Comentariu "O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale
Două comentarii la piesa de teatru "O scrisoare pierdută" scrisă de dramaturgul român Ion Luca Caragiale. Un comantariu lung de trei pagini word care tratează acțiunea piesei, intriga, problematica și concluzia piesei "O scrisoare pierdută", și un al doilea comentariu scurt de o pagină, care tratează mai sumar tema și acțiunea comediei, vorbind totuși despre fiecare act în parte.
Vedeti si:
“O scrisoare pierdută” Rezumat pe momentele subiectului
“O scrisoare pierdută” Povestirea pe momentele subiectului
“O scrisoare pierdută” Comentariu pe momentele subiectului
"O scrisoare pierdută" apartenenţa la gen
"O scrisoare pierdută" demonstrație că e comedie
Caracterizare Ștefan Tipătescu sau Zoe Trahanache
Caracterizarea personajelor din O scrisoare pierdută
Rezumat scurt "O scrisoare pierdută" de Ion Luca Caragiale
Două rezumate la piesa de teatru "O scrisoare pierdută"
"O scrisoare pierdută" - Comentariu lung de 3 pagini
Capodopera dramatugiei lui Caragiale este O scrisoare pierduta (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.
Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.
Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.
Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.
Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce - Răcnetul Carpaţilor.
Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.
Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.
Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.
Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.
Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.
Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.
Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.
Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia
se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)
Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii, greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! Scopul pentru care luptă Caţavencu este că România să fie bine, şi tot românul să prospere (să îmbogăţeze). Presupune că eşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul prilej.
Comicul - Caragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului se ascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii. Şi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).
Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.
Criticii literari au observat că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.
Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor personaje.
Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraţie (Pristanda);capitalişti (Farfuridi).
Ticurile sau autonomismele verbale:
Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.
Pristanda: curat (murdar)
Trahanache: Stimabile; Ai putinţică răbdare.
Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.
Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament, ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi, Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative -Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .
Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor.
Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencu şantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.
"O scrisoare pierdută" - Comentariu scurt de o pagină
A fost citita mai intai la Junimea,iar premiera a avut loc in 13 noiembrie 1881 pe scena teatrului national din Bucuresti si a cunoscut un real succes.
Este o comedie de moravuri (politice,sociale,personale,familiale) iar titlul anticipeaza motivul in jurul caruia se dezvolta intamplarile;este vorba de pierderea,de catre Zoe Trahanache,a unei scrisori de amor care ii era adresata de catre Stefan Tipatescu,prefectul judetului.
Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un oras de provincie in preajma alegerilor pentru camera deputatilor, in lupta electorala aflandu-se fortele puterii cat si opozitia.
Actiunea piesei se petrece in capitala unui judet de munte care nu este bine precizat si care poate fi “oricare oras de provincie din zilele noastre”. Comedia are patru acte ,a cate IX,XIV,VII,XIV scene; iar actiunea cuprinde o serie de intamplari in care sunt angajate toate personajele.
Actul I cuprinde expozitiunea; acum apare Tipatescu, prefectul judetului, si Pristanda, politaiul orasului si supusul docil al puterii. Tot acum se desfasoara si intriga care este constituita de pierderea scrisorii.
Actul al II-lea coincide cu desfasurarea actiunii; al III-lea,cu punctual culminant,iar ultimul(IV) act coincide cu deznodamantul, cand Catavencu este infrant de alegeri, iar Agamita Dandanache castiga alegerile; scrisoarea este si ea regasita si inapoiata lui Tipatescu.
Modurile de expunere care apar in aceasta opera sunt: dialogul,monologul si monologul dramatic, descrierea si naratiunea; ultimele doua (descrierea si naratiunea) apar in replicile personajelor sau in indicatiile scenice (*didascalii). Dialogul este modul principal de expunere iar in cadrul lui se remarca atat tonul personajelor cat si diversitatea replicilor. Replicile constituie si o modalitate de realizare a comicului; exista replici ‘intrebare-raspuns’,’intrebare-reluare’,’afirmatie-reluare’. Tonul personajelor poate fi: hotarat, persuasiv, viclean, declamator, defaimator.
