Citeste "Un om și-un maestru" de Barbu Delavrancea
Citeste online aici pe site povestea "Un om și-un maestru" a scriitorului român Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Citeste nuvela "Un om și-un maestru" in care autorul il descrie pe fostul lui profesor de la liceu pe nume Vasile Ștefănescu. Un Delavrancea descrie si prima lui intalnire cu profesorul, cu 17 ani in urma cand a venit in clasa inlocuind un alt profesor.
VASILE ȘTEFĂNESCU
1818-1891
L-am văzut acum două luni. Slab, galben, cu răsuflarea grea, abia proptindu-se în picioarele umflate de un reumatism vechi; dar sub sprîncenele stufoase licărea încă o privire pătrunzătoare și sinceră, iar în cuvintele lui tresărea un suflet senin și demn, în care se rezuma o viață întreagă de paciență, de muncă și de onestitate. „Mai am puțin, iubite”, îmi zise nenea Ștefănescu după ce mă însărcină să chem pe un coleg al lui pentru a-l povățui la facerea testamentului; dar, observînd emoțiunea mută a vechiului său școlar, începu să rîză și adăogă, privindu-mă drept în ochi: „Nu, nu-mi pare rău că mor; munca mi-a ușurat viața, conștiința-mi ușurează moartea”.
Aș vrea să știu cine, din cîți a cunoscut pe maestrul caligraf, pe expertul, pe profesorul, pe colegul, pe vînătorul și pe omul Vasilache Ștefănescu, cine ar îndrăzni să afirme că el a mîncat un ban nemuncit sau că a comis vro nedreptate într-o viață de 72 de ani? Aș vrea să știu ce dușman a lăsat în urma sa? Nu crez că, acum trei săptămîni, cînd trecea modestul său cortegiu, a fost vreun cunoscut al lui care să nu-l fi regretat, așa cum atîția oameni de măriri nu sunt niciodată regretați. Era un prinț care se înmormînta: marele prinț al muncei și al onestităței!
Sunt 17 ani de cînd l-am văzut întîiași dată. Pictorul C. Stăncescu demisionînd de la Liceul „Sf. Sava”, maestrul Vasile Ștefănescu se permută de la Seminarul central la catedra de desemn și caligrafie a liceului nostru. Pentru noi era un eveniment schimbarea unui profesor. „O fi mai bun? O fi mai rău? Dar cum o fi la față? Ce-o să ne zică la prima lecție?” Atîtea întrebări copilărești, cari au rostul lor la acea vîrstă, cînd impresiile se adîncesc și rămîn neșterse. Un coleg al nostru, Predescu, de a căruia urmă nu mai știu, ne spuse:
— Băieți, am auzit că e tot așa de bun ca și părintele Veniamin. (Protosenghelul Veniamin Cătulescu, profesorul de religie.)
— Atunci Chimițâ este sigur că trece la doi: la religie și la desemn, răspunseră rîzînd mai mulți inși cari jucau țintar în fundul clasei.
Ușa se deschise larg și d. Ștefănescu apăru cu pardesiul pe mînă; își puse pălăria înaltă pe catedră și păși lung și cadențat pînă la banca întîia. Sub privirea lui francă, vie și blîndă, clasa IlI-a se purtă bine; nu se auzi o șoaptă măcar. Chiar și Chimițâ, care de alt-, mintreli și-a încheiat cariera regulat, dintr-un post de casier… la Văcărești, se potoli o clipă: părea un sfînt pentru un Chimiță.
D. Ștefănescu era curat și corect îmbrăcat. Nu voi uita niciodată acel cap de artist și acea atitudine distinsă. Părul, mare și învoit la frunte, uns, sclipitor și bine pieptănat, era despărțit în două printr-o cărare subțire și trasă din mijlocul franței pînă dincolo de creștet; favoritele cărunte și mărunt crețe, mustățile groase și înecate în favorite, sprîncenele negre, mari și învoltate ca niște evantalii dasupra ochilor, ochii negri, mici și scînteietori și fața sa palid arămie ne captivară dintr-o dată, deși dedesubtul acestei simpatii spontanee se ascundea oarecare temere, mai ales din cauza sprîncenilor.
Și, după ce ne privi cîtva timp, ne ținu următorul discurs:
— Băieți, să știți că așa cum veți fi voi voi fi și eu; de veți fi buni, voi fi bun, de veți fi răi, voi fi rău; de veți munci, vă voi iubi, de veți fi leneși…
Aci se opri un moment.
— Haiti, șopti vecinul meu, să știi că Chimiță ră- mîne repetent și la desen! Pe Chimiță îl lăsase două serii de școlari în clasa IlI-a.
— …de veți fi leneși, urmă bunul maestru, de veți fi leneși, o să vă pară rău cînd veți fi mari.
Acest discurs, spus blînd, apăsat și rar, ne încredință pe toți de bunătatea maestrului nostru.
— Acum, la lucru, băieți! aveți planșete?
— Nu avem, d-le Ștefănescu, răspunseră toți odată.
— Aveți hîrtie?
— Nu avem, d-le Ștefănescu.
— Aveți modele?
— Nu avem, d-le Ștefănescu.
— Bine, băieți; lecția viitoare însă să veniți cu hîrtie întinsă frumos pe planșetă, cu creioane Faber nr. l, 2 și 3, fru-mos as-cu-ți-te; și să lucrăm fru-mos, ca nis-te bă-ieti de Irea-bă.
În ziua aceea ne-a împărțit modelele din biblioteca de desen a liceului, creată de d-nu Stăncescu și pe care noul maestru a îmbogățit-o mai în urmă, ca și predecesorul lui, cu din punga sa.
Mi-aduc aminte că mie mi-a rămas ochii pe un grup
În sepia, un grup piramidal de schelete învăsmîntate, si, emotionat, am zis:
— Eu vreau p-ăsta, d-nule Ștefănescu.
