Caracterizarea lui Stavrache Georgescu din „În vreme de război”

Caracterizarea personajului principal hangiul Stavrache Georgescu din nuvela „În vreme de război”, de Ion Luca Caragiale. Doua caracterizari ale personajului Stavrache Georgescu din cartea „În vreme de război” - o caracterizare scurta de o pagina Word si cea de-a doua caracterizare a hangiului Stavrache foarte lunga.

Vezi si: Rezumat In vreme de razboi.

Caracterizare scurta Stavrache Georgescu
     Protagonistul nuvelei psihologice “In vreme de razboi” este  un personaj avar, lacom sau rapace. In constructia acestui personaj autorul foloseste o metoda naturalista prin care se ilustreaza “o tara ereditara a unei familii in care un frate inebuneste, iar celalalt se face talhar ca popa si delapidator ca ofiter”.
     Stravache avea han “era un om bun, multumit si cu dare de mana”, lacomia sa duce personajul nostru la nebunie, practic la drama sa. Personajul trece printr-o serie de visuri chinuitoare care devin mai intai obsesii, iar apoi in cosmaruri. Cosmarurile il terorizeaza iar pornirile lui sunt criminale. Stavrache cade intro stare de apatie, tensiune  sa sufleteasca ducand atat la stari violente cat si la stari apatice.
     Prabusirea psihica a personajului este urmarita de catre autor cu maxima intensitate:
“cu gura deschisa fara sa poata vorbi, ochii holbati, mainile tepene, cand lua paharul, il duse spre gura, dar gura ramase inclestata. Tremurand ca si cum ar fi baut deserta paharul peste Barbie pe san.”
     Autorul sugereaza prin descrierea starii tensionate a personajului spaima, tema, groaza. Ideea de spaima este generata si de multiplele halucinatii care pun stapanire pe personaj.
     Teroarea intoarcerii fratelui sau il traumatizeaza in asemenea masura incat Stavrache confunda planul real cu cel imaginar. Reactiile personajului concretizate in starile fiziologice si psihologice sunt prezentate gradat.
     O stare lenta la inceput, apoi urmeaza o criza a incordarii care culmineaza cu reactie exploziva, violenta, rezultatul fiind dementa hangiului.
     Mijloacele de caracterizare folosite de autor sunt descrierea, povestirea, relatarea, dialogul si observatia.





Caracterizare lunga a lui Stavrache Georgescu

Hangiul Stavrache Georgescu, personajul principal şi „rotund” („care nu poate fi caracterizat succint şi exact”, E.M. Forster) al nuvelei În vreme de război, de I.L. Caragiale, este prezentat în mod direct încă din expoziţiune ca fiind un bărbat respectat, cu un statut social bine consolidat şi cu un aer „foarte mulţumit” pentru că afacerile îi mergeau bine.

Stavrache avea hanul aşezat „în drum”, era „om cu dare de mână”, de aceea fusese şi înfricoşat să nu-l calce hoţii, aşa că răsuflase uşurat când auzise că aceştia căzuseră în „lanţurile justiţiei”. Hangiul află cu stupoare că popa Iancu este „capul bandei de tâlhari”, că îşi înscenase jaful „ca să adoarmă bănuielile”, iar acum regreta amarnic, scuzându-se că „dracu-l împinsese” şi cerând, speriat, ajutor fratelui mai mare.

Ca un bun creştin, Stavrache are cultul familiei, este foarte îngrijorat de pericolul în care se află fratele lui, dar fiind isteţ şi descurcăreţ din fire profită de faptul că sosesc la han, cu gălăgie mare, „vreo douăzeci de voluntari tineri”, conduşi de un ofiţer şi trei sergenţi, care se duceau la război. Ei se opriseră la han ca să se odihnească până dimineaţă, când trebuia „s-apuce trenul militar”. Lui Stavrache îi vine ideea să-l trimită şi pe frate-său, Iancu, voluntar pe front, îl rade şi îl tunde „muscăleşte”, după care acesta pleacă împreună „cu vesela bandă, fără să se mai uite înapoi”.

