bucuros, Ioniţa zambi şi porni dupa batran. Nu-i mai pasa pe ce uliţe trece. Îndata se trezi înaintea pravaliei.
– Ei, acuma ştii?
Copilul îşi uita sa-i mai mulţumeasca batranului şi intra repede în pravalie.
În odaiţa ticsita de rafturi şi de miresmele diferite ale marfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniţa nu-l mai uitase de cand a fost întaia oara la pravalie cu mama-sa, copilul se simţi parca mai în putere.
Jupanul de dupa taraba îi zise, ridicandu-şi barba lunga şi alba de pe o carte groasa în care citise:
– Ma copile, ieşi şi te scutura afara de zapada, nu aici.
Ioniţa ieşi şi se minuna ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al caciulei şi pe manecile clicinului. Opincile încai erau habucite cu zapada pana la curelele ce-i înfaşurau gleznele.
– Sa faci bine sa-mi dai sare de douazeci de bani, vorbi Ioniţa intrand şi intinzandu-i jupanului naframuţa pe care o scoase din buzunar.
– Ce vrei cu batista asta?
– Acolo-s banii legaţi într-un colţ. Jupanul lua naframuţa cu randunici, dezlega colţul, lua banii de arama şi-i numara.
– Nu-s, numai optsprezece, zise jupanul cu un zambet viclean în colţul gurii.
– Ba-s douazeci!
– De unde ştii tu?
– Pai, mama i-a legat acolo.
– Si i-a numarat ea?
– Mi-a spus ca a legat douazeci de bani sa nu-i pierd pana la pravalie.
– Aşadar nu i-ai numarat tu?
-Nu!
– Vin şi-i numara aici pe taraba, şi vei vedea ca sunt numai optsprezece.
– Douazeci trebuie sa fie, aşa mi-a spus mama şi ea ştie numara şi nu minte. Zambetul se înteţi pe obrajii jupanului cat se mai vedeau în barba.
– Vino şi numara-i, sa nu zici ca te-am înşelat. Ioniţa nu se apropie de taraba.
Vine vreme ca tu nu ştii numara pana la douazeci!
– Ba ştiu şi dupa douazeci.
– Daca ştii, vino şi-i numara!
Copilul se apropie de taraba şi începu a numara banii, tot luand cate unu! din gramada şi punandu-i deoparte pe scandura.
– Vezi ca-s douazeci? zise el triumfator. Doar mama nu minte!
– Mie mi-au ieşit numai optsprezece, zambi jupanul. Hai sa-i mai numar o data.
Şi-i mai numara sub supravegherea lui Ioniţa.
– Stai, ca ai zis cinsprezece de doua ori. Jupanul rase.
– Se poate sa ai tu dreptate, ca omul batran mai iute greşeşte.
– Pai, am dreptate, jupane! Dar nici eu nu mint, ca şi mama.
– Şi zici ca ştii numara şi dupa douazeci?
– Ştiu pana la o suta. Mama nu ma crede, da eu ştiu. M-a învaţat Mitruţ, un copil vecin cu noi care umbla la şcoala.
– Eu nu te cred! Eşti prea mic sa ştii numara pana la o suta. Hai sa auzim. Ioniţa îşi uita şi de sare şi de ninsoare şi începu a numara. Era vorba de
ambiţia lui.
– Bravo, mai copile! Ştii bine. Nu ma mir ca aşa de mic te-a trimis mama-ta dupa sare pe o vreme ca asta!
Jupanul îi lua traistuca, îi masura sarea şi i-o puse pe taraba.
Pana lua Ioniţa traista dupa cap, jupanul cauta prin cateva rafturi şi-i dadu o fluierice roşie de zahar. Dar era chiar fluierice, batranul o proba: fluiera ascuţit.
Mai vazuse Ioniţa astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodata. O lua în mana, o privi cu admirare, apoi deziluzionat o întinse peste taraba jupanului.
– Nu mai am alţi bani, zise el suparat.
– Nu trebuie nici un ban. Ţi-o dau pentru ca ai ştiut numara pana la suta. Copilul statu pe ganduri.
– Ia-o, ma Ioniţa, daca ţi-o da jupanul, ce mai stai pe ganduri, vorbi la spatele lui un om care intrase între timp în pravalie.
Copilul se întoarse şi-1 vazu pe Ionu Linii, un om de pe uliţa lor, care avea în mana o sticla unsuroasa.
Ioniţa întinse cu neîncredere mana şi lua fluiericea.
