Rezumat si comentariu "Patul lui Procust" de Camil Petrescu
Rezumat si comentariu la romanul de dragoste "Patul lui Procust" scrisă de scriitorul român Camil Petrescu si aparut pentru prima data in februarie 1933 în două volume, la Editura „Naționala-Ciornei“. Rezumat de o pagina jumatate si comentariu de trei pagini pentru cartea roman "Patul lui Procust" .
Autorul face presiuni asupra doamnei T. pentru a o convinge să scrie despre experiența sa din întreaga viață. Rezultatul acestor presiuni se observă imediat când doamna T. îi trimite trei scrisori în care îi mărturisește dragostea față de Fred Vasilescu, pe care îl identifica în acestea cu litera „X”. Trecuse mult timp de când se despărțiseră, însă doamna T. nu îl putea uita pe fostul ei iubit.
Aceasta s-a întors din Germania în țară, unde a pornit afaceri cu mobilă. Acest lucru a determinat apariția la micul magazin deținut de doamna T. a lui Fred Vasilescu, care i-a solicitat acesteia să-i decoreze apartamentul. Urmarea decorării apartamentului a fost începutul relației între doamna T. și Fred.
În aceleași scrisori pe care le-a trimis autorului, doamna T. declara cum că, după încheierea relației acesteia cu Fred, a dorit să îl revadă. Istorisind o întâmplare din vremea când ea era iubita lui Fred, spune că a fost invitată de acesta la el acasă unde ea s-a dus cu un buchet de flori, însă tot ce a găsit a fost o scrisoare prin care Fred își cerea scuze că nu poate fi prezent. Întorcându-se acasă, doamna T. l-a găsit așteptând pe D., un bărbat ce purtase iubirea acesteia timp de 16 ani. În prima fază, doamna T. se supără pe D. care începe să plângă. Impresionată de suferința lui D., doamna T. îi mărturisește că nu-l iubește. Doamnei T. îi era prea milă de acesta pentru a-i spune că persoana lui îi displace.
Într-o altă scrisoare, doamna T. scrie că relația ei cu D. nu mai era atât de caldă. Cu toate acestea, doamna T. îl primește într-o zi acasă la ea pe D. care-i cântă o melodie de dragoste. În aceeași seară doamna T. era distrată de la efortul lui D. de a o face să-l iubească și se gândea tot timpul la Fred Vasilescu, lucru sesizat și de D. care a observat că doamna T. nu se gândea măcar o clipă la el. O altă întâmplare descrisă în scrisorile doamnei T. se desfășura la teatru, unde îl vede pe D. după o perioadă mai lungă cu o tânără. Pentru a-l face pe acesta să crească în ochii domnișoarei, doamna T. îl chemă pe D. la ea, lucru ce-l încântă pe acesta. Nu la mult timp după această întâmplare, doamna T. pleacă într-o excursie și se întâlnește în tren cu Fred Vasilescu și noua sa amantă. Acest lucru a făcut-o pe doamna T. să înțeleagă că cei doi vor urma să-și petreacă sărbătorile în locurile unde și ea cu Fred veneau pentru a-și consuma timpul liber. Acest lucru a supărat-o pe doamna T. care s-a mai bucurat în momentul în care D. i-a trimis un buchet de flori și o carte de vizită.
Autorul însă îi cere și lui Fred să scrie, dar acesta din urmă îi oferă în schimb jurnalul intitulat „Într-o după-amiază de august”. Fred Vasilescu, fiul lui Tănase Vasilescu zis lumânărarul, era un bărbat de 25 de ani care într-o după-amiază de august i-a făcut o vizită Emiliei Răchitaru. Din cauză că nu se simțea atras în nici un fel de aceasta, el i-a dat să citească scrisorile lui George Ladima care o iubise mult. Astfel, Fred a aflat că Ladima, poet și ziarist recunoscut, o iubea pe Emilia. George Ladima, care era îndrăgostit până peste cap de Emilia i-a făcut rost de o slujbă la Teatrul Național din București și a scris o sumedenie de articole în ziarul Veacul, la care era angajat, care favorizau și-i punctau talentul. Fred Vasilescu și-a dat seama că Ladima nu a avut posibilitatea să o cunoască foarte bine pe Emilia sau bani să o urmeze în locurile unde ea mergea. Din acest motiv, Ladima și-a imaginat-o pe Emilia drept femeia ideală și nu se gândea măcar o clipă că aceasta de fapt se folosea de el pentru a reuși în carieră. Însă la un moment dat Ladima și-a dat seama ce se întâmpla și care erau intențiile Emiliei, însă a continuat să accepte scuzele inventate de aceasta. După un timp, Ladima a început să stea mai mult cu Valeria, sora Emiliei. Emilia a încercat o relație cu un grec, Arghiopol, însă nu a ținut. După terminarea relației dintre Emilia și Ladima, acesta i-a scris cerându-i să îl reprimească în viața ei, mărturisind că a suferit foarte mult. Emilia a avut mai multe relații cu mai mulți bărbați și de fiecare dată l-a mințit pe Ladima. O dată i-a dat întâlnire la cinematograf, dar Ladima a așteptat-o o oră și jumătate după care a văzut-o la brațul unui grec în oraș. Altă dată s-a dus la ea acasă și a găsit-o închisă în cameră cu Nae Gheorghidiu.
Cedând psihic și dându-și seama că nu-l iubește, George Ladima i-a scris o scrisoare Emiliei în care-i cerea toate scrisorile înapoi, pe care însă nu le-a primit pe motiv că Emilia le-ar fi pierdut. La distanța de două săptămâni, Ladima s-a sinucis. Purta la el, în buzunarul hainei, o scrisoare de dragoste către doamna T. Modul sinuciderii a fost împușcare directă în inimă cu un revolver. Fred Vasilescu a stat de vorbă cu prietenii lui Ladima, aflând că acesta n-o iubise vreodată pe doamna T. și că banii ce fuseseră găsiți în buzunarul hainei după moarte erau împrumutați. După ce Fred Vasilescu i-a dat jurnalul autorului, a murit imediat a doua zi într-un accident de avion, lăsându-și toată averea prin testament doamnei T. care a plecat în Germania. La întoarcerea acesteia din Germania a primit din partea autorului jurnalul iubitului ei.