Procedeele de analiză psihologică pe care naratorul le utilizează cu măiestrie sunt variate şi eficiente pentru ilustrarea stărilor interioare ale protagonistului: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, observaţia atentă a naratorului, autoanaliza şi autointrospecţia, obsesia, coşmarul.

Pentru hangiu părea că viaţa curge ca înainte, dar în sufletul său se iveşte, neobservat, germenele lăcomiei, de care, la început, nu este conştient. Întorcându-se de la parastasul de nouă zile al mamei sale, Stavrache primeşte o scrisoare de la fratele lui, care fusese expediată înaintea luptelor de la Plevna şi din care află că Iancu fusese numit sergent şi decorat cu „Virtutea militară”.

Naratorul observă, indirect, cu o ironie acidă starea de spirit a lui Stavrache, care verifică din nou data expedierii scrisorii pentru a se convinge că era trimisă înaintea bătăliei de la Plevna, în care, se ştia că muriseră foarte mulţi români: „Hangiul mototoli hârtia după ce mai privi bine data: în adevăr scrisoarea era expediată cu trei zile mai-nainte de luarea Plevnei”.

De aceea hangiul se întreba în subconştient, prin observaţia atentă a naratorului, dacă Iancu o fi scăpat cu viaţă: „Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neică Stavrache, [...] ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrece nimic analog din bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al răspopitului”.

El se interesează discret de pedepsirea tâlharilor şi, aflând că aceştia nu-şi trădaseră căpetenia, Stavrache îşi exprimă dispreţul pentru judecătorii incompetenţi („Ce mai judecători!...”). Se simte măcinat de îndoială şi se întreabă, prin monolog interior, dacă fratele lui ar îndrăzni să se mai întoarcă şi să-şi revendice averea, care era acum administrată de hangiu: „...Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? [...] ...O veni?... n-o veni?...”.

Criza psihologică a lui Stavrache se declanşează în momentul în care primeşte altă scrisoare, de data asta cu „slovă străină”, prin care i se anunţă moartea fratelui său, „sublocotenentul Iancu Georgescu, voluntar înaintat din grad în grad în timp de campanie”, răpus „de trei gloanţe inamice primite în pântece”.

Introspecţia conştiinţei şi a sufletului scoate la suprafaţă stările emoţionale ale protagonistului. Mâhnit peste măsură de moartea fratelui său, după ce „a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste”, Stavrache se încurajează bărbăteşte pentru că „nu trebuie să se lase copleşit aşa de durere...”, drept care face toate demersurile necesare ca să moştenească oficial agoniseala fratelui mai mic.

Cu o ironie subtilă, naratorul deapănă cu obiectivitate şirul întâmplărilor şi intervine cu scurte comentarii privind atitudinea şi comportamentul hangiului. Consultând un avocat în privinţa condiţiilor legale de păstrare a averii moştenite, Stavrache află că numai popa ar avea dreptul să-i ceară restituirea bunurilor. Vestea îi aduce moştenitorului zâmbetul pe buze şi siguranţa de sine, reacţie care face „o impresie ciudată” asupra avocatului şi de aceea hangiul se grăbeşte să adauge cu duioşie în glas: „cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-meu”.

Dialogul purtat cu avocatul se distinge prin răspunsurile scurte şi grăbite ale hangiului, din care reiese, indirect, lăcomia şi nerăbdarea subconştiente de a intra rapid în posesia averii decedatului: „- Popa are copii? - Nu. - Are femeie? - Nu. - Mai are alt frate? - Niciunul, decât pe mine”.

Pe Stavrache începe să-l chinuie gândul în legătură cu posibila întoarcere a fratelui mort, idee ce se înfiripează în mintea lui din cauza cuvintelor uşor persiflante ale avocatului, care îi spune că numai „unul singur pe lume” ar putea să-i mai ia moştenirea, popa Iancu.

Din acest moment, liniştea protagonistului este tulburată de halucinaţii ce capătă înfăţişarea fratelui său, singurul „care venea din când în când de pe altă lume, să tulbure somnul fratelui său”. Visele chinuitoare ale lui Stavrache devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează, el trăind parcă aievea momentele tulburătoare ale „vizitei înstrăinatului”, dar de fiecare dată îşi linişteşte sufletul cu o sfeştanie în memoria fratelui mort.