— Vrei tu modelul acesta? mă întrebă mirat d. Ștefănescu. Dar e greu, măi băiete, e greu de tot. Ai mai desenat cu mîna liberă?
— Nu, d-le Ștefănescu, afară de cîțiva lei, urși și tigri, în caietul de zoologie de la d. Racoviceanu.
— Ei, măi tată, dar ce vrei tu e greu, e greu de tot; ia-l, însă… să vedem!…
Bunătatea profundă a cuvintelor „măi tată” și mirarea acelei blajine îndoieli, „să vedem”, m-au costat patru săptămîni de lucru, ziua și noaptea. De zece ori am șters contururile grupului și de două ori mi-am stricat copia definitivă. În cele din urmă, am izbutit. Cînd l-am prezentat maestrului eram plin de sepia pe mîni, pe obraji și pe buze. Mi-aduc aminte ce binișor s-a așezat în bancă lîngă mine și, după ce a privit lung la model și la copia mea, m-a bătut pe umeri, m-a mîngîiat și mi-a zis: „Dar tu poți să desenezi după orice model; să știi că-ți aduc eu tot ce-ți trebuie, însă să nu mai ștergi pensula și condeiul pe nas și pe tunică”. Și mărturisesc că este singura plăcere pe care nu i-am făcut-o în viața mea de școlar.
Doi ani de zile, hîrtie de desen, creioane, colori, condeie de fier și pensule, toate mi le cumpăra d. Ștefănescu. Și a fost primul profesor care m-a chemat la el la masă; iar cînd am trecut în clasa IV-a și a văzut că pînă la Crăciun aveam peste douăzeci de lucrări în creion, în sepia, în acuarele și ă la plume mi-a făgăduit că de două ori pe lună îmi va lua bilet de teatru stalul al III-lea. Eu, la teatru? și încă în stal? Dar pentru ca să mă duc la teatru desenam o săptămînă, și două, portrete în mărime naturală, după fotografii, pentru colegii mei bogați. Și d. Ștefănescu, pe lîngă toate celelalte cheltuieli, să-mi cumpere și bilete de teatru? Mărturisesc că pedagogia originală a acestui om a fost infaibilă și decisivă pentru imaginația mea; nimeni nu mi-a impus mai mult, în timp de 17 ani, decît cuvîntul acestui filosof, a căruia filosofie se rezuma în: „Să fii drept, să fii bun și să muncești”. Dar ceea ce făcea pentru mine a făcut pentru toți premianții lui săraci. Cîți maeștri și profesori nu a scos d. Ștefănescu! Pentru cîți băieți n-a luptat, pe cîți nu i-a ținut la el acasă, pe cîți nu a îmbrăcat, ba unora le-a făcut mici pensiuni lunare, pentru a putea să-și continue cariera la școala de bele-arte!
Pare că-l văd și acum lîngă mine, ținîndu-mă de rău ca să nu-i aduc aceste palide elogii pentru o viață atîta de umană și de sfîntă.
Îmi pare că-l aud și acum esplicîndu-mi, în bancă, cu o paciență extraordinară: „Acesta este na-sul dumi-ta-le; aceasta este frun-tea du-mi-ta-le; pri-veș-te cît de bi-ne se în-co-voa-ie li-ni-a fe-ței; ah! ah! es-te o mi-nu-ne a-cest cap de co-pil; e o copie după Corregio; ce fru-mos, ce fru-mos trebuie să fie în ori-gi-nal!”
Și ne desena alăturea de lucrarea noastră; ne esplica o atitudine; ne făcea atenți la cîte o mică dar caracteristică întorsătură și sfîrșea prin a ne spune că deși la Viena a învățat caligrafia, dar această fru-moa-să artă este de de-par-te, grozav de de-par-te, de di-vi-na artă a picturei. Și ca și Ingres, a căreia maximă cunoscută este „le dessin c’est la probite de l’art” banul nostru maestru ne vorbea cu un entuziasm nemărginit de desen, de acea „linie curată, care curge, mlădioasă și neîntreruptă, din creștet pînă în vîrful degetului celui mic de la piciorul omului”.
Mi-aduc aminte că un coleg al meu, care a cam supărat pe d. Ștefănescu, firește, cu mici copilării de iertat, că aproape de sfîrșitul anului, intră în clasă cu o planșetă. Cum îl văzu, d. Ștefănescu îl opri și-i zise:
— Ei, dragul meu, să vedem ce model ai.
Colegul nostru P…, astăzi procuror, i-arătă modelul.
— Cum? zise rîzînd maestrul, a-ce-lași mă-gar de la~ începutul anului și pînă acum?
Avea, într-adevăr, de desenat un măgar care privea melancolic într-o vastă cîmpie săracă.
Bunul maestru se așează în bancă lîngă P.„. și începu a-i esplica cu obiceiul lui d-a întrebuința des. cuvîntul dumitale:
— Iacă, tinere, aceasta este bo-tul dumitale; aceasta este u-re-cheadumitale, acesta este na-sul du-mi-ta-le…
Clasa, adunată în jurul profesorului, izbucni în rîs.
— De ce rîdeți? întrebă bunul maestru.
— Cum să nu rîză, d-le Ștefănescu, răspunse, cu o mînie prefăcută, colegul nostru P…, dacă d-ta spui că urechile măgarului sunt ale mele, că botul și nasul măgarului sunt ale mele?
Maestrul rîse și el; apoi, dînd din cap, îi zise serios:
— Apoi, bine, tinere… același măgar de la începutul anului și pînă acum?
Clasa din nou izbucni în rîs.
D. Ștefănescu întrebă din nou, de astă dată foarte grav:
— Pentru ce rîdeți?
— Cum să nu rîză, d-le Ștefănescu, răspunse zîmbind colegul nostru P…, dacă-mi zici: „Același măgar, de la începutul anului și pînă acum?”
Bunul profesor începu și el să rîză și îngînă:
— Apoi sade rău să treci cu un măgar în clasa IV-a!