Perioada interbelică se distinge printr-o intensă efervescenţă spirituală, concretizată în plan literar printr-o extraordinară diversitate de direcţii şi formule estetice. Apărătorilor fervenţi ai tradiţionalismului li se opun susţinătorii modernismului sau ai avangardismului. În aceeaşi epocă, unii prozatori uzează de tehnica balzaciană, în vreme ce alţii adoptă formulele narative moderne care amintesc de André Gide, Marcel Proust, ori chiar de James Joyce.
În acest climat literar impresionant printr-o varietate de multe ori contradictorie, Camil Petrescu se afirmă deopotrivă ca poet ( “Ideea. Ciclul morţii”, “Transcendentalia“), prozator ( “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, “Patul lui Procust”, “Un om între oameni” ), dramaturg ( “Jocul ielelor”, “Act veneţian”, “Suflete tari” etc.), nuvelist ( Turnul de fildeş” ) ori publicist.
Preocupat în permanenţă de teoretizarea actului creator, Camil Petrescu a scris articole, a susţinut conferinţe. Acest material a fost ulterior adunat în volumul “Teze şi antiteze”. Literatura lui poate fi mai bine înţeleasă cunoscându-i concepţia despre artă, principiile sale estetice. El este unul dintre promotorii înnoirii literaturii care trebuie să fie sincronă cu filozofia epocii şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii. El îi aminteşte pe Bergson şi Husserl care “pun accentul tocmai pe această privire în noi înşine”, ceea ce înseamnă că cunoaşterea absolută este posibilă şi e de natură psihologică. De aceea, în romanele sale accentul cade pe trăirile intime, lumea exterioară este pusă în paranteză şi totul devine răsfrângere, oglindire în sine. Ca şi la Proust, timpul este subiectiv, iar romanul este înţeles ca experienţă interioară. Prezentul nu este decât o “curgere de stări interioare, de reflecţii, de îndoieli”, totul se reduce la experienţa intimă a protagonistului. De aici şi aspiraţia spre autenticitate, “artistul povesteşte lumea văzută prin el, existând prin el” şi introspecţie. În “Noua structură şi opera lui Marcel Proust” el afirmă programatic: “Să nu descriu decât ceea ca văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu […]. Din mine însumi eu nu pot ieşi […]. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.
Noului roman i se cer, deci, timpul prezent şi subiectiv şi folosirea persoanei I, ceea ce actualizează gânduri, îndoieli, fapte trecute, înglobându-le în cele prezente. Astfel, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”este un lung monolog interior în care eroul comunică şi se autoanalizează, alternând sau interferând planul interior (al reflecţiilor, trăirilor şi sentimentelor), cu planul exterior, al lumii (cu oamenii, relaţiile, faptele şi întâmplările ei ).
Apărut la un interval de timp relativ scurt după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul Patul lui Procust (1933) a stârnit numeroase controverse, unii critici exprimându-şi rezerva faţă de o formulă narativă cu totul nouă la noi (Octav Şuluţiu, Şerban Cioculescu0, alţii apreciindu-l şi subliniindu-i originalitatea (Petru Comarnescu, Mihail Sebastian).
Tematic, romanul Patul lui Procust îl continuă pe precedentul. Regăsim şi aici acelaşi interes polemic pentru drama intelectualului român inadaptat, care trăieşte într-o societate dominată de afacerism, politicianism şi mondenitate.
Compoziţional, romanul cuprinde cele trei scrisori ale doamnei T, caietul lui Fred Vasilescu, epilogul I (în care Fred anchetează pe cont propriu sinuciderea lui Ladima), epilogul al II-lea (relatat de autor) şi notele de la subsol.
Stilul epistolar şi pretextul romantic al jurnalului dat autorului înainte de sinucidere aparţin romanului tradiţional. Camil Petrescu le reia şi le argumentează estetic în termeni moderni, într-o operă originală. Cele cinci texte sunt explicate în subsolul paginii de autorul însuşi, care i-a cunoscut pe doamna T şi pe Fred şi i-a convins să scrie, expunând o întreagă teorie despre literatură. Astfel, el devine generator şi organizator al „dosarului de existenţă”, dar şi protagonist, una dintre vocile care multiplică şi ambiguizează perspectivele. Autor modern, el nu oferă sentinţe definitive, nu clarifică nici unul dintre semnele de întrebare din existenţa personajelor, lasă finalul deschis. Cititorul 0nsuşi continuă seria supoziţiilor, devenind una dintre voci. Acest rpocedeu fusese folosit şi de Andre Gide în romanul Sechestrata din Poitiers, unde autorul organizează procesele verbale ale unui caz real şi ambiguizează perspectivele în scopul de a solicita cititorul să participe la căutarea adevărului.
Originalitatea lui Camil Petrescu reiese din faptul că devine el însuşi protagonist, e generator şi teoretician al romanului. Subsolul paginilor devine astfel un al doilea roman, paralel şi complementar cu primul. Aici sunt expuse câteva din principiile estetice ale autorului.
Anticalofil convins („Stilul frumos, doamnă, e opus artei”), prozatorul refuză ideea romanului ca prelucrare artificială a faptelor trăite, fie prin stil, fie prin meşteşug. Nu înseamnă însă că stilul urât e artă. Dimpotrivă, Camil Petrescu a întemeiat un nou stil narativ, spiritual, rafinat şi natural totodată.
Adept al autenticităţii – noţiune care implică ideea de „trăire” în sensul dat de Bergson, şi „cunoaştere”, în sensul dat de Husserl – autorul crede că numai oamenii superiori, care „au ceva de spus” şi „o bogăţie lăuntrică, o înflorire a sensibilităţii”, trebuie să scrie. Aşa sunt doamna T, Fred Vasilescu, G. D. Ladima.
Prozatorul român reia şi nuanţează concepţia lui Andre Gide, creatorul „dosarelor de existenţă”. Aşa îşi numeşte romanul („dosar de existenţă”), iar lui Fred îi sugerează să povestească „net, la întâmplare, totul, ca într-un proces verbal”.
După cum mărturisea autorul într-un interviu, în sens strict, acţiunea re loc într-un pat. Însă pe calea amintirii urmăreşte realizarea unei ambianţe care îmbrăţişează viaţa literară, politică şi financiară.
