Citeste Filemon si Baucis din cartea Legendele Olimpului

Citeste online povestea calatoriei lui Zeus pe pamant cuprinsa in fragmentul "Filemon si Baucis" din cartea Legendele Olimpului, vol.1, Zeii scrisa de Alexandru Mitru. Citeste legenda lui "Filemon si Baucis" care este cea mai frumoasa poveste din Legendele Olimpului si care spune povestea lui Filemon si a sotiei sale, Baucis. Cei doi batrani au fost singurii din sat care i-au primit pe zei in casa lor si i-au ospatat cu ce au avut mai bun.

Vezi si
Rezumat scurt Filemon si Baucis
Rezumat Legendele Olimpului








Filemon si Baucis
Călătoria lui Zeus pe pământ  

Într-o zi, Zeus şi-a preschimbat sceptrul de aur într-un toiag din lemn de corn. Mantia lui sărbătorească, ţesută de mâna Atenei, a prefăcut-o într-o haină de om sărac şi necăjit. Sub haină însă şi-a vârât fulgerul cel scânteietor. Şi a pornit apoi prin lume, însoţit doar de Hermes.

Nu ştie nimeni cum s-a-ntâmplat într-o seară, că dânşii n-au găsit niciunde un adăpost şi niscai hrană, deşi le spuneau tuturor că vin în numele lui Zeus. Tocmai se pregăteau să-şi facă culcuşul, pentru acea noapte, într-o căpiţă-nmiresmată de fân, ce se afla pe câmp, când iacătă o luminiţă… Uitându-se ceva mai bine, au înţeles că-i o colibă, cea mai sărmană dintre toate câte văzuseră în sat.

Hermes s-a apropiat de uşă şi a bătut uşor în ea. Uşa micuţă s-a deschis încetinel şi scârţâind. În prag s-a arătat un chip. Un chip cuminte de bătrân, şi-n urma lui o bătrânică.

— Poftiţi!… Poftiţi în casa noastră, au rostit ei, fără să-ntrebe măcar o vorbă pe drumeţi, de unde vin şi cine sunt.

Cei doi bătrâni, aşa de buni şi primitori, se numeau Filemon şi Baucis.

Deşi erau atât de-n vârstă, rar să fi fost pereche-n lume mai strâns unită decât ei. Se îndrăgiseră din vremea când amândoi erau copii. Mai târziu, se legaseră prin lanţul dulce-al căsniciei şi rămăseseră-mpreună şaizeci sau şaptezeci de ani, dacă nu, poate, şi mai bine… Iar lumea îi dădea drept pildă de căsnicie trainică.

Fetelor, când se măritau, părinţii le făceau urarea :

— Să fii la fel de fericită, în anii tăi de căsnicie, cum este doar bătrâna Baucis.

Băieţilor, la-nsurătoare, părinţii le spuneau la fel :

— Să fii iubit ca Filemon de credincioasa lui soţie!

Şi dacă e să vorbim drept, nu avuseseră bătrânii niciun belşug în viaţa lor. Coliba-n care locuiau era din trestie uscată, cam coşcovită şi-aplecată, şi învelită cu şovar. Alături de coliba lor era un petic de grădină, tăiat în două de-un pârâu. Aici lucra de dimineaţă şi până seara Filemon, săpând şi cultivând legume sau îngrijind pomii şi viţa, care creşteau la marginea pământului ce-l stăpâneau. Erau săraci, dar acest lucru nu-i împiedica deloc să îşi găsească mulţumirea în dragostea ce îi lega, în înţelegerea deplină ce domnea veşnic între ei. Aşa se face că puteau să-ndure orişice necazuri şi lipsuri grele, fără teamă sau plânsete zadarnice. Ba uneori mai ajutau şi pe-alţii, care-aveau nevoie, fie cu roade din grădină, fie cu sfaturi înţelepte. În casa lor nu se găseau slugi şi stăpâni, ca pe la alţii. Singuri îşi porunceau şi tot ei îşi aduceau la-ndeplinire, sârguincios, poruncile. Aceştia erau pământenii la care Zeus şi cu Hermes au poposit în acea seară.

Cu feţe calde, primitoare, cu firea lor deschisă, bună, i-au poftit grabnic în colibă pe cei doi mândri-olimpieni, fără să cate nici la haine, nici la cuvinte sau la feţe. Ba, tocmai fiindcă olimpienii păreau trudiţi, săraci, flămânzi, cei doi bătrâni s-au arătat mai săritori ca totdeauna, mai dornici să-i primească bine. Iar Filemon i-a îmbiat:

— Uitaţi-vă… laviţa asta. Şedeţi şi odihniţi-vă de osteneala drumului, cât timp o să pregătim masa.