– Ăsta-i un copil deştept, zise jupanul; catu-i de mic şi mi-a numarat pana la o suta.
– Pai, seamana cu mama-sa, care-i deşteapta foc, raspunse omul, în vreme ce jupanul îi umplu sticla cu gaz.
Ioniţa mulţumi jupanului şi ieşi din pravalie cu Ionu Linii.
Ningea, şi acum? Potop! în cateva clipe se albira amandoi.
-N-am mai pomenit aşa ninsoarea se mira rumanul.
Ce noroc ca venise şi el la pravalie! Acum chiar ca nu ar mai fi ştiut pe unde se iese în uliţa lor.
Numai ei doi înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: curgeau, nu alta, fulgii lanoşi, mari şi grei, cat aproape se înnoptase.
– Da cum de-ai venit tu la pravalie, mai Ioniţa?
– Pai, tata-i la padure şi copilul cel mic plange tare, se vede ca-i bolnav, zice mama. Şi ea n-a putut veni.
– Da vad ca ai bata buna!
– Pai, cum! Daca mi-ar fi sarit un caine în drum?
– Sa n-ai grija, ca acum cainii zac în culcuşurile lor şi miroasa zapada.
– O miroasa? se mira copilul.
– Pai, cum! Sa vada ce fel de iarna se va pune! Una slaba sau una geroasa. Cainii cunosc dupa mirosul celei dintai zapezi…
Olio! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea, şi gardul lor, şi acoperişul portiţii, de cand a plecat el la pravalie! Gata sa nu le mai cunoasca. Mama-sa îl aştepta tare îngrijorata.
– De ce ai stat atat de mult, mai copile? Ma temeam ca te-ai ratacit şi nu mai afli pravalia, pe ninsoarea asta.
In loc de raspuns, Ioniţa îşi scoase traistuca cu sare de dupa cap, o puse pe masa, apoi duse la gura, întors catre perete, fluiericea cea roşie de zahar şi o proba. Un ţiuit ascuţit rasuna în camera.
– Ce-a fost asta? îl întreba maica-sa. El îi arata fluiericea.
– Mi-a dat-o jupanul, fara bani, pentru ca i-am numarat pana la o suta.
– Ai numarat tu?
– Pai, cine altul, ca eram singur cu jupanul în pravalie.
Şi Ioniţa avea o singura parere de rau: ca nu putea şi cel din leagan sa sufle cu fluiericea pe care i-o tot punea în gura.
Vezi si
Caracterizarea lui Ionita
Rezumate "Întâiul drum"
Intaiul drum
de Ion Agarbiceanu
Flutura rar cate un fulg de nea prin vazduhul sur. Se opresc pe-o clipa nehotaraţi, apoi coboara iar şi iar se opresc. Parca le pare rau dupa înalţimea din care vin, se simt straini în lume şi se tem de ce vor afla, jos pe pamant.
Uneori îi prinde o unda de vant şi-i matura de nu se mai vad şi trece o vreme pana ce îndraznesc sa coboare alţii. Ii marura şi din curte, de pe pamantul îngheţat PE CARE s-au aşezat, uşor, ca nişte scame de pene.
Nu e frig. A fost înainte cu cateva zile, pana a îngheţat tina. Acum e bine. Se tot încearca sa ninga şi nu poate. Se pare ca iarna şi-a uitat din anul trecut sa-şi scuture cojocul.
Lelea Anuţa e necajita tare. Copilul cel mic, sugaciul, oracaie ca o broasca în leagan. I-a dat sa suga, dar n-a vrut. Îşi încreţeşte şi-şi stramba obrajorii şi striga tare, parca speriat.
Îl ridica iar din leagan şi-i da sanul plin şi alb, dar broscoiul se fereşte, se învineţeşte la obraz, şi zbiara din rasputeri. Aşa o fierbe de azi-dimineaţa.
– Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce or mai avea dureri
şi copiii?
Îl pune iar în leagan şi Ioniţa, fraţiorul cel mare, se şi repede sa-l legene în locul mamei sale, cuprinsa de trebi, cat nu mai ştie unde-i este capul.
– Haia, haia! Haia, haia! mormaie cadenţat copilul.
– Mai încet, mai încet, Ioniţa, ca-l rastorni.
Leaganul se balanseaza, uneori, sa ajunga cu fundul deasupra. Ioniţa mormaie şi mai tare şi cat poate el de gros, sa acopere plansul sugaciului, sa-şi poata vedea mama-sa de lucru.