De după-amiază până noaptea târziu, aflat în vizită la Emilia Răchitaru, actriţă de mâna a doua şi de o frumuseţe planturoasă, vulgară, Fred Vasilescu (fiul marelui industriaş Vasilescu Lumânăraru din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.) retrăieşte iubirea şi drama lui Ladima. După ce femeia epuizează toate modalităţile de a-i stârni lui Fred interesul erotic, aduce un teanc de scrisori ale lui Ladima, care se sinucisese cu câteva luni înainte. Fred îl cunoscuse pe acesta mai de mult, fără să ştie că e poet şi că îşi făcuse un ideal dintr-o femeie aşa de plată şi de vulgară. Amintirile chemate de scrisorile deznădăjduite ale lui Ladima aduc în urzeala narativă şi dragostea lui Fred pentru Doamna T, enigmatica frumuseţe feminină din scrisorile cu acre se deschide romanul. Deşi e femeia vieţii lui, paradoxal Fred fuge mereu de ea.
Împletirea acestor două iubiri e proiectată pe un fundal social şi politic pe acre se mişcă personaje ca Nae Gheorghidiu, devenit ministru, proprietar de gazetă şi „protector” al Emiliei, Veturia, sora ei, lumea din redacţia unei gazete bucureştene ori din teatru etc.
Pe acest fundal apare drama incompatibilităţii şi a imposibilităţii de complementizare prin iubire, manifestată în existenţa celor două cupluri (Fred – doamna T, Ladima – Emilia). Ei i se adaugă drama intelectualului înzestrat cu o conştiinţă superioară, neînţeles de lumea meschină, comună. Astfel, G. D. ladima, poet talentat, ziarist intransigent, care nu e în stare să scrie două rânduri dacă nu sunt dictate de o convingere adâncă, e sortit să devin victimă. El nu piere pentru că e slab, ci pentru că orgoliul său îi impune să trăiască şi să moar1în conformitate cu principiile pe care şi le-a asumat. Şi celălalt erou, Fred Vasilescu, ilustrează parţial aceeaşi dramă. În ciuda aparenţelor de mondenitate, el poartă în sine o rană deschisă, un „cancer” care îl macină şi l doboară. Fred pleacă din lume ducând cu sine taina.
Destinul eroilor argumentează şi întăreşte semnificaţia titlului. Tâlharul din Atica, după ce-i jefuia pe călători, îi aşeza pe un pat, retezându-le picioarele ori întinzându-i până le zdrobea mădularele, pentru a-i aduce la „măsură”. Raportat la legenda antică , titlul devine metaforă şi simbol. Patul procustian este societatea însăşi care tinde să uniformizeze indivizii. Ea îşi impune tiparul de existenţă căruia eroii nu-i pot rezista. Un personaj ca G. D. Ladima nu se încadrează în „măsurile” impuse de un Nae Gheorghidiu ori Emilia Răchitaru şi devine victimă, trebuie să-şi amputeze spiritul, să cunoască umilinţa şi deznădejdea.
Apoi, „patul” acesta mai poate semnifica şi un tipar de idealitate pe care fiecare personaj şi-l făureşte şi în ale cărui limite încearcă să fixeze lumea şi pe cei din jur. Fiecare e atunci „tâlhar” şi „victimă”, întărind prin acest relativism al viziunii jocul de oglinzi din acre se reface, sub ochii noştri, drama fiecăruia.
Sensul cel mai profund al simbolului din titlu trebuie însă căutat într-o poezie a lui Ladima, intitulată chiar Patul lui Procust şi inserată în subsolul paginii. Versurile sugerează caracterul contradictoriu al fiinţei umane, antinomia ei structurală. Coborât în materialitatea cea mai sordidă, figurată prin termeni ca „noroi”, „putrezime”, „bale”, „vâscos”, spiritul aspiră spre transcendent, spre „înfruptarea”, alături de soare, din esenţele originare, pure, imuabile.
Tehnica narativă camilpetresciană modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai e un tip definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mărturisire sau care este reflectat în simţirea celorlalţi.
George Demetru Ladima – eroul absent, reconstituit din scrisori şi amintiri – e intelectualul intransigent, aflat într-o permanentă luptă cu ordinea ostilă din jur. Personalitatea lui complexă şi contradictorie este conturată rpin tehnica modernă a oglinzilor exterioare, subiective. Chiar punând unele lângă altele mărturiile celorlalţi, obţinem doar o imagine trunchiată, ambiguă, a eroului. Fred Vasilescu îl simte aproape, ca pe un „frate de suferinţă”, alcătuit din acelaşi aluat interior. În schimb, pentru Emilia Răchitaru, care spera să-i fie de folos pentru obţinerea unui rol, el era „puţin cam haloimăs”, cam „aiurea”, de unde şi atitudinea ei compătimitoare („vai de capul lui…”). Pentru politicianul Nae Gheorghidiu, Ladima e un om care poate fi manevrat, dar când nu se mai supune şi devine primejdios este înlăturat. Cibănoiu îl consideră un om de o rară inteligenţă, pe când Penciulescu îl crede un „dobitoc”. Procurorul însărcinat să elucideze cauzele morţii lui Ladima îl socoteşte unul dintre „cei mai talentaţi poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace” Într-un necrolog e deplânsă soarta unuia dintre „cei ami amri poeţi ai timpului”, pe care societatea l-a hrănit doar cu „fiere I dezgust”
Portretul fizic se realizează tot din puncte de vedere diferite (pluriperspectivism), tehnica narativă având la bază principiul estetic al relativismului. Eroul e caracterizat direct de Fred care îşi aminteşte că, la început, Ladima i se păruse „un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plutonier, cu manşete scrobite ca două burlane”. Mai târziu, viziunea se modifică puţin, în amintirile lui Fred Imaginea prietenului spiritualizându-se prin suferinţă. „Înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbitele adâncite”, Ladima „era grav ca un profesor universitar, de o politeţă de ambasador pensionar, surâzând puţin îndepărtat”. Totodată, Fred îşi dă seama că în ochii celorlalţi Ladima apare „prea puţin prezentabil”, pentru că se îmbrăca prost, avea ‚ceva ridicol în silueta demodată” şi „aerul înăcrit” al unui profesor de provincie.
