Header Ads

Caracterizare Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război

Doua caracterizari de nota 10 ale personajului Ştefan Gheorghidiu din cartea "Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război" scrisă de Camil Petrescu. O caracterizare ce merita nota zece lunga de 3 pagini al protagonistului Ştefan Gheorghidiu din romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război si o a doua caracterizare mai scurta si mai simpla dar la fel de buna.

Ştefan Gheorghidiu este, la început un student sărac la filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cu o studentă frumoasă, de aceeaşi condiţie. Devine bogat, peste noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este  sublocotenent în armata română, în timpul primului război mondial.   Însă, în mod constant, rămâne un alter ego al scriitorului, un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care „au văzut idei”.

Vezi si: Rezumatul scurt si pe capitole al romanului Ultima noapte de dragoste, întaia noapte de război.







Caracterizare Ştefan Gheorghidiu mai scurta

Ultima noapte de dragoste,  întâia noapte de război
                                             de CAMIL PETRESCU
- CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL –

  Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930) de Camil Petrescu este un roman psihologic, de tip subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I, luciditatea auto-analizei.
  Romanul este scris la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu, un tânăr intelectual care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea şi războiul.
  Naraţiunea la persoana întâi, cu focalizare exclusiv internă presupune existenţa unui narator implicat.
  Dragostea şi războiul reprezintă temele romanului, acestea fiind precizate în titlu şi in structurarea cărţii. De asemenea, iubirea şi războiul constituie cele două experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist, un tânăr intelectual cu nostalgia absolutului. Dacă prima parte a romanului, Ultima noapte de dragoste, reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eşuate dintre Stefan Gheorghidiu si Ela, partea a doua, Intaia noapte de  război construită sub forma jurnalului de campanie al lui Gheorghidiu, urmăreşte experienţa de pe front, în timpul  Primului Război Mondial. Prima parte este în întregime ficţională, în timp ce a doua valorifică jurnalul de campanie al autorului însuşi, articole şi documente din epocă, ceea ce conferă autenticitate textului.
  Acţiunea romanului este plasată atât în mediul citadin (Bucureşti, Câmpulung), cât şi pe front, şi cuprinde evenimente, care se petrec cu aproximativ doi ani şi jumătate înainte de 1916, înainte de izbucnirea razboiului, cat si in timpul desfasurarii acestuia, pe front.
  Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional acţiunea primului capitol, La Piatra Craiului în munte, este posterioară întâmplărilor relatate în restul cărţii I.
  Spre deosebire de romanele tradiţionale în care conflictul se desfăşura la nivel exterior între diverse personaje, în romanul lui Camil Petrescu conflictul este interior şi se produce in conştunţa personaiului narator, Ştefan Gheorghidiu, care traieste stări şi sentimente contradictorii în ceea ce o priveşte pe soţia sa, Ela.
  Personajul principal Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama înddragostitului de absolut şi nu-şi găseşte locul într-o societate dominată de mediocritate şi de imoralitate.
  Filozof, el are impresia că s-a izolat de lumea exterioară, însă, in realitate, evenimentele exterioare sunt filtrate prin conştiinţa sa. Gândurile şi sentimentele celorlalte personaje nu pot fi cunoscute de cititor, decât în măsura în care se reflectă în aceasta constiinta.
  Până în momentul în care Gheorghidiu primeşte moştenirea de la unchiul Tache, cuplul trăieşte în condiţii modeste, dar în armonie.
  Consider că prinripala trăsătura de caracter a protagonistului este orgoliul.
  O secvenţă narativă semnificativă pentru a ilustra orgoliul personajului este aceea a mesei în familie din casa bătrânului avar, Tache, prilej cu care acesta din urmă hotărăşte să-i lase cea mai mare parte din avere lui Ştefan.
Primirea moştenirii are însă efecte într-un plan mult mai profund, întrucât generează criza matrimonială, mai ales că Ela se lasă în voia tentaţiilor mondene, iar pe soţul ei începe să-l aprecieze „in funcţie de un cod existenţial care nu i se potriveşte".
  Dintr-un orgoliu exagerat el refuză să intre în competiţie cu ceilalţi, fiindcă i se pare sub demnitatea lui de intelectual să-şi schimbe garderoba şi să adopte comportamentul superficial al dansatorilor mondeni apreciaţi de Ela. De aceea nici nu întreprinde nimic pentru a recâştiga preţuirea pierdută a soţiei. Dimpotrivă, priveste aparent indiferent ceea ce se intampla. Criza de identitate e declanşată de conflictul dintre esenţa sa şi aparenţa socială, impusă prin convenţie. Mai mult, Ştefan trăieşte iubirea în mod raţional, intelectual şi o raportează continuu la absolut.
  Trăirea intensă a experienţei războiului ca fenomen care-i revelează esenţa condiţiei umane îl ajută să seclarîfice pe sine, să-şi depăşească drama erotică.
  Pe lângă orgoliu, în roman se conturează şi alte trăsaturi ale eroului, precum: natura analitică şi reflexivă, luciditatea, sensibilitatea exagerată, inteligenţa..
  Prin introspecţie şi monolog interior, tehnici ale analizei psihologice, Ştefan Gheorghidiu analizează cu luciditate, aspecte ale planului interior, din fluxul conştiinţei, si ale planului exterior.
Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales prin caracterizarea indirect care se desprinde din fapte, ganduri, limbaj, gesturi, atitudini şi relaţii cu celelalte personaje.
  Caracterizarea directă este rar realizată de alte personaje, prin replici scurte.
  In acest roman subiectiv, de analiză, este folosită adesea autocaracterizarea.
  Ştefan Gheorghidiu este un inadaptat superior, lucid si hipersensibil, la fel ca majoritatea eroilor lui Camil Petrescu. El incearcă sa recompuna lumea în funcţie de aspiratia sa către absolut şi are orgoliul de a refuza o realitate care nu i se potriveşte, de a renunţa la o iubire care nu mai coincide cu imaginea pe care el şi-o crease despre sentimentul căruia intr-un anume moment al existenţei sale ar fi fost gata să-i jertească totul.