O trasatura a realismului este folosirea personajului tipic; Caragiale foloseste asemenea tipologii: apare incornoratul, adulterina, junele, demargogul, politicianul, cetateanul alegator, functionarul, servitorul etc. Prin intermediul personajelor, Caragiale satirizeaza institutiile burgheze care functioneaza fara o pregatire profesionala si intelectuala necesara; este vorba de fapt de teoria atat de celebra a lui Maiorescu si a junimistilor Teoria formei fara fund. Asemenea lui Maiorescu, scriitorul procedeaza intocmai: observa lucid si exact si critica,insa intr-un mod ironic, ceea ce face critica si mai usturatoare si mai sarcastica si mai greu de indurate. Caragiale foloseste in scrierile sale, si in special in O scrisoare pierduta , doua planuri: in primul plan sta omul social (Farfuridi, Dandanache,..) iar in al doilea plan sta caracterul omenesc general: incultul, demagogul etc. Acest din urma plan este adanc sondat de catre autor. In constructia acestor personaje este folosit nu atat detaliul fizic(statura,haine,figura,..) cat mai ales starile si senzatiile prin care trec personajele (furie,mirare,..).
Vedeti si:
“O scrisoare pierdută” Rezumat pe momentele subiectului
“O scrisoare pierdută” Povestirea pe momentele subiectului
“O scrisoare pierdută” Comentariu pe momentele subiectului
"O scrisoare pierdută" apartenenţa la gen
"O scrisoare pierdută" demonstrație că e comedie
Caracterizare Ștefan Tipătescu sau Zoe Trahanache
Caracterizarea personajelor din O scrisoare pierdută
Rezumat scurt "O scrisoare pierdută" de Ion Luca Caragiale
Două rezumate la piesa de teatru "O scrisoare pierdută"
"O scrisoare pierdută" - Comentariu lung de 3 pagini
Capodopera dramatugiei lui Caragiale este O scrisoare pierduta (1884) şi îşi păstrează o regretabilă actualitate. Ar fi minunat să nu-l mai înţelegem pe Caragiale, pentru că ar însemna că Farfuridi, Caţavencu, Tipătescu, Dandanache nu mai exista. Caragiale critică în acesată comedie farsa alegerilor din trecut. Conţinutul piesei este încă mult mai bogat vizând moravurile politice şi ale vieţii de familie din epoca respectivă.
Nu întâmplător Caragiale plasează acţiunea în timpul alegerilor, pentru că în lupta pentru putere cade orice mască şi omul se arată aşa cum este în realitate, în stare de orice pentru a obţine puterea. Din această perspectivă lupta electorală nu este o luptă de principii, ci de interese personale. Suntem în anul de graţie 1883.
Acţiunea piesei se petrece într-un oraş de provincie, capitala unei judeţi de munte. Intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este acelaşi peste tot.
Forma articulată cu articol nehotărât sugerează că este vorba doar de unul din multele texte particulare, folosite ca mijloc de şantaj în lupta politică.
Intriga piesei este declanşată de pierderea unui scrisori compromiţătoare, trimisă de Tipătescu, prefectul judeţului, lui Zoe, soţia lui Trahanache. Plimbarea scrisorii de la un personaj la celălat luminează caractere, psihologii. Ea îi dă putere celui care o are în stăpânire, şi produce spaimă celui care o pierde. Lupta politică pentru desemnarea unui candidat se dă între Farfuridi sprijinit de Trahanache şi Brânzovenescu, şi Nae Caţavencu.