Ladima este intelectualul superior, lucid şi intransigent, incapabil să adere la falsele valori ale unei lumi ordinare, conduse de politicieni şi afacerişti veroşi. Drama lui este, pe de o parte, una socială. Ca şi alţi eroi ai lui Camil Petrescu el „a văzut idei”, e un halucinat incompatibil cu ordinea coruptă, cu lumea imorală. El nu se poate realiza pe acest plan, deoarece articolele lui justiţiare i necruţătoare sunt incomode în contextul politic respectiv.
Pe de altă parte, Ladima trăieşte o dramă de ordin personal, afectiv. Pe vulgara, plata Emilia Răchitaru o idealizează, o înconjoară de o dragoste oarbă. El are o permanentă nevoie de autoiluzionare pentru a-şi construi universul imaginar de calm, afecţiune şi curăţenie sufletească.
Circumstanţele morţii sale sunt neclare, aşa cum le-a dorit el însuşi. Avea bani în buzunar (deci nu s-a sinucis de sărăcie) şi o scrisoare de dragoste către o femeie superioară, pe acre o cunoştea foarte puţin (deci nu Emilia ar fi fost motivul). Există vreo legătură între Ladima (Gedem) şi acel D din scrisorile doamnei T? toate rămân întrebări fără răspuns.
Deşi Ladima ilustrează eşecul şi inadaptarea, iar Fred succesul şi perfecta integrare în „lumea bună”, cei doi fac parte din aceeaşi familie spirituală şi moartea sau sinuciderea ultimului nu e mai puţin misterioasă.
Ca şi Ladima, Fred e prins în jocul oglinzilor paralele şi se întrupează din imagini subiective. Pentru „bandă” e copilul de bani gata, boem, snob şi cam prost. Pentru Emilia e un ‚client” care trebuie cultivat pentru că are multe relaţii. Tânăr, frumos, cu alură sportivă, „are femeile cele mai bune din Bucureşti:. Enigmatica doamnă T îl iubeşte sincer şi deznăd1jduit pentru sensibilitatea superioară. Autorul, devenit el 0nsuşi personaj, îi surprinde loialitatea, delicateţea.
Aparent, este omul monden căruia nimic nu i se refuză, însă în esenţă e lucid, inteligent şi intransigent. Deşi pare dăruit cu însuşirile veşnicului câştigător, nu face parte din familia învingătorilor. Unica împlinire în care crede şi pe care o caută halucinant este dragostea. O dragoste ireală, demonică, devastatoare, de negăsit în concretul imediat, ci esenţializată, nebunească. Atitudinea lui faţă de doamna T, fiinţă sensibilă, superioară, pe care o iubeşte fără îndoială e totuşi bizară, scapă înţelegerii comune. Sfârşitul lui rămâne o taină, nimeni neştiind cu certitudine dacă a fost accident sau sinucidere.
Doamna T. (numele ei din catalog, Maria T. Mănescu) este singurul personaj feminin din opera lui Camil Petrescu al cărui parfum enigmatic îl înalţă deasupra realităţii plate, comune. Este „nu frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului” (caracterizare directă). Unui prieten al lui Fred i se pare chiar urâtă, dar privirea este, evident, exterioară.
De o feminitate tulburătoare, emotivă, sensibilă, „alternând o sprinteneală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice:, eroina i se pare autorului cea mai indicată pentru a interpreta pe scenă rolurile de „femeie adevărată” şi chiar îi propune să joace în „Act veneţian”.
Doamnei T. i se realizează un portret ideal în care intră deopotrivă inteligenţă, sensibilitate, feminitate, graţie, naturaleţe, orgoliu şi modestie, farmec. Lui Fred i se pare că ‚nu e niciodată la fel, cum desigur nu e la fel capriciul ciocârliei în zbor”. Ea însăşi se autodefineşte simplu şi cu eleganţă: „îmi place lumina…apoi pământul….cartea…rochia…fructele….zăpada….tot ce e neprefăcut, net.”
Confesiunile ei, acre deschid romanul, sugerează un permanent proces de autocenzurare. Deşi marea ei dragoste e pentru b1rbatul identificat mai târziu în persoana lui Fred Vasilescu, scrisorile nu dezvăluie drama ei adâncă, ocrotesc această taină. Doamna T. vorbeşte mai mult despre iubirea disperată pe care i-o poartă insignifiantul D.
Enigma dragostei zbuciumate dintre ea şi Fred Rămâne nedezlegată, ca şi altele în roman, fiind doar sursă inepuizabilă de presupuneri. Epilogul autorului oferă imaginea femeii care a pus în dragostea ei pentru Fred întreaga raţiune de a fi.
La celălalt pol se situează Emilia Răchitaru, al cărei portret se realizează din viziunile subiective ale lui Ladima şi Fred. În vreme ce primul o divinizează (cel puţin aşa lasă să se înţeleagă scrisorile), cel de al doilea o vede pasivă, imobilă spiritual. Lui Fred, Emilia îi dă impresia de „carte poştală ilustrată pe care scrie într-un colţ souvenir”, din cauza aspectului ei (blondă, spălăcită, grăsuţă, vulgară, săracă cu duhul). Din replicile ei reiese cât e de suficientă („Pe mine m-a iubit mulţi…”), de interesată, căci s-a folosit de Ladima şi e incapabilă să vadă r1ul pe care i l-a făcut.
În ceea ce priveşte arta narativă, s-a spus despre Camil Petrescu că este primul nostru proustian. E adevărat că el a adoptat şi a adaptat principiul naraţiunii ca manifestare a fluxului memoriei, dar n-a copiat nici o metodă.
E un scriitor reflexiv, pentru care sentimentele nu sunt explozii emoţionale, ci consecinţe ale unor acte de reprezentare şi de judecată. În ciuda anticalofilismului său declarat, e un stilist remarcabil, capabil să surprindă nuanţele sufleteşti, să utilizeze un limbaj analitic. Efectul estetic nu provine din abundenţa figurilor de stil pe care le respinge cu oroare (admite uneori comparaţia), ci din gândirea nervoasă, sensibilă, extrem de mobilă, care strecoară în cuvinte o vibraţie neanalizabilă.
Roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, „Patul lui Procust” îl consacră definitiv pe autorului lui şi-l impune ca valoare în istoria literaturii noastre.