Caracterizare mai lunga – Ştefan Gheorghidiu 
protagonistul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu 

Ipoteza. În spaţiul prozei interbelice româneşti, Camil Petrescu situează construcţia romanescă în registrul  analizei stărilor de conştiinţă, după cum precizează şi Mihail Ralea : „Romanul e legat de apariţia conştiinţei”.

Contextul teoretic. Fiind adept al înnoirii literaturii la orice nivel, Camil Petrescu impune o proză citadină, a cărei dominantă este subiectivitatea maximă. Convins că literatura epocii trebuie să fie sincronă cu filosofia şi celelalte domenii ale cunoaşterii, scriitorul polemizează cu proza tradiţională, pe care o găseşte depăşită. „Până la Proust, toţi romancierii îşi construiesc cărţile raţionalist şi tipizant” – notează autorul în studiul „Noua structură şi opera lui Marcel Proust” - , or noul roman însemană experienţă interioară, construcţie atipică, substanţă epică determinată de memorie involuntară şi introspecţie. Romanele camilpetresciene demonstrează tocmai această convingere prin stilul anticalonfil, metoda substanţialistă şi autenticitatea care derivă din exprimarea în scris, cu sinceritate, a „ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă lui [scriitorului] şi celor pe care i-a cunoscut sau chiar obiectelor neînsufleţite”.
Integrând discursului narativ principii din gândirea filosofică a lui Henri Bergson (potrivit căruia lumea  cunoaşte o evoluţie ascendentă într-un timp rupt de materie, numit „durată pură”) şi Edmund Husserl (care neagă cunoaşterea ştiinţifică, reţinând din realitate esenţa ideală prin „intuiţia esenţei”), Camil Petrescu realizează în romanele sale „monografii ale unor idei” despre spiritele în căutare de adevăr.