O primă imagine în coşmarurile hangiului este întruchipată de apariţia fratelui său îmbrăcat în haine de ocnaş, „stins de oboseală, bolnav, cu faţa hiravă şi cu ochii-n fundul capului ca în clipa morţii”. Introspecţia psihologică a naratorului se manifestă şi în visele înfricoşătoare.

Stavrache i se adresează cu un glas încărcat de ură, fiind înspăimântat că-şi va pierde averea: „- Ticălosule, [...] ne-ai făcut neamul de râs! [...] Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!”. Luptându-se cu moartea, ocnaşul se agaţă cu disperare „de frate-său cu o mână de gât şi cu alta de braţul stâng [...] cu o putere covârşitoare”, îl trânteşte la pământ şi, punându-i genunchiul în piept, îi zice, râzând „ca un nebun” şi scrâşnind din dinţi: Gândeai c-am murit, neică?”.

Atunci când „nebunul a voit să-l sugrume”, hangiul, „smintit şi el de frica morţii”, şi-a adunat puterile, l-a îmbrâncit pe ocnaş afară din han şi acesta „a pierit în întunericul nopţii”. Înspăimântat, „tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci” pentru odihna sufletului răposaţilor, Stavrache s-a dus a doua zi la biserică, „a aprins lumânări pentru sufletele morţilor”, simţindu-se foarte tulburat şi neputând mânca nimic.

A doua apariţie de coşmar are loc într-o noapte, când, încercând să doarmă, o „ploaie rece de toamnă” legăna cu „mişcarea sunetelor” gândurile omului, care se roteau în cercuri din ce în ce mai largi şi „tot mai domol”, elementele naturaliste accentuând starea psihică a protagonistului. Hangiului i se pare că aude „un cântec de trâmbiţe ...militari, desigur”. Ieşind afară, Stavrache „rămâne ca trăsnit”, recunoscând în căpitanul care conduce compania pe fratele mort, care scoate uşa din ţâţâni şi, „râzând cu hohot”, strigă amuzat: „Gândeai c-am murit, neică?”.

Iancu aleargă să-l prindă pe hangiu, care, speriat, se repede la căpitan „şi-l strânge de gât, îl strânge din ce în ce mai tare”, dar chipul militarului se luminează din ce în ce mai mult, râde zgomotos şi vesel, întrebându-l obsesiv: „- Gândeai c-am murit, neică?”. Uitându-se ţintă la frate-său, popa Iancu dă comanda de plecare, „trâmbiţele sunară, soldaţii îşi ridicară armele şi, urmată de obştea satului, compania plecă, având în frunte pe căpitanul al cărui râs acoperea cântecul trâmbiţelor şi zgomotul mulţimii”.

Fraza obsedantă „- Gândeai c-ant murit, neică?” este, în compoziţia nuvelei, un laitmotiv, element de recurenţă menit să amplifice zbuciumul lăuntric al protagonistului. În dimineaţa următoare, hangiul se duce „tremurând de friguri” la popa din sat şi-l roagă să facă negreşit, până-n seară, o sfeştanie casei. Vremea urâtă este în concordanţă deplină cu sufletul agitat al lui Stavrache, (accente naturaliste), „o sloată nepomenită: ploaie, zăpadă, măzărică şi vânt vrăjmaş” se abate peste sat şi ţine trei zile şi trei nopţi, iar drumurile sunt pustii, „niciun glas de câine nu se mai auzea”.

Stavrache îşi schimbase firea, devenise irascibil, suspicios, avea reacţii ciudate în relaţiile cu clienţii. Un exemplu edificator îl constituie atitudinea pe care o are hangiul faţă de fetiţa ce venise cu două sticle să cumpere „de un ban gaz” şi „de doi bani ţuică”, rugându-l „să nu mai pui gaz în a de ţuică şi ţuică-n a de gaz, ca alaltăieri” şi să scrie în caietul de datorii, pentru că n-avea bani.