Rezumat Patul lui Procust
Autorul face presiuni asupra doamnei T. pentru a o convinge să scrie despre experiența sa din întreaga viață. Rezultatul acestor presiuni se observă imediat când doamna T. îi trimite trei scrisori în care îi mărturisește dragostea față de Fred Vasilescu, pe care îl identifica în acestea cu litera „X”. Trecuse mult timp de când se despărțiseră, însă doamna T. nu îl putea uita pe fostul ei iubit.
Aceasta s-a întors din Germania în țară, unde a pornit afaceri cu mobilă. Acest lucru a determinat apariția la micul magazin deținut de doamna T. a lui Fred Vasilescu, care i-a solicitat acesteia să-i decoreze apartamentul. Urmarea decorării apartamentului a fost începutul relației între doamna T. și Fred.
În aceleași scrisori pe care le-a trimis autorului, doamna T. declara cum că, după încheierea relației acesteia cu Fred, a dorit să îl revadă. Istorisind o întâmplare din vremea când ea era iubita lui Fred, spune că a fost invitată de acesta la el acasă unde ea s-a dus cu un buchet de flori, însă tot ce a găsit a fost o scrisoare prin care Fred își cerea scuze că nu poate fi prezent. Întorcându-se acasă, doamna T. l-a găsit așteptând pe D., un bărbat ce purtase iubirea acesteia timp de 16 ani. În prima fază, doamna T. se supără pe D. care începe să plângă. Impresionată de suferința lui D., doamna T. îi mărturisește că nu-l iubește. Doamnei T. îi era prea milă de acesta pentru a-i spune că persoana lui îi displace.
Într-o altă scrisoare, doamna T. scrie că relația ei cu D. nu mai era atât de caldă. Cu toate acestea, doamna T. îl primește într-o zi acasă la ea pe D. care-i cântă o melodie de dragoste. În aceeași seară doamna T. era distrată de la efortul lui D. de a o face să-l iubească și se gândea tot timpul la Fred Vasilescu, lucru sesizat și de D. care a observat că doamna T. nu se gândea măcar o clipă la el. O altă întâmplare descrisă în scrisorile doamnei T. se desfășura la teatru, unde îl vede pe D. după o perioadă mai lungă cu o tânără. Pentru a-l face pe acesta să crească în ochii domnișoarei, doamna T. îl chemă pe D. la ea, lucru ce-l încântă pe acesta. Nu la mult timp după această întâmplare, doamna T. pleacă într-o excursie și se întâlnește în tren cu Fred Vasilescu și noua sa amantă. Acest lucru a făcut-o pe doamna T. să înțeleagă că cei doi vor urma să-și petreacă sărbătorile în locurile unde și ea cu Fred veneau pentru a-și consuma timpul liber. Acest lucru a supărat-o pe doamna T. care s-a mai bucurat în momentul în care D. i-a trimis un buchet de flori și o carte de vizită.
Autorul însă îi cere și lui Fred să scrie, dar acesta din urmă îi oferă în schimb jurnalul intitulat „Într-o după-amiază de august”. Fred Vasilescu, fiul lui Tănase Vasilescu zis lumânărarul, era un bărbat de 25 de ani care într-o după-amiază de august i-a făcut o vizită Emiliei Răchitaru. Din cauză că nu se simțea atras în nici un fel de aceasta, el i-a dat să citească scrisorile lui George Ladima care o iubise mult. Astfel, Fred a aflat că Ladima, poet și ziarist recunoscut, o iubea pe Emilia. George Ladima, care era îndrăgostit până peste cap de Emilia i-a făcut rost de o slujbă la Teatrul Național din București și a scris o sumedenie de articole în ziarul Veacul, la care era angajat, care favorizau și-i punctau talentul. Fred Vasilescu și-a dat seama că Ladima nu a avut posibilitatea să o cunoască foarte bine pe Emilia sau bani să o urmeze în locurile unde ea mergea. Din acest motiv, Ladima și-a imaginat-o pe Emilia drept femeia ideală și nu se gândea măcar o clipă că aceasta de fapt se folosea de el pentru a reuși în carieră. Însă la un moment dat Ladima și-a dat seama ce se întâmpla și care erau intențiile Emiliei, însă a continuat să accepte scuzele inventate de aceasta. După un timp, Ladima a început să stea mai mult cu Valeria, sora Emiliei. Emilia a încercat o relație cu un grec, Arghiopol, însă nu a ținut. După terminarea relației dintre Emilia și Ladima, acesta i-a scris cerându-i să îl reprimească în viața ei, mărturisind că a suferit foarte mult. Emilia a avut mai multe relații cu mai mulți bărbați și de fiecare dată l-a mințit pe Ladima. O dată i-a dat întâlnire la cinematograf, dar Ladima a așteptat-o o oră și jumătate după care a văzut-o la brațul unui grec în oraș. Altă dată s-a dus la ea acasă și a găsit-o închisă în cameră cu Nae Gheorghidiu.
Cedând psihic și dându-și seama că nu-l iubește, George Ladima i-a scris o scrisoare Emiliei în care-i cerea toate scrisorile înapoi, pe care însă nu le-a primit pe motiv că Emilia le-ar fi pierdut. La distanța de două săptămâni, Ladima s-a sinucis. Purta la el, în buzunarul hainei, o scrisoare de dragoste către doamna T. Modul sinuciderii a fost împușcare directă în inimă cu un revolver. Fred Vasilescu a stat de vorbă cu prietenii lui Ladima, aflând că acesta n-o iubise vreodată pe doamna T. și că banii ce fuseseră găsiți în buzunarul hainei după moarte erau împrumutați. După ce Fred Vasilescu i-a dat jurnalul autorului, a murit imediat a doua zi într-un accident de avion, lăsându-și toată averea prin testament doamnei T. care a plecat în Germania. La întoarcerea acesteia din Germania a primit din partea autorului jurnalul iubitului ei.
Comentariu Patul lui Procust
Perioada interbelică se distinge printr-o intensă efervescenţă spirituală, concretizată în plan literar printr-o extraordinară diversitate de direcţii şi formule estetice. Apărătorilor fervenţi ai tradiţionalismului li se opun susţinătorii modernismului sau ai avangardismului. În aceeaşi epocă, unii prozatori uzează de tehnica balzaciană, în vreme ce alţii adoptă formulele narative moderne care amintesc de André Gide, Marcel Proust, ori chiar de James Joyce.