Găsind scrisoarea compromiţătoare Caţavencu o foloseşte ca mijloc de şantaj în lupta politică, dacă nu va fi sprijinit de Trahanache şi Tipătescu, va publica scrisoarea în gazeta pe care o conduce - Răcnetul Carpaţilor.
Cei doi şantajaţi recurg şi ei la ameninţări şi cel din urmă ajung la şantajul cu o poliţă falsificată de Caţavencu. Când lupta dintre cei doi atinge punctul culminant, apare candidatul de la centru, Agamiţă Dandanache, despre care autorul preciza: mai prost ca Farfuridii, şi mai canalie decât Caţavencu.
Repetarea procedeului -Dandanache câştigă tot prin şantajul cu o scrisoare pierdută- sugerează că în lupta politică a vremii şantajului cu un text particular era un mijloc frecvent folosit.
Problematica piesei se poate reduce la două cuvinte: politica şi amorul. Este însă mai complexă. În primul rând Caragiale critică farsa alegerilor din trecut, dezvoluind o tristă realitate: pierderea unei scrisori copromiţătoare hotăreşte viaţa politică unui orăşel.
Dramaturgul surprinde mijloacele necinstite, folosite în lupta politică, corupţia şi demagogia politicienilor. În acelaşi timp pune în evidenţă incultura, prostia unor politicieni din vremea sa.
Aceste trăsături negative dovedite în lupta politică caracterizează şi viaţa intimă de familie. Inmoralitatea, corupţia definesc deopotrivă viaţa politică şi viaţa de familie.
Concluzia piesei este amară. În lupta politică nu reşeşte cel mai bun, ci cel mai priceput, mai abil în lupta pentru putere.
Satira este cuprinzătoare şi necruţătoare. Personajele sunt definite comlex, prin fapte, nume, libaj. Aceste personaje prind viaţă datorită preţioaselor indicaţii scenice ale autorului. Caragiale îşi pune personajele să vorbească, să ţine discursuri din care practic se autodesfiinţează, demonstrându-şi prostia, inclutura, demagogia. Personajele îmbină trăsături general valabile cu trăsături particulare, individuale. Astfel Caţavencu este demagogul latrans. Zoe este soţia infidentă, amantă. Tipătescu este junele prim (amantul). Dandanache este prostul vanitos.
Nae Caţavencu este reprezentantul tinerii burghezi locale, candidatul grupului, tânăr inteligent şi independent. Este directorul ziarului Răcnetul Carpaţilor, stăpânit de o dorinţă profundă de parvenire politică. Etse tipul politicianului demagog, corupt, în strare de orice pentru a-şi atinge scopul. Deviza sa este scopul scuză mijloacele, a spus nemuritorul Gambetta. Pentru a câştiga lupta politică Caţavencu nu ezită să folosească şantajul. Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv, inflexibil. După ce pierde scrisoarea devine umil, linguşitor, supus. Principala trăsătură a lui Caţavencu este capacitatea de a se adopta la orice situaţie. El este mereu pregătit să schimbe masca. Discursurile sale pun în evidenţă demagogia, inclultura, lipsa de logică. El ştie să emoţioneze, să plângă, să influenţeze ascultătorii. Caţavencu este un actor desăvârşit: când se urcă la tribună el îşi intră în rol. Caţavencu ştie să simuleze orice emoţie, orice sentiment. Noţiunile de ţară, popor, progres, reprezintă pentru el simple lozinci în lupta electorală:
CAŢAVENCU (ia poză, trece cu importanţă printre multţime şi suie la tribună; îşi pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârtii şi gazete şi le aşază pe tribună, apoi îşi trage batista şi-şi şterge cu eleganţă avocăţească fruntea. Este emoţionat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoţia care pare a-l birui. - Tăcere completă. Cu glasul tremurat): Domnilor!… Onorabili concetăţeni!… Fraţilor!… (plânsul îl îneacă.) Iertaţi-mă, fraţilor, dacă sunt mişcat, dacă emoţiunea mă apucă aşa de tare… suindu-mă la această tribună… pentru a vă spune şi eu… (plânsul îl îneacă mai tare.)… Ca orice român, ca orice fiu al ţării sale… în aceste momente solemne… (de-abia
se mai stăpâneşte) mă gândesc… la ţărişoara mea… (plânsul l-a biruit de tot) la România… (plânge. Aplauze în grup)… la fericirea ei!… (acelaşi joc de amândouă părţile)… la progresul ei! (asemenea crescendo)… la viitorul ei! (plâns cu hohot. Aplauze zguduitore.)