Prezentarea personajului. Şi în privinţa personajelor, Camil Petrescu impune în proza românească o nouă tipologie umană , cea a intelectualului inadaptat „ oameni caracteristici, originali a căror viaţă se degajă clar de mediul cu care intră în conflict. Viaţa lor sufletescă trebuie să fie complexă tocmai ca să fie posibil acest conflict, adică să apară în conştiinţa lor problema care-i torturează şi-i îndepărtează de felul cum concep viaţa semenii lor.” ( Mihail Ralea ) 
    Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este cartea unui spirit care încearcă să se definească prin raportare la două experienţe capitale: iubirea şi proximitatea morţii.Cea dintâi îl consumă între patima orgolioasă şi indiferenţă, iar războiul îi revelează dimensiunea gravă a vieţii, preţul fiecărei clipe irosite în istovitorul efort de a compune lumea după legile iubirii proprii. Dacă dragostea este o experienţă  încheiată şi reactualizată secvenţial prin procedeul memoriei involuntare, imaginea războiului corespunde unui prezent cuprins în jurnalul de campanie al personajului narator şi impresionează prin lipsa de eroism şi prin autenticitate. Scenele de bravură sunt înlocuite cu exerciţiile de supravieţuire, pentru că „drama războiului nu e numai ameninţarea continuă a morţii, măcelul şi foamea, cât această permanentă verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău, care cunoaşte altfel ceea ce cunoaşte într-un anumit fel”. S-ar putea spune că, în redarea scenelor de luptă, romancierul a avut modele culturale pe care le-a integrat viziunii proprii. Gheorghidiu pleacă la război dintr-un elan donchihotesc (să îndrepte cumva lumea sa interioară), este marcat de atrocităţile luptei ca şi prinţul Bolkonschi din romanul lui Tolstoi, Război şi pace, precepe demitizant dimensiunea eroică a soldatului, întocmai ca personajul lui Stendhal din Mănăstirea din Parma, dar este – dincolo de toate aceste similitudini – o conştiinţă proustiană în căutarea unui război pierdut cu dragostea.

Încadrarea în tipologie. Romanul în cauză este o proză citadină prin tipologia intelectualului pe care o propune, a inadaptatului superior care-şi face un ţel din „triumful unei idei”. Rezultând din ipostazieri, protagonistul acestui roman apare cu o dominantă artistică, întrucât are conştiinţa ordonatoare a întregii opere, participantul direct la evenimente, deţinătorul de perspectivă şi naratorul necreditabil al întâmplărilor, analistul propriilor stări de conştiinţă şi al lumii. La aceste trepte şi funcţii a ajuns însumând câteva date biografice şi trecând, prin filtrul procustian al gândirii, trăsături, atitudini, sentimente.

Ipostaze.  Ştefan Gheorghidiu este, la început un student sărac la filosofie, căsătorit din dragoste şi orgoliu cu o studentă frumoasă, de aceeaşi condiţie. Devine bogat, peste noapte, printr-o moştenire lăsată de unchiul său, Tache, iar apoi este  sublocotenent în armata română, în timpul primului război mondial.   Însă, în mod constant, rămâne un alter ego al scriitorului, un spirit introvertit, neliniştit, lucid şi polemic, halucinant ca toţi eroii camilpetrescieni care „au văzut idei”.

Referinţe critice. Critica literară a sesizat o inteferenţă a prozei scriitorului cu dramaturgia şi în sensul construcţiei eroilor – proiecţii auctoriale, de altfel. „Psihologia lui Gheorghidiu se înrudeşte cu psihologia eroilor dramatici; student în filosofie, îndrăgostit de abstracţiuni şi modelat după idealuri livreşti, Gheorghidiu e  creat din pasta aceloraşi << suflete tari>>, epigoni ibsenieini rătăciţi în viaţă şi inadaptaţi la compromisuri, stăpâni pe o minte geometric organizată, dar descompuşi de asaltul insidios al iubirii”. (Pompiliu Constantinescu)