În acest climat literar impresionant printr-o varietate de multe ori contradictorie, Camil Petrescu se afirmă deopotrivă ca poet ( “Ideea. Ciclul morţii”, “Transcendentalia“), prozator ( “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, “Patul lui Procust”, “Un om între oameni” ), dramaturg ( “Jocul ielelor”, “Act veneţian”, “Suflete tari” etc.), nuvelist ( Turnul de fildeş” ) ori publicist.
Preocupat în permanenţă de teoretizarea actului creator, Camil Petrescu a scris articole, a susţinut conferinţe. Acest material a fost ulterior adunat în volumul “Teze şi antiteze”. Literatura lui poate fi mai bine înţeleasă cunoscându-i concepţia despre artă, principiile sale estetice. El este unul dintre promotorii înnoirii literaturii care trebuie să fie sincronă cu filozofia epocii şi cu celelalte domenii ale cunoaşterii. El îi aminteşte pe Bergson şi Husserl care “pun accentul tocmai pe această privire în noi înşine”, ceea ce înseamnă că cunoaşterea absolută este posibilă şi e de natură psihologică. De aceea, în romanele sale accentul cade pe trăirile intime, lumea exterioară este pusă în paranteză şi totul devine răsfrângere, oglindire în sine. Ca şi la Proust, timpul este subiectiv, iar romanul este înţeles ca experienţă interioară. Prezentul nu este decât o “curgere de stări interioare, de reflecţii, de îndoieli”, totul se reduce la experienţa intimă a protagonistului. De aici şi aspiraţia spre autenticitate, “artistul povesteşte lumea văzută prin el, existând prin el” şi introspecţie. În “Noua structură şi opera lui Marcel Proust” el afirmă programatic: “Să nu descriu decât ceea ca văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu […]. Din mine însumi eu nu pot ieşi […]. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.
Noului roman i se cer, deci, timpul prezent şi subiectiv şi folosirea persoanei I, ceea ce actualizează gânduri, îndoieli, fapte trecute, înglobându-le în cele prezente. Astfel, “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”este un lung monolog interior în care eroul comunică şi se autoanalizează, alternând sau interferând planul interior (al reflecţiilor, trăirilor şi sentimentelor), cu planul exterior, al lumii (cu oamenii, relaţiile, faptele şi întâmplările ei ).
Apărut la un interval de timp relativ scurt după Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul Patul lui Procust (1933) a stârnit numeroase controverse, unii critici exprimându-şi rezerva faţă de o formulă narativă cu totul nouă la noi (Octav Şuluţiu, Şerban Cioculescu0, alţii apreciindu-l şi subliniindu-i originalitatea (Petru Comarnescu, Mihail Sebastian).
Tematic, romanul Patul lui Procust îl continuă pe precedentul. Regăsim şi aici acelaşi interes polemic pentru drama intelectualului român inadaptat, care trăieşte într-o societate dominată de afacerism, politicianism şi mondenitate.
Compoziţional, romanul cuprinde cele trei scrisori ale doamnei T, caietul lui Fred Vasilescu, epilogul I (în care Fred anchetează pe cont propriu sinuciderea lui Ladima), epilogul al II-lea (relatat de autor) şi notele de la subsol.
Stilul epistolar şi pretextul romantic al jurnalului dat autorului înainte de sinucidere aparţin romanului tradiţional. Camil Petrescu le reia şi le argumentează estetic în termeni moderni, într-o operă originală. Cele cinci texte sunt explicate în subsolul paginii de autorul însuşi, care i-a cunoscut pe doamna T şi pe Fred şi i-a convins să scrie, expunând o întreagă teorie despre literatură. Astfel, el devine generator şi organizator al „dosarului de existenţă”, dar şi protagonist, una dintre vocile care multiplică şi ambiguizează perspectivele. Autor modern, el nu oferă sentinţe definitive, nu clarifică nici unul dintre semnele de întrebare din existenţa personajelor, lasă finalul deschis. Cititorul 0nsuşi continuă seria supoziţiilor, devenind una dintre voci. Acest rpocedeu fusese folosit şi de Andre Gide în romanul Sechestrata din Poitiers, unde autorul organizează procesele verbale ale unui caz real şi ambiguizează perspectivele în scopul de a solicita cititorul să participe la căutarea adevărului.
Originalitatea lui Camil Petrescu reiese din faptul că devine el însuşi protagonist, e generator şi teoretician al romanului. Subsolul paginilor devine astfel un al doilea roman, paralel şi complementar cu primul. Aici sunt expuse câteva din principiile estetice ale autorului.
Anticalofil convins („Stilul frumos, doamnă, e opus artei”), prozatorul refuză ideea romanului ca prelucrare artificială a faptelor trăite, fie prin stil, fie prin meşteşug. Nu înseamnă însă că stilul urât e artă. Dimpotrivă, Camil Petrescu a întemeiat un nou stil narativ, spiritual, rafinat şi natural totodată.
Adept al autenticităţii – noţiune care implică ideea de „trăire” în sensul dat de Bergson, şi „cunoaştere”, în sensul dat de Husserl – autorul crede că numai oamenii superiori, care „au ceva de spus” şi „o bogăţie lăuntrică, o înflorire a sensibilităţii”, trebuie să scrie. Aşa sunt doamna T, Fred Vasilescu, G. D. Ladima.
Prozatorul român reia şi nuanţează concepţia lui Andre Gide, creatorul „dosarelor de existenţă”. Aşa îşi numeşte romanul („dosar de existenţă”), iar lui Fred îi sugerează să povestească „net, la întâmplare, totul, ca într-un proces verbal”.
După cum mărturisea autorul într-un interviu, în sens strict, acţiunea re loc într-un pat. Însă pe calea amintirii urmăreşte realizarea unei ambianţe care îmbrăţişează viaţa literară, politică şi financiară.