Dialogul cu fetiţa îl include în lumea negustorilor avari şi nemiloşi. Copilul venise să cumpere „de un ban gaz [...] şi de doi bani ţuică”, dar îi atrage atenţia că rândul trecut amestecase clondirele (vas de sticlă) şi-i pusese gaz în cel de ţuică şi invers. Din vorbele fetiţei se desprinde indirect, starea de confuzie şi dezorientarea hangiului. În mod cu totul ilogic, Stavrache se enervează peste măsură atunci când fata îi spune că nu are bani şi să scrie suma în condica de datornici, aşa cum făcea în mod obişnuit: „Scrie-v-ar popa să vă scrie, de pârliţi! [...] De mici vă-nvăţaţi la furat, fire-aţi ai dracului!”.

Vremea cumplită de afară şi gândurile tulburi ale eroului constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evoluţia obsesiilor, iar vedeniile, halucinaţiile chinuitoare, învălmăşeala de închipuiri, marcate de obsedanta întrebare „Gândeai c-am murit, neică?”, provoacă treceri de la realitate la vis, cele două planuri se confundă, sugerând astfel degradarea psihică progresivă a lui Stavrache.

Punctul culminant al nuvelei coincide cu momentul de cea mai mare încordare a lui Stavrache, declanşată de întâlnirea reală dintre cei doi fraţi. Deşi afară viscolul urla, Stavrache aude glasuri de oameni şi bătăi în uşa de la drum a prăvăliei. Doi oameni înfofoliţi din cauza viforului solicită găzduire pentru noapte, întrucât caii erau „prăpădiţi” iar ei îngheţaţi bocnă. Argaţii duseseră caii în grajd, trăseseră sania în curtea hanului, iar călătorii intră la căldură.

Când Stavrache vine cu mâncarea, unul dintre cei doi bărbaţi se culcase în pat, cu spatele la el şi începuse să sforăie. Celălalt drumeţ se aşează singur la masă şi laudă vinul bun al domnului Stavrache. Uimit că-i ştie numele, hangiul află că prietenul care dormea îl cunoaşte, de aceea el se apleacă peste omul de pe pat, care-i răspunde râzând: „- Cum să nu te cunosc, neică Stavrache, dacă suntem fraţi buni?”. Ajuns la capătul încordării psihice, hangiul se clatină puternic, elementele naturaliste amplificând degradarea şi zbuciumul din mintea şi sufletul protagonistului: „tot viforul care urla în noaptea grozavă” a năpădit dintr-o dată peste el.

Din acest moment, analiza psihologică stăpâneşte şi investighează stările şi trăirile protagonistului. Puternic impresionat de întâlnirea cu fratele mort, Stavrache încremeneşte şi nu mai poate avea nicio reacţie: „deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă [...]; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului”.

Replica lui Iancu, „- Mă credeai mort, nu-i aşa?”, aproape la fel cu fraza din vise, constituie lovitura definitivă primită de mintea buimăcită şi confuză a lui Stavrache, care încurcă realitatea cu imaginile din coşmaruri. Popa îi spune cu veselie că ultima scrisoare „a fost o glumă” şi venise ca să-i ceară cincisprezece mii de lei, cu care să acopere suma delapidată de el din fondurile regimentului, că altfel „trebuie să mă-mpuşc”.

Cu o artă desăvârşită, Caragiale analizează reacţiile, atitudinile şi comportamentul hangiului: „Drept orice răspuns, Stavrache se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane; făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat şi se trânti pe o ureche, strângându-şi genunchii în coate”, începând să horcăie şi să geamă. Dacă la început criza psihologică abia se înfiripează, se adânceşte, apoi, evolutiv sub imperiul confuziilor şi al obsesiilor, ducând la o manifestare explozivă şi violentă premergătoare nebuniei şi declanşând demenţa.

Fratele îi pune mâna pe umăr, dar „la acea uşoară atingere, un răcnet! - ca şi cum i-ar fi împlântat în rărunchi un junghi roşit în foc - şi omul adormit se ridică drept în picioare, cu chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile încleştate, cu gura plină de spumă roşcată”. Răsturnând masa, lumânarea se stinge şi „odaia rămase luminată numai de candela icoanelor”. Stavrache se năpusteşte asupra fratelui său, îl trânteşte la pământ şi începe să-l strângă de gât şi să-l muşte. „Atunci începu o luptă crâncenă”.