Patriotismul lui Caţavencu este de paradă, este un fars patriotism, care ascundă o puternică dorinţă de parvenire. Exprimarea lui Caţavencu cuprinde numeroase contradicţii, greşeli demonstrând incultura, lipsa de logică: Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire…;…după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani…; Noi aclamăm munca, travaliul, care nu se face de loc în ţara noastră! Scopul pentru care luptă Caţavencu este că România să fie bine, şi tot românul să prospere (să îmbogăţeze). Presupune că eşecul lui Caţavencu este momentan, pentru că un individ atât de bine înzestrat pentru lupta politică trebuie să câştige la primul prilej.
Comicul - Caragiale este un maestru al comicului. Şi în această comedie sub învelişul râsului se ascunde satira. Dramaturgul sancţionând defectele oamenilor şi ale societăţii. Şi în comedia lui Caragiale sursa comicului este contradicţia dintre aparenţă şi esenţa, dintre ceea ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparenţa este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar realitatea este cu totul alta: corupţie, parvenitism, demagogie. Astfel Caţavencu, Dandanache, Zoe, Trahanache, Prisanda sunt surprinşi în renunţarea lor de la condiţia ideală pe care ar trebui să o reprezinte (Zoe în contrast cu o femeie cinstită, Caţavencu în contrast cu adevăratul politician).
Sunt prezente în această comedie diferite nuanţe ale comicului.
Criticii literari au observat că dramaturgul Caragiale deplasează accentul de pe deformitatea exterioară a personajelor comice pe deformitatea interioară, intelectuală: prostia, ticăloşia, ipoclizia. În acest sens cu excepţia lui Tipătescu toate personajele sunt comice prin ceea ce fac şi ceea ce spun. Comicul este provocat de suficienţa, lipsa de logică a personajelor.
Comicul de limbaj este mai bine realizat. Limbajul folosit de personaje ne dă informaţii preţioase despre identitatea personajelor, despre origine, profesiune , nivel de cultură, inteligenţă, aparenţa politică. Cu puţine excepţii personajele se exprimă greşit, folosind pleonasme, truisme, contradicţii, nonsensuri. Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă de râs, dar pun în lumină nivelul intelectual şi sufletesc al acestor personaje.
Pronunţarea greşită a unor cuvinte: andrisant, bampir, plebicist, renumeraţie (Pristanda);capitalişti (Farfuridi).
Ticurile sau autonomismele verbale:
Farfuridi: La douăsprezece trecute fix.
Pristanda: curat (murdar)
Trahanache: Stimabile; Ai putinţică răbdare.
Contradicţia în termeni: După lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani.
Comicul numelelor ocupă un loc importatnt, fiind nu numai o sursă de râs, de amuzament, ci şi un instrument a satirei. Astfel aluziile culinare (legate de alimentate) -Farfuridi, Brânzovenescu-; diminutivele ridicole -Agamiţă Dandanache-; rădăcinile semnificative -Caţavencu- sugerează trăsături ale posesorilor acestora: prostia, senilitatea şi demagogia .
Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea personajelor prin nume, criticul Ibreleanu preciza: Numele din opera comică a lui Caragiale le dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc… La prima lectură sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simţim că personajele nu puteau să aibă alt nume, în orice caz că au numele lor.
Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Tehnica este aceea a amplificării treptate a conflictului. Iniţial apar în scenă Tipătescu, Trahanache, Zoe care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut înafară şi dezvăluit parţial. Apoi în prim plan apare Caţavencu şantazistul şi astfel se realizează conflictul fundamental a piesei. La acest conflict fundamental autorul adaugă o serie de conflicte noi, secundare,astfel încât acţiunea se complică progresiv, modalitate cunoscută sub numele de tehnică bulgărului de zăpadă.
"O scrisoare pierdută" - Comentariu scurt de o pagină
A fost citita mai intai la Junimea,iar premiera a avut loc in 13 noiembrie 1881 pe scena teatrului national din Bucuresti si a cunoscut un real succes.
Este o comedie de moravuri (politice,sociale,personale,familiale) iar titlul anticipeaza motivul in jurul caruia se dezvolta intamplarile;este vorba de pierderea,de catre Zoe Trahanache,a unei scrisori de amor care ii era adresata de catre Stefan Tipatescu,prefectul judetului.
Tema comediei o constituie prezentarea vietii social-politice dintr-un oras de provincie in preajma alegerilor pentru camera deputatilor, in lupta electorala aflandu-se fortele puterii cat si opozitia.
Actiunea piesei se petrece in capitala unui judet de munte care nu este bine precizat si care poate fi “oricare oras de provincie din zilele noastre”. Comedia are patru acte ,a cate IX,XIV,VII,XIV scene; iar actiunea cuprinde o serie de intamplari in care sunt angajate toate personajele.
Actul I cuprinde expozitiunea; acum apare Tipatescu, prefectul judetului, si Pristanda, politaiul orasului si supusul docil al puterii. Tot acum se desfasoara si intriga care este constituita de pierderea scrisorii.
Actul al II-lea coincide cu desfasurarea actiunii; al III-lea,cu punctual culminant,iar ultimul(IV) act coincide cu deznodamantul, cand Catavencu este infrant de alegeri, iar Agamita Dandanache castiga alegerile; scrisoarea este si ea regasita si inapoiata lui Tipatescu.
Modurile de expunere care apar in aceasta opera sunt: dialogul,monologul si monologul dramatic, descrierea si naratiunea; ultimele doua (descrierea si naratiunea) apar in replicile personajelor sau in indicatiile scenice (*didascalii). Dialogul este modul principal de expunere iar in cadrul lui se remarca atat tonul personajelor cat si diversitatea replicilor. Replicile constituie si o modalitate de realizare a comicului; exista replici ‘intrebare-raspuns’,’intrebare-reluare’,’afirmatie-reluare’. Tonul personajelor poate fi: hotarat, persuasiv, viclean, declamator, defaimator.
O trasatura a realismului este folosirea personajului tipic; Caragiale foloseste asemenea tipologii: apare incornoratul, adulterina, junele, demargogul, politicianul, cetateanul alegator, functionarul, servitorul etc. Prin intermediul personajelor, Caragiale satirizeaza institutiile burgheze care functioneaza fara o pregatire profesionala si intelectuala necesara; este vorba de fapt de teoria atat de celebra a lui Maiorescu si a junimistilor Teoria formei fara fund. Asemenea lui Maiorescu, scriitorul procedeaza intocmai: observa lucid si exact si critica,insa intr-un mod ironic, ceea ce face critica si mai usturatoare si mai sarcastica si mai greu de indurate. Caragiale foloseste in scrierile sale, si in special in O scrisoare pierduta , doua planuri: in primul plan sta omul social (Farfuridi, Dandanache,..) iar in al doilea plan sta caracterul omenesc general: incultul, demagogul etc. Acest din urma plan este adanc sondat de catre autor. In constructia acestor personaje este folosit nu atat detaliul fizic(statura,haine,figura,..) cat mai ales starile si senzatiile prin care trec personajele (furie,mirare,..).
Post a Comment