De după-amiază până noaptea târziu, aflat în vizită la Emilia Răchitaru, actriţă de mâna a doua şi de o frumuseţe planturoasă, vulgară, Fred Vasilescu (fiul marelui industriaş Vasilescu Lumânăraru din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.) retrăieşte iubirea şi drama lui Ladima. După ce femeia epuizează toate modalităţile de a-i stârni lui Fred interesul erotic, aduce un teanc de scrisori ale lui Ladima, care se sinucisese cu câteva luni înainte. Fred îl cunoscuse pe acesta mai de mult, fără să ştie că e poet şi că îşi făcuse un ideal dintr-o femeie aşa de plată şi de vulgară. Amintirile chemate de scrisorile deznădăjduite ale lui Ladima aduc în urzeala narativă şi dragostea lui Fred pentru Doamna T, enigmatica frumuseţe feminină din scrisorile cu acre se deschide romanul. Deşi e femeia vieţii lui, paradoxal Fred fuge mereu de ea.
Împletirea acestor două iubiri e proiectată pe un fundal social şi politic pe acre se mişcă personaje ca Nae Gheorghidiu, devenit ministru, proprietar de gazetă şi „protector” al Emiliei, Veturia, sora ei, lumea din redacţia unei gazete bucureştene ori din teatru etc.
Pe acest fundal apare drama incompatibilităţii şi a imposibilităţii de complementizare prin iubire, manifestată în existenţa celor două cupluri (Fred – doamna T, Ladima – Emilia). Ei i se adaugă drama intelectualului înzestrat cu o conştiinţă superioară, neînţeles de lumea meschină, comună. Astfel, G. D. ladima, poet talentat, ziarist intransigent, care nu e în stare să scrie două rânduri dacă nu sunt dictate de o convingere adâncă, e sortit să devin victimă. El nu piere pentru că e slab, ci pentru că orgoliul său îi impune să trăiască şi să moar1în conformitate cu principiile pe care şi le-a asumat. Şi celălalt erou, Fred Vasilescu, ilustrează parţial aceeaşi dramă. În ciuda aparenţelor de mondenitate, el poartă în sine o rană deschisă, un „cancer” care îl macină şi l doboară. Fred pleacă din lume ducând cu sine taina.
Destinul eroilor argumentează şi întăreşte semnificaţia titlului. Tâlharul din Atica, după ce-i jefuia pe călători, îi aşeza pe un pat, retezându-le picioarele ori întinzându-i până le zdrobea mădularele, pentru a-i aduce la „măsură”. Raportat la legenda antică , titlul devine metaforă şi simbol. Patul procustian este societatea însăşi care tinde să uniformizeze indivizii. Ea îşi impune tiparul de existenţă căruia eroii nu-i pot rezista. Un personaj ca G. D. Ladima nu se încadrează în „măsurile” impuse de un Nae Gheorghidiu ori Emilia Răchitaru şi devine victimă, trebuie să-şi amputeze spiritul, să cunoască umilinţa şi deznădejdea.
Apoi, „patul” acesta mai poate semnifica şi un tipar de idealitate pe care fiecare personaj şi-l făureşte şi în ale cărui limite încearcă să fixeze lumea şi pe cei din jur. Fiecare e atunci „tâlhar” şi „victimă”, întărind prin acest relativism al viziunii jocul de oglinzi din acre se reface, sub ochii noştri, drama fiecăruia.
Sensul cel mai profund al simbolului din titlu trebuie însă căutat într-o poezie a lui Ladima, intitulată chiar Patul lui Procust şi inserată în subsolul paginii. Versurile sugerează caracterul contradictoriu al fiinţei umane, antinomia ei structurală. Coborât în materialitatea cea mai sordidă, figurată prin termeni ca „noroi”, „putrezime”, „bale”, „vâscos”, spiritul aspiră spre transcendent, spre „înfruptarea”, alături de soare, din esenţele originare, pure, imuabile.
Tehnica narativă camilpetresciană modifică parţial conceptul de personaj, care nu mai e un tip definit din exterior, ci unul care se autoconstituie prin mărturisire sau care este reflectat în simţirea celorlalţi.
George Demetru Ladima – eroul absent, reconstituit din scrisori şi amintiri – e intelectualul intransigent, aflat într-o permanentă luptă cu ordinea ostilă din jur. Personalitatea lui complexă şi contradictorie este conturată rpin tehnica modernă a oglinzilor exterioare, subiective. Chiar punând unele lângă altele mărturiile celorlalţi, obţinem doar o imagine trunchiată, ambiguă, a eroului. Fred Vasilescu îl simte aproape, ca pe un „frate de suferinţă”, alcătuit din acelaşi aluat interior. În schimb, pentru Emilia Răchitaru, care spera să-i fie de folos pentru obţinerea unui rol, el era „puţin cam haloimăs”, cam „aiurea”, de unde şi atitudinea ei compătimitoare („vai de capul lui…”). Pentru politicianul Nae Gheorghidiu, Ladima e un om care poate fi manevrat, dar când nu se mai supune şi devine primejdios este înlăturat. Cibănoiu îl consideră un om de o rară inteligenţă, pe când Penciulescu îl crede un „dobitoc”. Procurorul însărcinat să elucideze cauzele morţii lui Ladima îl socoteşte unul dintre „cei mai talentaţi poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace” Într-un necrolog e deplânsă soarta unuia dintre „cei ami amri poeţi ai timpului”, pe care societatea l-a hrănit doar cu „fiere I dezgust”
Portretul fizic se realizează tot din puncte de vedere diferite (pluriperspectivism), tehnica narativă având la bază principiul estetic al relativismului. Eroul e caracterizat direct de Fred care îşi aminteşte că, la început, Ladima i se păruse „un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plutonier, cu manşete scrobite ca două burlane”. Mai târziu, viziunea se modifică puţin, în amintirile lui Fred Imaginea prietenului spiritualizându-se prin suferinţă. „Înalt, slab, cu ochi rotunzi şi orbitele adâncite”, Ladima „era grav ca un profesor universitar, de o politeţă de ambasador pensionar, surâzând puţin îndepărtat”. Totodată, Fred îşi dă seama că în ochii celorlalţi Ladima apare „prea puţin prezentabil”, pentru că se îmbrăca prost, avea ‚ceva ridicol în silueta demodată” şi „aerul înăcrit” al unui profesor de provincie.