— Ba cu mai mulți măgari, răspunse amicul nostru, coprinzîndu-ne într-un gest larg.
Tocmai atunci sună și clopotul de ieșire, iar bunul maestru ieși din clasă zicînd:
— Ei, bată-vă să-nă-ta-tea de dia-voli să vă bată!
Eram în clasa a VlI-a, și unul dintre pedagogii internatului „S-tu Sava”, sub provizoratul savantului nostru profesor Anghel Demetriescu, cînd într-o zi, întîlnii pe d. Ștefănescu, pășind rar și oblu. Cum mă văzu, îmi întinse mîna și mă invită să prînzesd cu el, spunîndu-mi că are să-mi arate ceva.
— E ultimul cîntec al mînelor mele distruse de reumatism! îmi zise el.
Atunci m-am convins că scrisul este o artă în toată puterea cuvîntului. Era un document în care se consemna un dar al regelui nostru făcut Azilului „Elena Doamna”. Nu mi-aduc aminte de valoarea donațiunei, dar nu voi uita niciodată acea pagină splendidă în care fiecare literă era o minune uimitoare a acelor mîni slăbite de reumatism, a acelor ochi bolnavi de o muncă extraordinară. Casa m.s. regelui posedă mai multe capete de operă ieșite din pana acestui maestru unic în arta scrierei. Dar după ce admirai mai mult de o jumătate de ceas acel document, el îmi zise cu oarecare melancolie:
— E lucru slab, dragul meu, pe lîngă ce puteam odinioară. Fiecare literă trebuie să fie o ființă perfectă și în grosime și în subțiime, și în oval, și în plecare, și în poziția ei relativă la celelalte cari o preced și cari o urmează. Ei, dragul meu, astăzi sunt nevoit să-mi pui două perechi de ochelari pentru a mai gusta farmecul pustiului din Bărăgan, cînd mă duc la vînătoare, cum o să mai văz precis și corect tot ce se cere unei adevărate litere?
Cît pentru expert, toți plastografii tremurau cînd auzeau că Vasilache Ștefănescu este chemat să judece o scriptură. Mulți din ei, cînd acest expert, teribil de sigur, îi punea să scrie ceva, mărturiseau, ei de la ei, că au comis plastografia. În această misiune, grea și delicată, a rămas pururea tipul incoruptibilului. Într-un mare proces, dintre două părți milionare, familia O… și G…, cîștigul unei moșii de 10000 de pogoane atîrna aproape numai de un da sau nu al expertului Ștefănescu. Opt mii de galbeni i s-a oferit de… numai să afirme că iscălitura de sub un act nu este a unui defunct maniac pe a căreia moștenire se luptau moștenitorii O… cu creditorii G… Vasile Ștefănescu a lăsat i se înnumere banii pe masă, apoi, încrucișîndu-și mînele pe pept, zise revoltat trimesului, un fecior de boier mare:
— De o jumătate de ceas de cînd te rabd! Ia-ți banii, ieși afară și du-te de spune celor cari te-au trimes că conștiința lui Vasilache Ștefănescu nu este de vînzare!
Și acum 30—35 de ani 8 000 de galbeni era o avere întreagă. Și acum 30—35 de ani Vasile Ștefănescu era sărac. Dar vorba lui: „Nici bogăția nu te face om cinstit, nici sărăcia om necinstit”.
Rareori am văzut un om care să-și aducă aminte mai cu poftă de tinerețe și cu toate acestea să-i pară mai puțin rău de bătrînețe. În acest om nimic nu era pervertit. „Ce e natural este drept, este bine și frumos.” Aci se încheia filosof ia lui simplă și profundă. Simplă pentru că mulți au spus și vor spune această maximă, dar rareori se vor găsi aceia cari să fie convinși de ce cred și să înțeleagă profund de ceea ce sunt convinși. La el cuvîntul „natural” coprindea volume de morală individuală și socială. Și dacă voiai să-i răstorni maxima lui printr-o argumentație elocinte ca formă și nutrită cu toate exemplele din lumea moartă și lumea actuală, te oprea pe la jumătatea pledoariei cu următoarea frază:
— Stai, dragul meu, să nu vorbim degeaba. Pentru mine vițiul și lenea nu sunt naturale. Dacă crezi aceasta, poți să vorbești mai departe, dacă nu, discutăm degeaba amîndoi.
Și dacă îl întrebai ce este vițiul și ce este lenea, îți răspundea fără a se gîndi, ca un om care să gîndise mult asupra acestei întrebări:
— Vițiul și lenea sunt niște maladii ca și vărsatul, ca și oftica, și la unii se vindică ca vărsatul, la alții nu, ca și oftica.
— Dar vărsatul și oftica nu sunt niște fenomene naturale?
La această ripostă nenea Ștefănescu începea să-și dezvolte așezat și dăslușit un întreg sistem de filosof ie antică. Parcă îl auz ș-acum dăspărțind silabele cuvintelor pe care se odihnea gîndindu-se și pe care voia să le sublinieze: „Sunt pie-dici în natură, piedici pe care natura le pune înaintea omului, pentru a-l per-fec-țio-na; și dovadă despre aceasta e că natura consimte la învingerea sau chiar la distrugerea lor. Omenirea la începutul ei ar fi crezut că oceanele vor fi mai ușor și mai ieftin de parcurs ca uscatul? Ce piedică mai mare a putut fi pentru omenire, în copilăria ei, ca imensitatea apelor? Și cu toate acestea la ce perfecțiune a ajuns astăzi plutirea? Dacă omul ar fi putut zbura ca păsările, astăzi ar fi fost pe jumătate de incult. Și dacă omul n-ar fi perit decît de bătrînețe, pe lîngă alte multe rele, ar fi rămas în completă ignoranță. Necesitatea și durerea sunt singurile bolduri ale perfecțiunei omenești. Și cînd un om este posibil să fie altfel decît este, adică mai bine, mai bun, mai drept, mai împăcat cu un ideal uman, pe care toți îl au, în grade deosebite, dar îl au, atunci trebuie să se forțeze de a fi, căci altfel nu-și împlinește niște datorii umane și naturale. Și dacă omul este dator să cerce d-a învinge vărsatul și oftica, aforțiori este dator să învingă le-nea și vi-ți-ul pentru că aceste două mala-dii se înving cu si-gu-ran-ță în-tot-da-una”…
Pentru acest maestru caligraf, pentru acest om de o perfectă umanitate nu exista imposibilul în viața morală. Erai dator să lupți în ordinea fizică, dar erai dator, absolut dator, să în-vingi în ordinea morală. Și, să ne înțelegem, a în-vin-ge pentru el nu însemna a te pro-cop-si, ci a te cultiva, a fi un om de onoare și a ajunge o conștiință senină.