– Haia, haia! Haia, haia!
Rar, arunca ochii pe fereastra. Parca ninge mai bine. Vantul ţiuie uneori în streaşina lunga, şi fluiera scurt prin horn, şi atunci flacara din vatra se tupileaza pe-o clipa, se topeşte repede, coborand pe taciuni, ca şi cand ar vrea sa se stinga. Dar în clipa urmatoare învie iar.
Leagana cu putere, cu straduinţa mare. Poate adoarme cel mic. El vede şi simte ca mama-sa e îngrijorata, dar de la o vreme îi vine greu şi lui sa mai auda plansul fraţiorului: parca i-a intrat prin urechi pana în mijlocul capului.
– Grijeşte, ma, ca-l dai peste cap! Leagana mai incet.
Cum sa legene mai încet? De la o vreme se uita cu duşmanie la cel ce zbiara mereu.
Mama-sa iasa şi vine şi iar iasa. Are treaba în tinda, în camara, prin curte dupa lemne. A facut foc în camera dinainte şi aici fierbe şi mancarea pe vatra. Rar priveşte şi ea prin geam: ninge rar şi acum. Rar, dar vantul se înteţeşte.
Într-un tarziu, sugaciul a adormit.
– Încet, Ioniţa, de tot încet!
Ioniţa ar lasa bucuros leaganul şi s-ar duce la fereastra sa vada cum ninge. Dar daca se deşteapta şi plange iar? Aşa e de bine în camera, în liniştea mare ce s-a pus. Priveşte cu încantare jocul flacarilor pe vatra, deasupra lemnelor înnegrite. Par cand sabiuţe ascuţite, cand sabii late, cand fuioare despletite. Şi rar vantul fluiera prin horn şi parca scuipa în foc.
Lelea Anuţa începe odata sa caute cu înfrigurare prin solniţa agaţata într-un cui. Nu afla ce cauta, o ia din cui, o întoarce cu capul în jos şi o scutura pe masa. Nu se scutura decat cateva fire de sare. Trece în tinda, cauta în oale, intra în camara, rascoleşte pretutindeni şi iar vine. E neliniştita, îngrijorata.
– Mai Ioniţa, n-ai vazut tu pe undeva sarea?
– În solniţa, mama.
– Nu mai este în solniţa. S-a ispravit.
– Poate în tinda, în oala de fier, cea crapata.
– Nu mai este nici acolo.
Copilul se gandeşte: unde a mai vazut el sare? Dar nu-şi aduce aminte sa fi vazut într-alt loc.
– N-am cu ce sara nici mamaliga, nici mancarea. Ce sa fac? Aş da o fuga pana la pravalie, dar ma tem ca se va deştepta copilul.
La gandul sa ramana cu cel din leagan, Ioniţa se acri de tot. Ce sa fac daca se va trezi urland? Alta era cu mama-sa acasa: putes sa planga cat de tare, nu se temea de vreo primejdie.
– Sa ma duc sa cer împrumut de la vecina, mama!
– Du-te şi vino repede.
Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese în fasole şi mamaliga, pe care a avut-o.
Şi nu avea nici cealalta vecina.
– Va veni tatal tau de la padure şi nu pot face mancarea. Şi necajita, lelea Anuţa începu sa caute iar. Nu afla nimic.
– Ştii ce mama? Niţa doarme acum şi neleganat, ma duc eu la pravalie sa cumpar sare.
– Tu?
– Ştii ca am mai fost şi cu dumneata.
– Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu ştii nici unde e pravalia.
– Ba ştiu. Cunosc casa. Are table verzi la fereşti.
– Are, da pan-acolo, prin cate hudiţe trebie sa treci? Te vei rataci şi nu vei mai veni nici acasa.
Ioniţa zambi.
– Cum sa nu ştiu? Las pe mine. Da-mi banuţii şi o traista şi îndata-s cu sarea acasa.
Ce sa faca mama-sa? Nu se îndura sa-1 lase pe cel din leagan. Era bolnavior, de buna seama, şi trebuie sa vada şi de mancare.
Îşi arunca ochii pe fereastra. Ningea mai des, cu fulgi mari, lanoşi. Vantul se mai potolise.
– Ia-ţi pieptarul şi îmbraca-ţi clicinul cel bun. Ia-ţi şi caciula. Copilul se repezi sa se îmbrace.
