Caracterizarea lui Maxenţiu (Concert din muzică de Bach)

Caracterizarea personajului Maxențiu din romanul romanesc "Concert din muzică de Bach" al scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu. Caracterizarea prințului Maxențiu care este un aristocrat bolnăvicios și ramolit, proprietarul moșiei Plăesele, fiul prezumtiv al unui prinț bătrân și decavat și al cântăreței franceze de varieteu Zaza.

Personajul Maxenţiu işi joacă "rolurile" atât in exterior cât şi in interior pe scena imaginară secretată de o fantezie exacerbată de boală. Din copilărie când i se cere sa fie intr-un anumit fel trecând prin etapa de prinţ marionetă, executând mecanic toate pozele, gesturile si atitudinile cerute de "rangul său", şi până la starea de soţ sănătos al Adei, dependent material al unei femei ce il cumpărase cu bani grei, Maxenţiu nu face altceva decât să simuleze ceea ce alţii trăiesc cu adevărat.

Vezi si
Rezumat "Concert din muzică de Bach" de Hortensia Papadat-Bengescu
Personaje in romanul Concert din muzică de Bach
Rezumat pe capitole "Concert din muzică de Bach"
Referat comentariu "Concert din muzică de Bach"








Concert din muzica de Bach 
Caracterizarea lui Maxenţiu

"Concert din muzică de Bach" cel mai bun roman al Hortensiei-Papadat-Bengescu, este tabloul unei societăţi in mers spre perfecţia aristocratică, deocamdată numai in faza snobismului, ai cărei exponenţi tipici sunt prinţul Maxenţiu şi Elena.
Personajul işi joacă "rolurile" atât in exterior cât şi in interior pe scena imaginară secretată de o fantezie exacerbată de boală. Din copilărie când i se cere sa fie intr-un anumit fel trecând prin etapa de prinţ marionetă, executând mecanic toate pozele, gesturile si atitudinile cerute de "rangul său", şi până la starea de soţ sănătos al Adei, dependent material al unei femei ce il cumpărase cu bani grei, Maxenţiu nu face altceva decât să simuleze ceea ce alţii trăiesc cu adevărat. Retras din viaţă, prea bolnav pentru a mai poza in exterior, el se re-trage in imaginaţie continuându-şi sarabanda metamorfozelor delirante: toate au ca punct de pornire eroismul. Maxenţiu se inchipuie asasinat de meschina sa soţie.
Pe masură ce boala i se agravează, ipostazele sale imaginare sunt din ce in ce mai serafice: este purificat (prin pierderea sângelui) şi poate ajunge aman-tul mistic al Elenei căreia ii transmite mesaje de iubire eterată, să devină im-ponderabil ca un sfânt, comunicând cu ceilalţi doar prin cuvinte sibilinice la trecerea in lumea de dincolo.
El incearcă să trăiască intr-o lume reală, să simtă ceva, să fie un surogat de existenţă. Condiţia sa este in acelaşi timp tragică si simbolică: Maxenţiu nu a fost niciodată o fiinţă umană ci o vedenie printre vedenii, o persoana fictivă mutându-se dintr-un rol sau altul, fără odihnă si fără popasuri decât ipostazele sale imaginare. El devine simbolic pentru toate existenţele lipsite de conţinut, pentru toţi automistificaţii care fug de adevărul vieţii, căutându-l cu disperare in puţinătatea fiinţei lor.
Boala insăşi este un "rol" pentru prinţul care-şi descoperă analizând-o, acuităţi de percepte pe care le confundă cu adevăratele trăiri. Realitatea fantas-tică a propriului trup il terorizează pe Maxenţiu care işi cheltuieşte puţinele resurse de vitalitate pentru a ascunde ceea ce, din punct de vedere modern, l-ar fi descalificat pentru totdeauna. Intre masca omului sănătos si pe cea a omului bolnav, prinţul ar prefera-o pe cea de-a doua, care-i pare mai interesantă si mai nobilă: " Prinţul Maxenţiu, pe care Maxenţiu ofticosul il iubea mult… Maxenţiu bolnavul, singura fiintă pe care o iubea prinţul! " . Masca omului sănătos este din in ce mai greu de purtat.
Autoare urmăreşte cu o intuiţie excepională relaţia dintre latura fizică si cea morală a personalităţii analizând simultan declinul biologic si răsfrângerea lui in constiinţă.
Rolul lui " Maxenţiu-bolnav" i se potriveşte cel mai bine prinţului care se atutodevorează printr-o observaţie lucidă. Oglinda, consultată cu infrigurare, ii desprin-de din propria imagine un spectru, de care nu ezită sa se indrăgosteas-că. Ca un Narcis decăzut, personajul işi răcoreşte palmele arzătoare pe cearcea-furile de olandă fină şi le pecetluieşte cu buze fierbinţi uşor pătate. " Când des-coperise intâi urmele acelor săruturi rozate, Maxenţiu trăise cele mai intense ore de desperare ale amorului, amorul de sine ".
Jucându-şi comedia tragică a vieţii de toate zilele, el işi fixează toată atenţia inlăuntrul său, terorizat la ideea ca ligamentele vor ceda si toată "păpuşa de panoptic" se va prăbuşi in văzul celorlalţi. Imaginea exterioară pe care o oferă este corectă dar rigidă: cu ochii dilataţi, cu privire stearşă, mane-chin imbrăcat in ţinută de sportsman, fară o greşeală de eleganţă.
Autoarea subliniază, apăsat, impresia de artificialitate pe care o lasă per-sonajul, numit când " o biată papuşă nemernică inţepenită pe spatele unui cal de rasă " când " o mască searbadă de carnaval pe care un beţiv nocturn şi-a atârnat ironic cascheta şi care la lumina caldă a zilei, semăna sinistru cu un om".
Ingemănarea vocilor scoate la iveală o variantă de stil indirect liber in care planul interior şi cel exterior alternează foarte rapid: " Maxenţiu se gândi din nou cât e de obositor traiul lui parazitar. Ce va fi vrut Ada de la el ?... Maxenţiu era un bolnav prea adevărat dar cu grija de a-şi ascunde boala adăuga suferinţei ipocondria. "
Frazele scurte exclamative, ivite parcă  dintr-o respiraţie poticnită, motivaţiile, neliniştea, ura ii aparţin exclusiv lui Maxenţiu.
Personaj fără viaţă interioară, cu o viaţă exterioară trucată vieţuind numai dintr-un monolog interior neintrerupt, coborât la un nivel de iraţional şi subconştient, Maxenţiu devine un " copil de suflet" al textului.
Maxenţiu se impuţinează pe masură ce işi devoră propriile imagini por-tret, ajungând la ultimul său rol: moartea. Prinţul se angelizează si dispare in acelaşi timp cu ultima dintre existenţele sale imginare. Metaforic vorbind moare pentru că imaginile sale nu se pot transforma in fapte iar imaginaţia fără un suport material se stinge şi dispare. Maxenţiu moare atunci când nu se mai poate autoiluziona.





Niciun comentariu