Baucis a-ntins pe scândură o pătură din lână moale, ţesută chiar de mâna ei; apoi, s-a repezit la vatră, dezvelind din cenuşă jarul ; a pus pe jar frunze uscate, surcele şi un lemn mai gros, suflând din răsputeri într-însul. Focul a pâlpâit pe-ncetul, iar când a ars cu vâlvătaie, Baucis a potrivit deasupră-i un ceaun mare, plin cu apă. În vremea asta, soţul ei îi adusese din grădină legume proaspete, pe care le-au şi pus în ceaun să fiarbă. Filemon a mai coborât şi o bucată de slănină, care stătea de mult în grindă, păstrată pentru sărbători. Din ea a retezat bătrânul o felioară, nu prea groasă, şi i-a dat drumul în fiertură, să-i dea gust puţintel mai bun.

Pentru că masa-ntârzia, gazdele, ca să-nşele vremea, stăteau cu oaspeţii de vorbă, glumind şi arătându-se veseli şi binevoitori.

Filemon a turnat apă caldă într-un lighean din lemn de tei. S-a aplecat singur de şale, să spele, după datină, picioarele drumeţilor. Pe urmă-a luat un covoraş, cam învechit şi ros de timp, şi totuşi cel mai bun din casă. L-a aşternut frumos pe patul unde urma să doarmă zeii.

Umblând grăbită, bătrânica ştersese masa c-un mănunchi de mentă strânsă din grădină, iară pe masă adusese măsline puse-n saramură, cicoare, napi, brânză de vaci şi ouă coapte-n spuza caldă. Şi-ntr-un vas larg pusese vinul, destul de vechi şi aromat. În faţa fiecărui zeu era câte o cană mică, din lemn de fag, şi smălţuită cu ceară albă de albine. După gustare a-mpărţit fiertura caldă de legume. Pe urmă a adus bătrânul un coşuleţ umplut cu fructe. Erau acolo nuci, curmale, prune ca nişte pietre scumpe, struguri cu boabe mari şi roşii, smochine dulci şi, la mijloc, un fagure de miere albă. Nu mai ştiau cum să-i slujească pe cei doi oaspeţi, ce să le dea, cum să-i îmbie. Mai ales Filemon, bătrânul, le turna vin neîncetat. Dar ce să vezi ? Oricât turna vinul în căni, vasul de lut rămânea plin. Stăpânul cerului dăduse, în acest fel, un semn că este un preaputernic olimpian.

Filemon a priceput semnul. Chemând-o lângă el pe Baucis, s-au plecat zeilor cu teamă. Amândoi şi-au cerut iertare că cina a fost prea săracă. Pentru că în coliba lor aveau şi-o pasăre, o gâscă, s-au repezit s-o prindă iute şi s-o gătească zeilor. Numai că ei erau bătrâni. Picioarele le tremurau. Iar gâsca era sprintenă. Sărea-n colibă ici şi colo şi gâgâia înfricoşată. Ba, parcă presimţindu-şi soarta ce o pândea, pasărea şi-a căutat scăparea chiar sub picioarele lui Zeus. Acesta însă i-a oprit:

— Lăsaţi-o, n-o sacrificaţi. Este destul tot ce ne-aţi dat.

Şi Zeus, mulţumit în sine, pentru c-a fost recunoscut, a mai rostit bătrânilor:

— Aţi fost pentru noi gazde bune. Vecinii voştri însă nu ne-au primit ca oaspeţi, precum se cuvenea, deşi cerusem adăpost în numele Olimpului. Pentru nelegiuirea asta, ei au să fie pedepsiţi. Numai pe voi vă vom cruţa ; dar trebuie să ne urmaţi pe muntele din apropiere…

Bătrânii cunoşteau prea bine că nu e chip să stea-mpotrivă, când zeii hotărăsc ceva. Le părea rău de casa lor, unde trăiseră o viaţă, în înţelegere deplină. Dar nu aveau, bieţii, ce face. Au trebuit să se supună. Luându-şi câte-un toiag în mâini, au pornit după cei doi zei.

Au mers ce-au mers, şi au ajuns aproape-n vârful muntelui. Atunci Filemon a-ntors capul, să vadă ce s-a petrecut şi ce osândă au dat zeii satului lor. Da-n locurile cunoscute, voinţa zeilor schimbase satul întreg într-un lac negru, care sclipea tăcut sub lună, închizând taina-n apa sa. Priveliştea i-a-ndurerat pe cei doi soţi, şi lacrimi le-au ţâşnit din ochi.