Mama-sa deschise lada şi aduna din ladiţa ei, cu mare sila, douazeci de bani de arama. Cauta o traista mica şi i le dadu lui Ioniţa.
– Sa-ţi iei şi bata, sa nu-ţi iese în drum vreun cane.
– Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncandu-şi traista dupa cap. Îmbracat, cu caciula în cap, parea mai mare de cinci ani trecuţi caţi avea.
Banii de arama îi lega mama-sa în colţul naframuţii lui cu randunele şi i-o puse în buzunarul clicinului.
– Aici sunt douazeci de bani, Ioniţa. Tu sa-i dai naframuţa lui jupanul şi-i va numara el. Sa-i spui numai atata: m-a trimis mama sa-i dai sare de banii legaţi aici.
– Pai, eu nu pot spune: sa-mi dai sare de douazeci de bani? Ioniţa se simţi jignit.
– Da, mama şi ştiu şi numara şi pana dincolo de douazeci.
– Ştii cu greşeli.
– Acum nu mai greşesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum numar.
– Bine, bine! Tu sa dai naframa jupanului, sa dezlege banii şi sa-i numere el. N-ar fi ruşine sa-i numeri tu şi sa greşeşti?
Lelea Anuţa ieşi cu el din tinda, sa-l duca pana la portiţa. Dar cum ieşi în curte – alta îngrijorare: ningea tot mai tare.
– Mai Ioniţa, eu zic sa nu te mai duci tu nicaieri.
– Ba ma duc!
– Dar nu vezi cum ninge?
– Las sa ninga, doar îs cu caciula!
Bata avea zdravana, cu maciuca, o bata de corn, calita la foc de tatal SĂU. Sa pofteasca sa se ia vreun cane de el!
Porni pe uliţa la vale, spre vatra satului, unde era pravalia, iar mama-sa se grabi în casa la cel din leagan. Nu mai era aşa de îngrijorata.
Daca se va încurca pe hudiţe, îi va arata vreun om unde e pravalia. Apoi, de! Copilul era marişor acum. Frig nu era. Vantul încetase aproape.
Cu bata în mana, cu traistuca dupa grumaz, loniţa mergea vartos prin zapada moale care abia albise uliţa. În urma lui ramaneau urme negre, caci zapada i se lua pe talpile opincuţelor.
Uliţa era pustie. Ţipenie de om nici prin curţi. Nici un latrat de cane. Era o linişte şi o pace, cat lui Ionica îi parea ca aude fasaitul fulgilor de nea, care cadeau tot mai deşi şi se roteau uneori ca un potop de fluturi.
Se silea sa-şi aminteasca prin cate hudiţe trebuia sa treaca pana la pravalie. Prin vreo patru, ba chiar prin vreo cinci, caci în vatra satului uliţele erau scurte şi se încrucişau mereu. Mai avea, uliţa lor era tare lunga.
Înaintea unei portiţe vazu un caine mare, ciobanesc, unul alb, miţos şi îşi stranse bine bata în mana. Dar cainele nu-i avu grija, parea ca nici nu-l vazuse Şedea liniştit în coada şi se uita şi el cum ninge. Parea ca pacea şi liniştea din vazduh intrase şi în el.
Dupa ce trecuse de el, Ioniţa mai înturnase o data capul peste umar: cainele era nemişcat la locul lui.
Dar cum începu sa ninga de tare! Şi vazduhul parca se cobora tot mai jos. Se opri o clipa sa scuture caciula: mai gros de un deget era stratul de zapada ce se aşezase pe fundul ei.
Se vazu deodata o încrucişare de uliţe. Pe care sa apuce?
Vezi ca uliţele şi casele albite de zapada nu mai semanau cu cele pe care le vazuse el cand a fost cu mama-sa la pravalie: ajunsese parca pe un taram nou. Totuşi, nu statu mult la ganduri şi porni pe una. Nu merse douazeci de paşi şi nimeri într-alta, care carmea la stanga. La capatul ei intra într-o uliţa mai larga, apoi în alta stramta de tot. Asta se înfunda într-o poarta. Nu! pe-aici nu fusese cu mama-sa. Se întoarse şi tot orbecaind prin zapada ce cadea acum ca o perdea, se trezi iar în uliţa pe care venise.
Începu sa asude. Nu-i era cald, dar începu a se teme ca nu va afla pravalia. Porni înapoi şi intra într-alta uliţa, pe care nu fusese înca. Daca ar fi fost, i s-ar fi cunoscut paşii, caci acum lasa urme adanci în zapada.
Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasare, nu cucuriga nici un cocoş, nu latra nici un caine. Numai zapada cadea în perdele tot mai dese şi lumina se micşora, deşi înca nici amiaza nu era.
Ioniţa se opri şi îşi încorda din nou gandurile. Deodata îi veni în minte ca de-a stanga pravaliei, nu prea departe, era biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gandit pana acum?
Va cauta sa vada turnul, dar cum nu ştia unde se afla, nu ştia în ce parte sa-1 caute. Aşa ca se învarti încet în jurul lui şi privi în toate parţile.
Dar nu se vedea mai departe de-o aruncatura de baţ. Sus, perdeaua de
zapada era parca şi mai deasa.
Începu sa asude şi mai tare. Va mai afla pravalia?
Porni cu hotarare pe alta uliţa şi ajunse într-o noua înfundatura. El era singura vietate care se mişca pe drum, alb tot în potopul de ninsoare care sporea mereu.
Oamenii erau prin case, prin grajduri, faceau prin şuri mestecaturi de fan şi paie pentru vite. Toata lumea era mulţumita ca ninge, ca au scapat de gerul sec. Pacea tainica ce cobora o data cu ninsoarea intrase în toţi.
Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi uliţe, atrase atenţia unui batran care privea prin fereastra unei case. Cine sa fie copilul asta care se tot învarte pe-aici? Cand îl vazu iar, ieşi în drum.
– Ce-i cu tine, ma Prasleo? Ce cauţi pe-aici?
– Ca nu ma cheama Praslea, ci Ioniţa, suspina copilul, care era gata de mult sa planga.
– Fie şi Ioniţa! Ce cauţi?
– M-a trimes mama dupa sare şi nu aflu pravalia.
– Ai mai fost la pravalie?
– Am fost cu mama, dar atunci nu era zapada şi acum nu mai cunosc uliţele.
– Daca-i aşa, vino dupa mine.
– Bucuros, Ioniţa zambi şi porni dupa batran. Nu-i mai pasa pe ce uliţe trece. Îndata se trezi înaintea pravaliei.
– Ei, acuma ştii?
Copilul îşi uita sa-i mai mulţumeasca batranului şi intra repede în pravalie.
În odaiţa ticsita de rafturi şi de miresmele diferite ale marfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniţa nu-l mai uitase de cand a fost întaia oara la pravalie cu mama-sa, copilul se simţi parca mai în putere.
Jupanul de dupa taraba îi zise, ridicandu-şi barba lunga şi alba de pe o carte groasa în care citise:
– Ma copile, ieşi şi te scutura afara de zapada, nu aici.
Ioniţa ieşi şi se minuna ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al caciulei şi pe manecile clicinului. Opincile încai erau habucite cu zapada pana la curelele ce-i înfaşurau gleznele.
– Sa faci bine sa-mi dai sare de douazeci de bani, vorbi Ioniţa intrand şi intinzandu-i jupanului naframuţa pe care o scoase din buzunar.
– Ce vrei cu batista asta?
– Acolo-s banii legaţi într-un colţ. Jupanul lua naframuţa cu randunici, dezlega colţul, lua banii de arama şi-i numara.
– Nu-s, numai optsprezece, zise jupanul cu un zambet viclean în colţul gurii.
– Ba-s douazeci!
– De unde ştii tu?
– Pai, mama i-a legat acolo.
– Si i-a numarat ea?
– Mi-a spus ca a legat douazeci de bani sa nu-i pierd pana la pravalie.
– Aşadar nu i-ai numarat tu?
-Nu!
– Vin şi-i numara aici pe taraba, şi vei vedea ca sunt numai optsprezece.
– Douazeci trebuie sa fie, aşa mi-a spus mama şi ea ştie numara şi nu minte. Zambetul se înteţi pe obrajii jupanului cat se mai vedeau în barba.
– Vino şi numara-i, sa nu zici ca te-am înşelat. Ioniţa nu se apropie de taraba.
Vine vreme ca tu nu ştii numara pana la douazeci!
– Ba ştiu şi dupa douazeci.
– Daca ştii, vino şi-i numara!
Copilul se apropie de taraba şi începu a numara banii, tot luand cate unu! din gramada şi punandu-i deoparte pe scandura.
– Vezi ca-s douazeci? zise el triumfator. Doar mama nu minte!
– Mie mi-au ieşit numai optsprezece, zambi jupanul. Hai sa-i mai numar o data.