— Unde natura se lasă a fi învinsă, trebuie să învingi, și unde ea se lasă a fi învinsă, e natural să fie învinsă, iar nu să învingă ea pe om. Nu este leneș pe care să nu-l gonești o poștie întreagă cu un revolver în mînă. Apoi ce faci de frică poți să faci și de bunăvoie.
Încheierea acestei filosofii â la Candide al lui Voltaire, fără însă a fi ridicul ca eroul filosofului de o exuberanță de spirit cinică adeseori, era că bătrînețea nu e de plîns, că este ușoară cînd omul a consimțit o viață întreagă să fie potrivit cu vîrstă lui, fără a ieși din limitele datoriii.
Și, cu toate acestea, nenea Ștefănescu avea un punt slab, unde, dacă-l atacai, să dădea de învins.
— Prea bine, nene Vasilache, dar ia spune-mi, mă rog, este sau nu este natural să te însori, ești sau nu dator să ai o casă cu soția ta, cu copiii tăi?
— Da, răspundea bunul profesor tresărind. Da, da, da, așa este, ești da-tor; da, așa este, așa, ai dreptate, și lumea întreagă are drep-ta-te contra mea!
Bunul maestru nu s-a însurat. Era o cruzime să-i deschizi această rană. Era singurul regret din viața lui, dar un regret care lua proporțiile unei mortificări. Pleca ochii în jos, răsufla greu, ofta și se dedea de învins, fără însă a ocoli lucrul și a căuta circumstanțe ușurătoare. Și cu toate acestea, cînd el avea chief de vorbă și avea destulă încredere în cel care îl asculta, te făcea — desigur, fără să vrea — să bănuiești că inima acestui om, de o blîndețe și veselie delicioasă, avea un mister sfînt în trecutul ei.
— Cînd am venit în țară de la Viena, eram tînăr, și, de, eram altfel (și, într-adevăr, trebuie să fi fost un tînăr frumos); am venit sărac, și, pe lîngă școală, mai dam lecții de scriere multor…
Aci se oprea și privea, fără a clipi, ca într-un pustiu nemărginit.
— Cui, nene Ștefănescu? întrebam noi surîzînd.
— Am dat lecții multor doamne și domnișoare, ale căror scrisori parcă erau mîzgălite cu degetele.
— Ei și?
— Diavoli ce sunteți, răspundea el, zîmbind melancolic, vă faceți că nu înțelegeți!
— Ce să înțelegem, nene Ștefănescule?
— Ce să înțelegeți? Ei, băieți, băieți, cine n-a iu-bit în via-ța sal Pe cine am iubit eu a murit fără ca să știe că o iubesc.
— Fiindcă a murit n-a știut?
— Nu, dragul meu, n-ar fi știut nici pînă astăzi!
Arareori am văzut un om trist ca bunul meu maestru cînd ridica puțin colțul acestui zăbranic negru de pe inima sa.
— N-ar fi știut nici pînă astăzi, ne spunea el, pentru că ea era viță de domn și eu un biet ca-li-graf!
Sunt aproape șase ani de cînd, după ce m-am întors din străinătate, l-am întîlnit la restaurantul „Iordache” din Covaci și, după ce ne-am sărutat, i-am zis:
— D-le Ștefănescu, am văzut grupul pe care l-am desenat întîiași dată la d-ta; e din Judecata din urmă a lui Michel Angelo; n-am văzut originalul, ci numai copia în vasta ei mărime, care se afla la școala de „frumoase-arte” din Paris. Am văzut-o și m-am gîndit la d-ta. Te-am văzut din nou blînd, bun și darnic, cum ai fost cu mine doi ani în liceu.
— Mai desenezi? mă întrebă el.
— Da, ori de cîte ori sunt trist desenez și ori de cîte ori mă împiedic în scris fac un cap, și fraza vine, ca și cum s-ar dăsface din aceste capete de bătrîni cu părul lung și undulat.
— Voicule, zise d. Ștefănescu, adu o bucată de hîrtie, un condei și cerneală.
Băiatul care ne servea aduse îndată ce-i ceruse, iar bătrînul meu profesor îmi zise:
— Suntem numai noi aci; să vedem dacă degeaba ți-am tăiat eu frumos, doi ani de zile, penițe degîscă. Vreau să-mi desenezi ceva.
M-am supus cu plăcere. Și după ce am isprăvit un crochiu repede, bunul meu maestru mi-a zis:
— Fru-mos! Să mă crezi că sunt fericit.
Ce ușor îi era acestei conștiințe senine să fie fericită! Era destul să revază un școlar al lui care să-i fi spus: „D-le Ștefănescu, desenez și acuma!”
Dar nu-mi pot stăpîni lacrămile cînd mă gîndesc că acest om, acest om perfect a murit, că acest prinț al muncei și al onestităței nu mai există. Acum șapte săptămîni l-am văzut: era blînd și răbdător, cu toate durerile cari-l tăiau pe la genuchi și prin umeri.