Trăsături. Ştefan Gheorghidiu este mai mult decât o identitate cu o psihologie aparte şi cu limbaj, el subliniază existenţa unei categorii intelelectuale, dând formă literară „mitului conştiinţei ca reprezentare subiectivă exemplară”. Conştiinţa sa este un spaţiu reflectorizant al lumii exterioare, un filtru conceptual al zonelor realităţii, deoarece scopul  ei este „să vadă ideile” din „jocul absurdului”.                                                                                         
                 Romancierul îl construieşte printr-o dublă raportare, la război şi la dragoste, transformând textul într-o oglindă care-l răsfrânge narcisist şi-l defineşte, cum singur notează, de altfel: „N-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact, să lipsească ea din întregul meu sufletesc. Ar avea faţă de mine, cei care au fost acolo, o superioritate, care mi se pare inacceptabilă. Ar constitui pentru mine o limitare. Îmi putusem permite atâtea gesturi până acum, pentru că aveam un motiv şi o scuză: căutam o verificare şi o identificare a eului meu. Cu un eu limitat, în infinitul lumii, nici un punct de vedere, nici o stabilire de raporturi nu mai era posibilă şi deci nici o putinţă de realizare sufletească. [. . .] Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decât printr-o dragoste absolută”.

Secvenţe narative ilustrative. Gândind aşa, cel care fusese o vreme protagonist într-o poveste de dragoste situată deasupra lumii fenomenale şi în afara duratei („Şi sufletele noastre pluteau deasupra cuvintelor, în ezitări, fâlfâiri, fixări şi iar mici zboruri, ca un roi de fluturi. . .”) îşi descrie monografic iubirea pentru soţia sa, Ela, trecând cu analiza prin toate etapele ei: geneză( „Cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri. Să tulburi atât de mistuitor o femeie dorită de toţi, să fii atât de necesar unei existenţe, erau sentimente care mă adevereau. . .”), cristalizare şi conciliere între intelect şi afect ( „Destinul tău, fată dragă, e şi va fi schimbat prin mine”), cotele superioare ale geloziei („Sufeream, ca supus unui tratament dureros. [. . .] Niciodată nu m-am simţit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit”) şi iremediabil declin („I-am scris că-i las absolut tot”). Din acest traiect se poate deduce că sentimentul este subminat permanent de o luciditate exacerbată, iar drama geloziei devine, în fapt, drama lucidităţii care anulează iubirea.