Ladima este intelectualul superior, lucid şi intransigent, incapabil să adere la falsele valori ale unei lumi ordinare, conduse de politicieni şi afacerişti veroşi. Drama lui este, pe de o parte, una socială. Ca şi alţi eroi ai lui Camil Petrescu el „a văzut idei”, e un halucinat incompatibil cu ordinea coruptă, cu lumea imorală. El nu se poate realiza pe acest plan, deoarece articolele lui justiţiare i necruţătoare sunt incomode în contextul politic respectiv.
Pe de altă parte, Ladima trăieşte o dramă de ordin personal, afectiv. Pe vulgara, plata Emilia Răchitaru o idealizează, o înconjoară de o dragoste oarbă. El are o permanentă nevoie de autoiluzionare pentru a-şi construi universul imaginar de calm, afecţiune şi curăţenie sufletească.
Circumstanţele morţii sale sunt neclare, aşa cum le-a dorit el însuşi. Avea bani în buzunar (deci nu s-a sinucis de sărăcie) şi o scrisoare de dragoste către o femeie superioară, pe acre o cunoştea foarte puţin (deci nu Emilia ar fi fost motivul). Există vreo legătură între Ladima (Gedem) şi acel D din scrisorile doamnei T? toate rămân întrebări fără răspuns.
Deşi Ladima ilustrează eşecul şi inadaptarea, iar Fred succesul şi perfecta integrare în „lumea bună”, cei doi fac parte din aceeaşi familie spirituală şi moartea sau sinuciderea ultimului nu e mai puţin misterioasă.
Ca şi Ladima, Fred e prins în jocul oglinzilor paralele şi se întrupează din imagini subiective. Pentru „bandă” e copilul de bani gata, boem, snob şi cam prost. Pentru Emilia e un ‚client” care trebuie cultivat pentru că are multe relaţii. Tânăr, frumos, cu alură sportivă, „are femeile cele mai bune din Bucureşti:. Enigmatica doamnă T îl iubeşte sincer şi deznăd1jduit pentru sensibilitatea superioară. Autorul, devenit el 0nsuşi personaj, îi surprinde loialitatea, delicateţea.
Aparent, este omul monden căruia nimic nu i se refuză, însă în esenţă e lucid, inteligent şi intransigent. Deşi pare dăruit cu însuşirile veşnicului câştigător, nu face parte din familia învingătorilor. Unica împlinire în care crede şi pe care o caută halucinant este dragostea. O dragoste ireală, demonică, devastatoare, de negăsit în concretul imediat, ci esenţializată, nebunească. Atitudinea lui faţă de doamna T, fiinţă sensibilă, superioară, pe care o iubeşte fără îndoială e totuşi bizară, scapă înţelegerii comune. Sfârşitul lui rămâne o taină, nimeni neştiind cu certitudine dacă a fost accident sau sinucidere.
Doamna T. (numele ei din catalog, Maria T. Mănescu) este singurul personaj feminin din opera lui Camil Petrescu al cărui parfum enigmatic îl înalţă deasupra realităţii plate, comune. Este „nu frumoasă în sensul obicinuit al cuvântului” (caracterizare directă). Unui prieten al lui Fred i se pare chiar urâtă, dar privirea este, evident, exterioară.
De o feminitate tulburătoare, emotivă, sensibilă, „alternând o sprinteneală nervoasă, cu lungi tăceri melancolice:, eroina i se pare autorului cea mai indicată pentru a interpreta pe scenă rolurile de „femeie adevărată” şi chiar îi propune să joace în „Act veneţian”.
Doamnei T. i se realizează un portret ideal în care intră deopotrivă inteligenţă, sensibilitate, feminitate, graţie, naturaleţe, orgoliu şi modestie, farmec. Lui Fred i se pare că ‚nu e niciodată la fel, cum desigur nu e la fel capriciul ciocârliei în zbor”. Ea însăşi se autodefineşte simplu şi cu eleganţă: „îmi place lumina…apoi pământul….cartea…rochia…fructele….zăpada….tot ce e neprefăcut, net.”
Confesiunile ei, acre deschid romanul, sugerează un permanent proces de autocenzurare. Deşi marea ei dragoste e pentru b1rbatul identificat mai târziu în persoana lui Fred Vasilescu, scrisorile nu dezvăluie drama ei adâncă, ocrotesc această taină. Doamna T. vorbeşte mai mult despre iubirea disperată pe care i-o poartă insignifiantul D.
Enigma dragostei zbuciumate dintre ea şi Fred Rămâne nedezlegată, ca şi altele în roman, fiind doar sursă inepuizabilă de presupuneri. Epilogul autorului oferă imaginea femeii care a pus în dragostea ei pentru Fred întreaga raţiune de a fi.
La celălalt pol se situează Emilia Răchitaru, al cărei portret se realizează din viziunile subiective ale lui Ladima şi Fred. În vreme ce primul o divinizează (cel puţin aşa lasă să se înţeleagă scrisorile), cel de al doilea o vede pasivă, imobilă spiritual. Lui Fred, Emilia îi dă impresia de „carte poştală ilustrată pe care scrie într-un colţ souvenir”, din cauza aspectului ei (blondă, spălăcită, grăsuţă, vulgară, săracă cu duhul). Din replicile ei reiese cât e de suficientă („Pe mine m-a iubit mulţi…”), de interesată, căci s-a folosit de Ladima şi e incapabilă să vadă r1ul pe care i l-a făcut.
În ceea ce priveşte arta narativă, s-a spus despre Camil Petrescu că este primul nostru proustian. E adevărat că el a adoptat şi a adaptat principiul naraţiunii ca manifestare a fluxului memoriei, dar n-a copiat nici o metodă.
E un scriitor reflexiv, pentru care sentimentele nu sunt explozii emoţionale, ci consecinţe ale unor acte de reprezentare şi de judecată. În ciuda anticalofilismului său declarat, e un stilist remarcabil, capabil să surprindă nuanţele sufleteşti, să utilizeze un limbaj analitic. Efectul estetic nu provine din abundenţa figurilor de stil pe care le respinge cu oroare (admite uneori comparaţia), ci din gândirea nervoasă, sensibilă, extrem de mobilă, care strecoară în cuvinte o vibraţie neanalizabilă.
Roman modern, subiectiv, de analiză psihologică, „Patul lui Procust” îl consacră definitiv pe autorului lui şi-l impune ca valoare în istoria literaturii noastre.
Post a Comment