— închipuiește-ți, îmi spuse între altele, că ieri am adormit pe scaun după o insomnie de mai multe zile, și am dormit opt ceasuri. Dar știi ce somn? mi-am făcut idee de moarte. Moartea e ușoară. Nu am nimic care să-mi turbure ultimele zile ale vieței. Moartea are fru-mu-se-țea ei după o viață de muncă în-de-lun-gată…
Un om și-un maestru
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea
VASILE ȘTEFĂNESCU
1818-1891
L-am văzut acum două luni. Slab, galben, cu răsuflarea grea, abia proptindu-se în picioarele umflate de un reumatism vechi; dar sub sprîncenele stufoase licărea încă o privire pătrunzătoare și sinceră, iar în cuvintele lui tresărea un suflet senin și demn, în care se rezuma o viață întreagă de paciență, de muncă și de onestitate. „Mai am puțin, iubite”, îmi zise nenea Ștefănescu după ce mă însărcină să chem pe un coleg al lui pentru a-l povățui la facerea testamentului; dar, observînd emoțiunea mută a vechiului său școlar, începu să rîză și adăogă, privindu-mă drept în ochi: „Nu, nu-mi pare rău că mor; munca mi-a ușurat viața, conștiința-mi ușurează moartea”.
Aș vrea să știu cine, din cîți a cunoscut pe maestrul caligraf, pe expertul, pe profesorul, pe colegul, pe vînătorul și pe omul Vasilache Ștefănescu, cine ar îndrăzni să afirme că el a mîncat un ban nemuncit sau că a comis vro nedreptate într-o viață de 72 de ani? Aș vrea să știu ce dușman a lăsat în urma sa? Nu crez că, acum trei săptămîni, cînd trecea modestul său cortegiu, a fost vreun cunoscut al lui care să nu-l fi regretat, așa cum atîția oameni de măriri nu sunt niciodată regretați. Era un prinț care se înmormînta: marele prinț al muncei și al onestităței!
Sunt 17 ani de cînd l-am văzut întîiași dată. Pictorul C. Stăncescu demisionînd de la Liceul „Sf. Sava”, maestrul Vasile Ștefănescu se permută de la Seminarul central la catedra de desemn și caligrafie a liceului nostru. Pentru noi era un eveniment schimbarea unui profesor. „O fi mai bun? O fi mai rău? Dar cum o fi la față? Ce-o să ne zică la prima lecție?” Atîtea întrebări copilărești, cari au rostul lor la acea vîrstă, cînd impresiile se adîncesc și rămîn neșterse. Un coleg al nostru, Predescu, de a căruia urmă nu mai știu, ne spuse:
— Băieți, am auzit că e tot așa de bun ca și părintele Veniamin. (Protosenghelul Veniamin Cătulescu, profesorul de religie.)
— Atunci Chimițâ este sigur că trece la doi: la religie și la desemn, răspunseră rîzînd mai mulți inși cari jucau țintar în fundul clasei.
Ușa se deschise larg și d. Ștefănescu apăru cu pardesiul pe mînă; își puse pălăria înaltă pe catedră și păși lung și cadențat pînă la banca întîia. Sub privirea lui francă, vie și blîndă, clasa IlI-a se purtă bine; nu se auzi o șoaptă măcar. Chiar și Chimițâ, care de alt-, mintreli și-a încheiat cariera regulat, dintr-un post de casier… la Văcărești, se potoli o clipă: părea un sfînt pentru un Chimiță.
D. Ștefănescu era curat și corect îmbrăcat. Nu voi uita niciodată acel cap de artist și acea atitudine distinsă. Părul, mare și învoit la frunte, uns, sclipitor și bine pieptănat, era despărțit în două printr-o cărare subțire și trasă din mijlocul franței pînă dincolo de creștet; favoritele cărunte și mărunt crețe, mustățile groase și înecate în favorite, sprîncenele negre, mari și învoltate ca niște evantalii dasupra ochilor, ochii negri, mici și scînteietori și fața sa palid arămie ne captivară dintr-o dată, deși dedesubtul acestei simpatii spontanee se ascundea oarecare temere, mai ales din cauza sprîncenilor.
Și, după ce ne privi cîtva timp, ne ținu următorul discurs:
— Băieți, să știți că așa cum veți fi voi voi fi și eu; de veți fi buni, voi fi bun, de veți fi răi, voi fi rău; de veți munci, vă voi iubi, de veți fi leneși…
Aci se opri un moment.
— Haiti, șopti vecinul meu, să știi că Chimiță ră- mîne repetent și la desen! Pe Chimiță îl lăsase două serii de școlari în clasa IlI-a.
— …de veți fi leneși, urmă bunul maestru, de veți fi leneși, o să vă pară rău cînd veți fi mari.
Acest discurs, spus blînd, apăsat și rar, ne încredință pe toți de bunătatea maestrului nostru.
— Acum, la lucru, băieți! aveți planșete?
— Nu avem, d-le Ștefănescu, răspunseră toți odată.
— Aveți hîrtie?
— Nu avem, d-le Ștefănescu.
— Aveți modele?
— Nu avem, d-le Ștefănescu.
— Bine, băieți; lecția viitoare însă să veniți cu hîrtie întinsă frumos pe planșetă, cu creioane Faber nr. l, 2 și 3, fru-mos as-cu-ți-te; și să lucrăm fru-mos, ca nis-te bă-ieti de Irea-bă.
În ziua aceea ne-a împărțit modelele din biblioteca de desen a liceului, creată de d-nu Stăncescu și pe care noul maestru a îmbogățit-o mai în urmă, ca și predecesorul lui, cu din punga sa.
Mi-aduc aminte că mie mi-a rămas ochii pe un grup
În sepia, un grup piramidal de schelete învăsmîntate, si, emotionat, am zis:
— Eu vreau p-ăsta, d-nule Ștefănescu.
— Vrei tu modelul acesta? mă întrebă mirat d. Ștefănescu. Dar e greu, măi băiete, e greu de tot. Ai mai desenat cu mîna liberă?
— Nu, d-le Ștefănescu, afară de cîțiva lei, urși și tigri, în caietul de zoologie de la d. Racoviceanu.