Încercând să-i despartă, camaradul lui popa Iancu este şi el doborât la pământ. Profitând de neatenţia fratelui său, popa îşi scoate cureaua de la brâu şi leagă strâns picioarele hangiului dezlănţuit, apoi îi dă câţiva pumni în ceafă şi în furca pieptului, până când „Stavrache [...] se prăbuşi ca un taur, scrâşnind şi răgind”. Naturalismul manifestat prin dezlănţuirea naturii accentuează starea de alienaţie a hangiului, afară, viscolul ajunsese „în culmea nebuniei”, făcând să trosnească „zidurile hanului bătrân”. În timp ce-i legau mâinile deasupra capului, Stavrache „îi scuipa şi râdea cu hohot”.

Camaradul caută lumânarea şi o aprinde, dar, cum „îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cânte popeşte”, înfăţişarea lui Stavrache este conturată prin ochii altui personaj, fratele său care, istovit de încăierare, îl priveşte cu amărăciune cum „cânta nainte, legănându-şi încet capul, pe mersul cântecului, când într-o parte când într-alta”. Hangiul înnebuneşte în ipostaza preotului, întrucât obsesia şi zbuciumul permanent care-l chinuiseră în ultimii ani aveau drept cauză pe fratele său, popa Iancu din Podeni. Acesta este încă un element al naturalismului, care dezvoltă în operele literare fenomenul cauză-efect, aşa cum ilustrează Caragiale în această nuvelă.

Finalul nuvelei prezintă un caz patologic tipic, scriitorul reuşind să întocmească o adevărată fişă clinică a lui Stavrache, în care notaţiile simptomelor fiziologice sunt unele medicale: „chipul îngrozit”, „părul vâlvoi”, „mâinile încleştate”, „gura plină de o spumă roşcată”, „scuipa şi râdea cu hohot”, „începu să cânte popeşte”. Eroul principal, Stavrache, este conturat în evoluţia sa de la lăcomie la iluzie, apoi la halucinaţii, de la frică la spaimă şi groază până la nebunie, toate aceste stări definind natura psihică labilă, predispoziţia genetică pentru evoluţia spre demenţă.

Caracterul naturalist al nuvelei este dat şi de strânsa relaţie între natura ce se dezlănţuie treptat şi evoluţia patologiei personajului: „Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte”. Imaginea auditivă devine pregnantă, ploaia măruntă şi rece de toamnă căzând „în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit [...] făcea un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri”. Când, în final, Stavrache se prăbuşeşte, „vântul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân”.

Nuvela În vreme de război este o proză psihologică de factură naturalistă, urmărind stările de conştiinţă şi de comportament ale eroului principal prin monolog interior, iar destinul dramatic are la bază nu numai lăcomia exagerată a acestuia, ci şi tare genetice, întrucât „incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer”. (George Călinescu)

În Arta prozatorilor români, Tudor Vianu evidenţiază relaţia autor-narator-personaj, atât de întâlnită în proza lui I.L. Caragiale: „Pătrunzând în actualitatea sufletească a unora din personajele caragialiene, nu suntem obligaţi să ne reprezentăm pe autorul care o reflectă. Distanţele dintre acesta şi oamenii pe care-i zugrăveşte este suprimată, prin fuziune simpatetică, încât viaţa interioară a acestora nu este «produsă». Ideile şi sentimentele oamenilor nu ne apar din perspectiva scriitorului, ci din aceea a eroilor. Nu ascultăm pe autor vorbindu-ne, ci «vedem» oarecum personajele gândind şi simţind.”

I.L. Caragiale îşi priveşte şi ascultă personajele, folosind ca modalităţi tehnice de realizare stilul simpatetic (care provoacă stări sufleteşti) prin monolog interior şi stilul indirect liber, prin dialogurile sugestive. Barbu Ştefănescu Delavrancea afirma că I.L. Caragiale este „scriitorul cel mai zolist, naturalistul nostru prin excelenţă”.