Raportare la alte personaje. Dacă dragostea este pentru Gheorghidiu un produs al spiritului, atunci nici nu poate dura, pentru că Ela nu reuşeşte să se ridice la „lucrurile minţii” – cum ar spune Pietro Gralla din Act veneţian) - , ea susţinându-se ca prezenţă în idealitatea bărbatului doar prin frumuseţea „unei cadâne” şi ingenuitatea „unui copil îmbufnat”. Raportat la Ela (nume derivat din trufia egoului masculinităţii), Ştefan este un însetat de absolut care nu găseşte un ecou egal. La mercantilismul lumii unchiului său refuză chiar el să se raporteze, iar faţă de camarazii de arme îşi declină superioritatea ostentativă, sancţionând intervenţiile lor cu sintagma „dogme banale”. Considerând iubirea o problemă de cunoaştere, eroul ui Camil Petrescu postulează, glosează cu pasiune, fără să realizeze că un alt individ sau cuplu ar putea deţine o altă grilă conceptuală, afectivă diferită de a sa, dar la fel de captivantă ca metaforă sau viziune. Într-o polemică la popota ofiţerilor, afirmă că „o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie. . .trebuie timp şi trebuie complicitate pentru formarea ei”. Recurgând la o falsă glisare de perspectivă, el îşi conceptualizează stările şi etapele, vorbind la o persoană a II-a care îi creează lectorului iluzia generalizării: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să înşeli atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuieşte prezenţa ei zilnică. Înăbuşi în tine mugurii oricîror prietenii şi ubiri. Toate planurile de viitor ţi le faci în funcţie de nevoile şi preferinţle ei”. În acelaşi moment al tezelor despre iubire, Gheorghidiu este convins că „orice iubire e ca un  monodeism, voluntar la început, patologic pe urmă”, bazându-se, probabil, pe analogia dintre fanatismul credinciosului autentic şi transa îndrăgostiţilor.
Semnificaţiile personajului. Întruchipând orgoliul căutătorului de esenţe în  iubire şi apoi în război, Ştefan Gheorghidiu trăieşte o dublă dramă: eşuează în dragoste, pentru că nu-i este dat să cunoască una absolută, şi este silit, procustian, să se încadreze în cotidian, deoarece nu cunoaşte permanent alte experienţe care să-i verifice idealul desprinderii de contingent. Inadaptatul superior care acceptă, până la urmă, compromisul indiferenţei(„sunt obosit şi mi-e indiferent chiar dacă este nevinovată”) este un cavaler al ideilor, al tezelor („cei ce se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”), dar şi „un chimval răsunător” care variază pe o temă dată, neînţelegând că dacă dragoste nu e, filosofie degeaba ar fi. Vocea care spune „în mine era o fierbere de şerpi înnebuniţi” aparţine unui ins excepţional care simte enorm („parcă mergeam pe sticlă spartă”) şi deformează, până la monstruos, imaginea realităţii, supunând-o obsesiv analizei. Există momente, în evoluţia epicului, când personajul pare să ispăşească, în viaţa aceasta, vina trufaşă dintr-o altă existenţă de a-şi fi scindat întregul fiinţei într-un eu raţional şi unul afectiv, singura posibilitate – iluzorie – de reîntregire fiind afirmarea instinctului posesiv: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi şi aveam să pierim la fel amândoi”.

Referinţe critice. „Cântecul lui de dragoste şi de moarte” (Florin Şindrilaru, Dicţionar de personaje) pare a fi filosofia izbăvitoare, iar pentru a-i stabili traiectoria, sistemul, el are nevoie permanentă de experienţe majore care să-i confirme esenţa şi să-l justifice ca individ existent şi deopotrivă cugetător.

Mijloace / procedee de caracterizare. În ceea ce priveşte tehnicile de construcţie a personajului, se poate spune că imaginea lui ultimă este portretul dedus din atitudini, acte şi din limbaj: a iubit, a fost gelos, a plecat la război, a cunoscut, a supravieţuit şi, în cele din urmă, a spus şi a strigat: „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi sfâşie trupul”. Verbul ce-l caracterizează  este „a cunoaşte”, punctul de vedere – unic, iar modalitatea de exprimare – jurnalul. Secvenţele narative îl surprind pe fondul unor întâmplări de dragoste şi de război (îndrăgostit şi fericit în chip vanitos, căutător de dovezi pentru infidelitatea Elei, idealist observator al lumii mercantile pe frontul românesc, îndiferent în chip generos, căci îi lasă soţiei „tot trecutul”) care descriu traiectul evoluţiei lui atent analizate de la suspiciune („Eram însurat de doi anni şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”) la istovirea spiritului căutătorului de certitudine („Sunt obosit şi mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată. . .”). Apartenenţa textului la categoria romanului subiectiv justifică reactualizarea unor stări, reacţii, întâmplări spre clarificare şi nuanţare, prin introspecţie, monolog interior, memoria involuntară şi descătuşarea fluxului conştiinţei.

Concluzii. În concluzie, personajul care crede că re-creează lumea prin gând şi gest o supune unui tipar de idealitate, asemenea lui Pygmalion,  este conţinut în concretul istoriei, dar construieşte, până la istovire, o zodie a absolutului sub care vrea să-şi situeze existenţa şi trăieşte doar în sfera sinelui autentic, încercând să-i învingă limita, fiind într- adevăr un personaj inadaptat „ a cărui viaţă se degajă clar de madiul cu care intră în conflict” (Mihail Ralea)





Niciun comentariu