— Ei, măi tată, dar ce vrei tu e greu, e greu de tot; ia-l, însă… să vedem!…
Bunătatea profundă a cuvintelor „măi tată” și mirarea acelei blajine îndoieli, „să vedem”, m-au costat patru săptămîni de lucru, ziua și noaptea. De zece ori am șters contururile grupului și de două ori mi-am stricat copia definitivă. În cele din urmă, am izbutit. Cînd l-am prezentat maestrului eram plin de sepia pe mîni, pe obraji și pe buze. Mi-aduc aminte ce binișor s-a așezat în bancă lîngă mine și, după ce a privit lung la model și la copia mea, m-a bătut pe umeri, m-a mîngîiat și mi-a zis: „Dar tu poți să desenezi după orice model; să știi că-ți aduc eu tot ce-ți trebuie, însă să nu mai ștergi pensula și condeiul pe nas și pe tunică”. Și mărturisesc că este singura plăcere pe care nu i-am făcut-o în viața mea de școlar.
Doi ani de zile, hîrtie de desen, creioane, colori, condeie de fier și pensule, toate mi le cumpăra d. Ștefănescu. Și a fost primul profesor care m-a chemat la el la masă; iar cînd am trecut în clasa IV-a și a văzut că pînă la Crăciun aveam peste douăzeci de lucrări în creion, în sepia, în acuarele și ă la plume mi-a făgăduit că de două ori pe lună îmi va lua bilet de teatru stalul al III-lea. Eu, la teatru? și încă în stal? Dar pentru ca să mă duc la teatru desenam o săptămînă, și două, portrete în mărime naturală, după fotografii, pentru colegii mei bogați. Și d. Ștefănescu, pe lîngă toate celelalte cheltuieli, să-mi cumpere și bilete de teatru? Mărturisesc că pedagogia originală a acestui om a fost infaibilă și decisivă pentru imaginația mea; nimeni nu mi-a impus mai mult, în timp de 17 ani, decît cuvîntul acestui filosof, a căruia filosofie se rezuma în: „Să fii drept, să fii bun și să muncești”. Dar ceea ce făcea pentru mine a făcut pentru toți premianții lui săraci. Cîți maeștri și profesori nu a scos d. Ștefănescu! Pentru cîți băieți n-a luptat, pe cîți nu i-a ținut la el acasă, pe cîți nu a îmbrăcat, ba unora le-a făcut mici pensiuni lunare, pentru a putea să-și continue cariera la școala de bele-arte!
Pare că-l văd și acum lîngă mine, ținîndu-mă de rău ca să nu-i aduc aceste palide elogii pentru o viață atîta de umană și de sfîntă.
Îmi pare că-l aud și acum esplicîndu-mi, în bancă, cu o paciență extraordinară: „Acesta este na-sul dumi-ta-le; aceasta este frun-tea du-mi-ta-le; pri-veș-te cît de bi-ne se în-co-voa-ie li-ni-a fe-ței; ah! ah! es-te o mi-nu-ne a-cest cap de co-pil; e o copie după Corregio; ce fru-mos, ce fru-mos trebuie să fie în ori-gi-nal!”
Și ne desena alăturea de lucrarea noastră; ne esplica o atitudine; ne făcea atenți la cîte o mică dar caracteristică întorsătură și sfîrșea prin a ne spune că deși la Viena a învățat caligrafia, dar această fru-moa-să artă este de de-par-te, grozav de de-par-te, de di-vi-na artă a picturei. Și ca și Ingres, a căreia maximă cunoscută este „le dessin c’est la probite de l’art” banul nostru maestru ne vorbea cu un entuziasm nemărginit de desen, de acea „linie curată, care curge, mlădioasă și neîntreruptă, din creștet pînă în vîrful degetului celui mic de la piciorul omului”.
Mi-aduc aminte că un coleg al meu, care a cam supărat pe d. Ștefănescu, firește, cu mici copilării de iertat, că aproape de sfîrșitul anului, intră în clasă cu o planșetă. Cum îl văzu, d. Ștefănescu îl opri și-i zise:
— Ei, dragul meu, să vedem ce model ai.
Colegul nostru P…, astăzi procuror, i-arătă modelul.
— Cum? zise rîzînd maestrul, a-ce-lași mă-gar de la~ începutul anului și pînă acum?
Avea, într-adevăr, de desenat un măgar care privea melancolic într-o vastă cîmpie săracă.
Bunul maestru se așează în bancă lîngă P.„. și începu a-i esplica cu obiceiul lui d-a întrebuința des. cuvîntul dumitale:
— Iacă, tinere, aceasta este bo-tul dumitale; aceasta este u-re-cheadumitale, acesta este na-sul du-mi-ta-le…
Clasa, adunată în jurul profesorului, izbucni în rîs.
— De ce rîdeți? întrebă bunul maestru.
— Cum să nu rîză, d-le Ștefănescu, răspunse, cu o mînie prefăcută, colegul nostru P…, dacă d-ta spui că urechile măgarului sunt ale mele, că botul și nasul măgarului sunt ale mele?
Maestrul rîse și el; apoi, dînd din cap, îi zise serios:
— Apoi, bine, tinere… același măgar de la începutul anului și pînă acum?
Clasa din nou izbucni în rîs.
D. Ștefănescu întrebă din nou, de astă dată foarte grav:
— Pentru ce rîdeți?
— Cum să nu rîză, d-le Ștefănescu, răspunse zîmbind colegul nostru P…, dacă-mi zici: „Același măgar, de la începutul anului și pînă acum?”
Bunul profesor începu și el să rîză și îngînă:
— Apoi sade rău să treci cu un măgar în clasa IV-a!
— Ba cu mai mulți măgari, răspunse amicul nostru, coprinzîndu-ne într-un gest larg.
Tocmai atunci sună și clopotul de ieșire, iar bunul maestru ieși din clasă zicînd:
— Ei, bată-vă să-nă-ta-tea de dia-voli să vă bată!