Şi-i mai numara sub supravegherea lui Ioniţa.
– Stai, ca ai zis cinsprezece de doua ori. Jupanul rase.
– Se poate sa ai tu dreptate, ca omul batran mai iute greşeşte.
– Pai, am dreptate, jupane! Dar nici eu nu mint, ca şi mama.
– Şi zici ca ştii numara şi dupa douazeci?
– Ştiu pana la o suta. Mama nu ma crede, da eu ştiu. M-a învaţat Mitruţ, un copil vecin cu noi care umbla la şcoala.
– Eu nu te cred! Eşti prea mic sa ştii numara pana la o suta. Hai sa auzim. Ioniţa îşi uita şi de sare şi de ninsoare şi începu a numara. Era vorba de
ambiţia lui.
– Bravo, mai copile! Ştii bine. Nu ma mir ca aşa de mic te-a trimis mama-ta dupa sare pe o vreme ca asta!
Jupanul îi lua traistuca, îi masura sarea şi i-o puse pe taraba.
Pana lua Ioniţa traista dupa cap, jupanul cauta prin cateva rafturi şi-i dadu o fluierice roşie de zahar. Dar era chiar fluierice, batranul o proba: fluiera ascuţit.
Mai vazuse Ioniţa astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodata. O lua în mana, o privi cu admirare, apoi deziluzionat o întinse peste taraba jupanului.
– Nu mai am alţi bani, zise el suparat.
– Nu trebuie nici un ban. Ţi-o dau pentru ca ai ştiut numara pana la suta. Copilul statu pe ganduri.
– Ia-o, ma Ioniţa, daca ţi-o da jupanul, ce mai stai pe ganduri, vorbi la spatele lui un om care intrase între timp în pravalie.
Copilul se întoarse şi-1 vazu pe Ionu Linii, un om de pe uliţa lor, care avea în mana o sticla unsuroasa.
Ioniţa întinse cu neîncredere mana şi lua fluiericea.
– Ăsta-i un copil deştept, zise jupanul; catu-i de mic şi mi-a numarat pana la o suta.
– Pai, seamana cu mama-sa, care-i deşteapta foc, raspunse omul, în vreme ce jupanul îi umplu sticla cu gaz.
Ioniţa mulţumi jupanului şi ieşi din pravalie cu Ionu Linii.
Ningea, şi acum? Potop! în cateva clipe se albira amandoi.
-N-am mai pomenit aşa ninsoarea se mira rumanul.
Ce noroc ca venise şi el la pravalie! Acum chiar ca nu ar mai fi ştiut pe unde se iese în uliţa lor.
Numai ei doi înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: curgeau, nu alta, fulgii lanoşi, mari şi grei, cat aproape se înnoptase.
– Da cum de-ai venit tu la pravalie, mai Ioniţa?
– Pai, tata-i la padure şi copilul cel mic plange tare, se vede ca-i bolnav, zice mama. Şi ea n-a putut veni.
– Da vad ca ai bata buna!
– Pai, cum! Daca mi-ar fi sarit un caine în drum?
– Sa n-ai grija, ca acum cainii zac în culcuşurile lor şi miroasa zapada.
– O miroasa? se mira copilul.
– Pai, cum! Sa vada ce fel de iarna se va pune! Una slaba sau una geroasa. Cainii cunosc dupa mirosul celei dintai zapezi…
Olio! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea, şi gardul lor, şi acoperişul portiţii, de cand a plecat el la pravalie! Gata sa nu le mai cunoasca. Mama-sa îl aştepta tare îngrijorata.
– De ce ai stat atat de mult, mai copile? Ma temeam ca te-ai ratacit şi nu mai afli pravalia, pe ninsoarea asta.
In loc de raspuns, Ioniţa îşi scoase traistuca cu sare de dupa cap, o puse pe masa, apoi duse la gura, întors catre perete, fluiericea cea roşie de zahar şi o proba. Un ţiuit ascuţit rasuna în camera.
– Ce-a fost asta? îl întreba maica-sa. El îi arata fluiericea.
– Mi-a dat-o jupanul, fara bani, pentru ca i-am numarat pana la o suta.
– Ai numarat tu?
– Pai, cine altul, ca eram singur cu jupanul în pravalie.
Şi Ioniţa avea o singura parere de rau: ca nu putea şi cel din leagan sa sufle cu fluiericea pe care i-o tot punea în gura.
Sfarsit
Post a Comment