— De ce aţi scufundat tot satul? a spus bătrânul Filemon. Chiar dacă unii dintre ei greşiseră faţă de voi, ceilalţi erau nevinovaţi.

— Taci, Filemon, a rostit Zeus. Osânda noastră, cum o fi, este întotdeauna dreaptă. Priviţi mai bine spre coliba în care voi ne-aţi ospeţit…

Într-adevăr, cătând bătrânii înspre coliba lor cea veche, n-au mai văzut-o. Însă pe locul unde fusese ea-nainte, se ridicase-o insulă. Pe insulă era un templu din marmură în care Zeus avea o statua de aur. Porţi mari, sculptate,-nchideau templul. Grădini pline de flori şi rodii se întindeau în jurul său.

— Voi o să locuiţi în templu, a glăsuit solemn stăpânul. Vreau să vă dau şi o răsplată, pentru că i-aţi cinstit pe zei. Spuneţi o singură dorinţă. Poate vreţi aur, tinereţe sau frumuseţea mult râvnită, putere, slavă sau mărire ? Spuneţi ce vreţi, şi vă voi da.

Filemon a privit spre Baucis. Ea către el, cu înţeles. Se deprinseseră cu timpul să îşi grăiască fără vorbe, numai privindu-se în ochi.

— Nu, mare Zeus, nu vreau asta, a dat răspuns Filemon. Aurul mult se risipeşte. Puterea scade. Tinereţea trece cu anii, negreşit. Pacea şi dragostea în care am vieţuit cu buna-mi Baucis sunt lucruri de nepreţuit. De-aceea, dacă vrei să faci unor bătrâni sărmani un dar, îngăduie să-nchidem ochii, amândoi, în aceeaşi clipă. Să nu-mi vadă soţia rugul pe care îmi vor arde trupul. Nici eu pe-al ei nu vreau să-l văd, căci m-ar îndurera prea tare…

— Numai atâta vă doriţi ?

— Darul acesta ni-i destul… a dat din cap bătrâna Baucis.

— Bine. Fie pe voia voastră…

Şi Zeus a făcut un semn. Amândoi zeii au pierit. N-au mai rămas, acolo-n munte, decât bătrânii.

Filemon şi iubita-i Baucis s-au coborât până la templu. S-au aşezat în tinda lui, dorind să stea-n aceleaşi locuri, în care vieţuiseră încă de când erau copii.

Anii s-au scurs pe îndelete. Cei doi s-au gârbovit mai mult. Ochii li s-au înceţoşat ; nu mai vedeau nici la un pas.

Şi-aşa, precum spune legenda, şedeau bătrânii, într-o zi, pe trepte-n faţa templului. Nişte drumeţi îi întrebau despre-ntâmplarea petrecută odinioară în coliba unde se odihnise Zeus. Ei povesteau, cu vorbă moale, tremurătoare, tot ce-a fost: cum le-a schimbat coliba Zeus în acel templu aurit.

Pe când vorbea aşa, bătrânul a simţit că îl înfăşoară o scoarţă rece, pe la tălpi. Scoarţa creştea şi către mijloc, şi se urca spre gât, spre cap.

Baucis simţea acelaşi lucru. Înţelegând că i-a sosit sfârşitul aşteptat, a spus uşor lui Filemon:

— Soţul meu scump, a sosit ceasul!… îţi spun adio…

— Adio!... a grăit şi dânsul, şi-a sărutat-o lin pe frunte. Îţi mulţumesc pentru credinţa ce mi-ai purtat-o până la ultima suflare!

Şi poate că şi-ar fi spus cei doi bătrâni şi alte vorbe de-adio şi de mângâiere; dar gurile le-au amuţit.

În preajmă s-a făcut tăcere. Cei care se-ntâmplaseră să se găsească lângă ei priveau înmărmuriţi. Bătrânul nu mai era om, ci se făcuse-un stejar falnic. Baucis, în schimb, era un tei subţire, alb, cu flori micuţe, dar cu mireasmă-ameţitoare.

Legenda spune despre templu că s-a sfărâmat, bătut de vânturi ; dar multă, foarte multă vreme, s-ar fi văzut încă acolo cei doi copaci: un stejar mândru şi puternic, ce-mbrăţişa cu ramurile sale un tei cu trunchiul alb şi plin de floare…

Sfarsit