Eram în clasa a VlI-a, și unul dintre pedagogii internatului „S-tu Sava”, sub provizoratul savantului nostru profesor Anghel Demetriescu, cînd într-o zi, întîlnii pe d. Ștefănescu, pășind rar și oblu. Cum mă văzu, îmi întinse mîna și mă invită să prînzesd cu el, spunîndu-mi că are să-mi arate ceva.
— E ultimul cîntec al mînelor mele distruse de reumatism! îmi zise el.
Atunci m-am convins că scrisul este o artă în toată puterea cuvîntului. Era un document în care se consemna un dar al regelui nostru făcut Azilului „Elena Doamna”. Nu mi-aduc aminte de valoarea donațiunei, dar nu voi uita niciodată acea pagină splendidă în care fiecare literă era o minune uimitoare a acelor mîni slăbite de reumatism, a acelor ochi bolnavi de o muncă extraordinară. Casa m.s. regelui posedă mai multe capete de operă ieșite din pana acestui maestru unic în arta scrierei. Dar după ce admirai mai mult de o jumătate de ceas acel document, el îmi zise cu oarecare melancolie:
— E lucru slab, dragul meu, pe lîngă ce puteam odinioară. Fiecare literă trebuie să fie o ființă perfectă și în grosime și în subțiime, și în oval, și în plecare, și în poziția ei relativă la celelalte cari o preced și cari o urmează. Ei, dragul meu, astăzi sunt nevoit să-mi pui două perechi de ochelari pentru a mai gusta farmecul pustiului din Bărăgan, cînd mă duc la vînătoare, cum o să mai văz precis și corect tot ce se cere unei adevărate litere?
Cît pentru expert, toți plastografii tremurau cînd auzeau că Vasilache Ștefănescu este chemat să judece o scriptură. Mulți din ei, cînd acest expert, teribil de sigur, îi punea să scrie ceva, mărturiseau, ei de la ei, că au comis plastografia. În această misiune, grea și delicată, a rămas pururea tipul incoruptibilului. Într-un mare proces, dintre două părți milionare, familia O… și G…, cîștigul unei moșii de 10000 de pogoane atîrna aproape numai de un da sau nu al expertului Ștefănescu. Opt mii de galbeni i s-a oferit de… numai să afirme că iscălitura de sub un act nu este a unui defunct maniac pe a căreia moștenire se luptau moștenitorii O… cu creditorii G… Vasile Ștefănescu a lăsat i se înnumere banii pe masă, apoi, încrucișîndu-și mînele pe pept, zise revoltat trimesului, un fecior de boier mare:
— De o jumătate de ceas de cînd te rabd! Ia-ți banii, ieși afară și du-te de spune celor cari te-au trimes că conștiința lui Vasilache Ștefănescu nu este de vînzare!
Și acum 30—35 de ani 8 000 de galbeni era o avere întreagă. Și acum 30—35 de ani Vasile Ștefănescu era sărac. Dar vorba lui: „Nici bogăția nu te face om cinstit, nici sărăcia om necinstit”.
Rareori am văzut un om care să-și aducă aminte mai cu poftă de tinerețe și cu toate acestea să-i pară mai puțin rău de bătrînețe. În acest om nimic nu era pervertit. „Ce e natural este drept, este bine și frumos.” Aci se încheia filosof ia lui simplă și profundă. Simplă pentru că mulți au spus și vor spune această maximă, dar rareori se vor găsi aceia cari să fie convinși de ce cred și să înțeleagă profund de ceea ce sunt convinși. La el cuvîntul „natural” coprindea volume de morală individuală și socială. Și dacă voiai să-i răstorni maxima lui printr-o argumentație elocinte ca formă și nutrită cu toate exemplele din lumea moartă și lumea actuală, te oprea pe la jumătatea pledoariei cu următoarea frază:
— Stai, dragul meu, să nu vorbim degeaba. Pentru mine vițiul și lenea nu sunt naturale. Dacă crezi aceasta, poți să vorbești mai departe, dacă nu, discutăm degeaba amîndoi.
Și dacă îl întrebai ce este vițiul și ce este lenea, îți răspundea fără a se gîndi, ca un om care să gîndise mult asupra acestei întrebări:
— Vițiul și lenea sunt niște maladii ca și vărsatul, ca și oftica, și la unii se vindică ca vărsatul, la alții nu, ca și oftica.
— Dar vărsatul și oftica nu sunt niște fenomene naturale?
La această ripostă nenea Ștefănescu începea să-și dezvolte așezat și dăslușit un întreg sistem de filosof ie antică. Parcă îl auz ș-acum dăspărțind silabele cuvintelor pe care se odihnea gîndindu-se și pe care voia să le sublinieze: „Sunt pie-dici în natură, piedici pe care natura le pune înaintea omului, pentru a-l per-fec-țio-na; și dovadă despre aceasta e că natura consimte la învingerea sau chiar la distrugerea lor. Omenirea la începutul ei ar fi crezut că oceanele vor fi mai ușor și mai ieftin de parcurs ca uscatul? Ce piedică mai mare a putut fi pentru omenire, în copilăria ei, ca imensitatea apelor? Și cu toate acestea la ce perfecțiune a ajuns astăzi plutirea? Dacă omul ar fi putut zbura ca păsările, astăzi ar fi fost pe jumătate de incult. Și dacă omul n-ar fi perit decît de bătrînețe, pe lîngă alte multe rele, ar fi rămas în completă ignoranță. Necesitatea și durerea sunt singurile bolduri ale perfecțiunei omenești. Și cînd un om este posibil să fie altfel decît este, adică mai bine, mai bun, mai drept, mai împăcat cu un ideal uman, pe care toți îl au, în grade deosebite, dar îl au, atunci trebuie să se forțeze de a fi, căci altfel nu-și împlinește niște datorii umane și naturale. Și dacă omul este dator să cerce d-a învinge vărsatul și oftica, aforțiori este dator să învingă le-nea și vi-ți-ul pentru că aceste două mala-dii se înving cu si-gu-ran-ță în-tot-da-una”…
Pentru acest maestru caligraf, pentru acest om de o perfectă umanitate nu exista imposibilul în viața morală. Erai dator să lupți în ordinea fizică, dar erai dator, absolut dator, să în-vingi în ordinea morală. Și, să ne înțelegem, a în-vin-ge pentru el nu însemna a te pro-cop-si, ci a te cultiva, a fi un om de onoare și a ajunge o conștiință senină.
— Unde natura se lasă a fi învinsă, trebuie să învingi, și unde ea se lasă a fi învinsă, e natural să fie învinsă, iar nu să învingă ea pe om. Nu este leneș pe care să nu-l gonești o poștie întreagă cu un revolver în mînă. Apoi ce faci de frică poți să faci și de bunăvoie.
Încheierea acestei filosofii â la Candide al lui Voltaire, fără însă a fi ridicul ca eroul filosofului de o exuberanță de spirit cinică adeseori, era că bătrînețea nu e de plîns, că este ușoară cînd omul a consimțit o viață întreagă să fie potrivit cu vîrstă lui, fără a ieși din limitele datoriii.
Și, cu toate acestea, nenea Ștefănescu avea un punt slab, unde, dacă-l atacai, să dădea de învins.
— Prea bine, nene Vasilache, dar ia spune-mi, mă rog, este sau nu este natural să te însori, ești sau nu dator să ai o casă cu soția ta, cu copiii tăi?
— Da, răspundea bunul profesor tresărind. Da, da, da, așa este, ești da-tor; da, așa este, așa, ai dreptate, și lumea întreagă are drep-ta-te contra mea!
Bunul maestru nu s-a însurat. Era o cruzime să-i deschizi această rană. Era singurul regret din viața lui, dar un regret care lua proporțiile unei mortificări. Pleca ochii în jos, răsufla greu, ofta și se dedea de învins, fără însă a ocoli lucrul și a căuta circumstanțe ușurătoare. Și cu toate acestea, cînd el avea chief de vorbă și avea destulă încredere în cel care îl asculta, te făcea — desigur, fără să vrea — să bănuiești că inima acestui om, de o blîndețe și veselie delicioasă, avea un mister sfînt în trecutul ei.
— Cînd am venit în țară de la Viena, eram tînăr, și, de, eram altfel (și, într-adevăr, trebuie să fi fost un tînăr frumos); am venit sărac, și, pe lîngă școală, mai dam lecții de scriere multor…
Aci se oprea și privea, fără a clipi, ca într-un pustiu nemărginit.
— Cui, nene Ștefănescu? întrebam noi surîzînd.
— Am dat lecții multor doamne și domnișoare, ale căror scrisori parcă erau mîzgălite cu degetele.
— Ei și?
— Diavoli ce sunteți, răspundea el, zîmbind melancolic, vă faceți că nu înțelegeți!
— Ce să înțelegem, nene Ștefănescule?
— Ce să înțelegeți? Ei, băieți, băieți, cine n-a iu-bit în via-ța sal Pe cine am iubit eu a murit fără ca să știe că o iubesc.
— Fiindcă a murit n-a știut?
— Nu, dragul meu, n-ar fi știut nici pînă astăzi!
Arareori am văzut un om trist ca bunul meu maestru cînd ridica puțin colțul acestui zăbranic negru de pe inima sa.
— N-ar fi știut nici pînă astăzi, ne spunea el, pentru că ea era viță de domn și eu un biet ca-li-graf!
Sunt aproape șase ani de cînd, după ce m-am întors din străinătate, l-am întîlnit la restaurantul „Iordache” din Covaci și, după ce ne-am sărutat, i-am zis:
— D-le Ștefănescu, am văzut grupul pe care l-am desenat întîiași dată la d-ta; e din Judecata din urmă a lui Michel Angelo; n-am văzut originalul, ci numai copia în vasta ei mărime, care se afla la școala de „frumoase-arte” din Paris. Am văzut-o și m-am gîndit la d-ta. Te-am văzut din nou blînd, bun și darnic, cum ai fost cu mine doi ani în liceu.
— Mai desenezi? mă întrebă el.
— Da, ori de cîte ori sunt trist desenez și ori de cîte ori mă împiedic în scris fac un cap, și fraza vine, ca și cum s-ar dăsface din aceste capete de bătrîni cu părul lung și undulat.
— Voicule, zise d. Ștefănescu, adu o bucată de hîrtie, un condei și cerneală.
Băiatul care ne servea aduse îndată ce-i ceruse, iar bătrînul meu profesor îmi zise:
— Suntem numai noi aci; să vedem dacă degeaba ți-am tăiat eu frumos, doi ani de zile, penițe degîscă. Vreau să-mi desenezi ceva.
M-am supus cu plăcere. Și după ce am isprăvit un crochiu repede, bunul meu maestru mi-a zis:
— Fru-mos! Să mă crezi că sunt fericit.
Ce ușor îi era acestei conștiințe senine să fie fericită! Era destul să revază un școlar al lui care să-i fi spus: „D-le Ștefănescu, desenez și acuma!”
Dar nu-mi pot stăpîni lacrămile cînd mă gîndesc că acest om, acest om perfect a murit, că acest prinț al muncei și al onestităței nu mai există. Acum șapte săptămîni l-am văzut: era blînd și răbdător, cu toate durerile cari-l tăiau pe la genuchi și prin umeri.
— închipuiește-ți, îmi spuse între altele, că ieri am adormit pe scaun după o insomnie de mai multe zile, și am dormit opt ceasuri. Dar știi ce somn? mi-am făcut idee de moarte. Moartea e ușoară. Nu am nimic care să-mi turbure ultimele zile ale vieței. Moartea are fru-mu-se-țea ei după o viață de muncă în-de-lun-gată…
Sfarsit
Post a Comment