Baltagul - demonstraţie că este roman (comentariu clasa 8)
Un comentariu pentru clasa 8-a care face demonstrația că opera literară Baltagul scrisă de Mihail Sadoveanu este un roman. În două pagini de fișier word se demonstrează că Blatagul, o operă epică de mare întindere, organizată pe şaisprezece capitole și care relatează drumul Vitoriei şi al lui Gheorghiţă în căutarea adevărului, este un roman.
Vezi si
Rezumate scurte "Baltagul"
Rezumate pe capitole "Baltagul"
Baltagul - caracterizare Vitoria Lipan
Romanul este opera epică în proză, cu acţiune complexă desfăşurată, de obicei, pe mai multe planuri, în care se regăsesc conflicte puternice şi numeroase personaje care oferă o imagine amplă asupra vieţii.
„Baltagul” este operă epică de mare întindere, organizată pe şaisprezece capitole, care relatează drumul Vitoriei şi al lui Gheorghiţă în căutarea adevărului. Vocea narativă relatează obiectiv la persoana a III-a, iar atunci când naratorul se schimbă – în capitolul final – creşte tensiunea dramatică şi se creează suspansul. Expoziţiunea romanului prezintă o seară de toamnă, când Vitoria Lipan stă singură pe prispă şi toarce. În acelaşi moment al subiectului, autorul fixează locul acţiunii – un sat din munţii Moldovei, Măgura Tarcăului – cu oameni care se ocupă cu creşterea şi comercializarea oilor şi timpul – toamna târziu. Tot expoziţiunea cuprinde prin retrospectivă, elemente legate de personalitatea lui Nechifor Lipan.
Evenimentul care declanşează intriga este întârzierea peste măsură a lui nechifor Lipan, plecat la Dorna să cumpere oi. Din această pricină, pe măsură ce are convingerea că soţul ei a murit, Vitoria se hotărăşte să-I caute osemintele; prin acest act ea năzuieşte să împlinească datina înmormântării, pentru ca sufletul celui înmormântat să-şi găsească liniştea.
Desfăşurarea acţiunii prezintă o lume a satului: muntenii, care duc viaţă aspră, fiind nevoiţi să-şi câştige pâinea “cu toporul ori cu caţa”.
În drumul ei, Vitoria întâlneşte, mai întâi o cumetrie la Borca şi mai mai apoi o nuntă la Cruci, iar femeia îndurerată de gândul că Nechifor s-a prăpădit, descalecă şi se supune tradiţiei.
Punctul culminant este constituit de momentul în care Vitoria împreună cu Gheorghiţă descoperă osemnintele lui Nechifor într-o prăpastie la Crucea Talienilor. Vitoria respectând tradiţia, înmormântează osemnintele soţului ei.
Capitolul final reprezintă un moment de mare dramatism prin care se creează suspansul şi reprezintă deznodământul naraţiunii şi epilogul romanului. Vitoria realizează exemplar scena demascării vinovaţilor. Ea, îi obligă să mărturisească omorul. Datoria faţă de bărbatul ucis este împlinită cu muchia baltagului în frunte, mânuit cu dibăcie de Gheorghiţă. Scena răzbunării de către mamă şi fiu este un simbol al adevărului şi dreptăţii care triumfă. Întreaga acţiune o povesteşte un narator omniscient, care ştie tot ce e legat de personaje, le cunoaşte trecutul, viitorul, le cunoaşte sentimentele şi ideile.
Întâmplările sunt rareori datate concret: Minodora este dusă la Văratic în 27 februarie, drumul în căutarea lui Lipan în ziua de 10 martie. Cel mai adesea întâmplările sunt raportate la sărbători religioase: “aproape de Sfântul Andrei” – ori la anotimpuri şi fenomene specifice acestora – “la slobozirea puhoaielor şi topirea zăpezilor”. Spaţiul epic este un adevărat labirint şi porneşte de la Măgura Tarcăului, trece prin Ţara Dornelor şi se sfârşeşte trecând prin Saleasa sau Suha. La fiecare popas munteanca întâlneşte oameni pe care-i iscodeşte cu viclenie despe drumurile celor trei ciobani. Descrierea acestor evenimente conferă romanului un caracter monografic.
Personajele sunt numeroase: în prim-plan sunt Vitoria şi Gheorghiţă; în plan secund apar Minodora şi ucigaşii, iar personajul absent în jurul căruia se ţese intriga şi care declanşează temerile şi călătoria Vitoriei, este nechifor Lipan. Pentru el, Vitoria părăseşte spaţiul familiar pentru a pătrunde într-o lume necunoscută. Personajele prind contur prin înlănţuirea întâmplărilor, prin descriere, dialog şi monolog interior, prin alternarea planului retrospectivei cu cel al acţiunii în desfăşurare.
În roman se întrepătrunde conflictul social - exterior – care opune pe Nechifor celorlalţi doi ciobani ca în balada “Mioriţa” – cu unul interior declanşat în sufletul Vitoriei, când constată întârzierea îndelungată a soţului ei. Zbuciumul interior al muntencei, se accentuează când temerile ei sunt întărite de vise şi semne, când îşi dă seama că Gheorghiţă în care-şi pusese nădejdea, nu poate porni singur în căutarea părintelui său. Prin monolog interior este zugrăvit năvalnicul zbucium interior şi hotărârea de a-l afla pe Lipan: “N-am să am hodină, cum n-are apa Tarcăului, pân’ce l-oi găsi pe NechiforLipan”. Când presimţirile năprasnice se transformă în certitudini, aflând că la Suha au poposit doar doi ciobani, reface întâmplările dintre Suha şi Sabasa cu mintea ei iscoditoare. Găseşte câinele şi apoi rămăşiţele lui Lipan la Crucea Talienilor şi pregăteşte momentul recunoaşterii omorului de către ucigaşi.
La praznic uimeşte aparenta linişte a femeii, a întrebărilor, stăpânirea de sine, disimularea prin care reuşeşte să smulgă recunoaşterea faptei de către calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Îi pedepseşte, nu numai prin presiunea psihologică, ci chiar cu baltagul pe care era „scris sânge” şi care luase viaţa lui nechifor. După ce a refăcut pas cu pas momentul omorului a pedepsit pe făptaşi, şi-a împlinit datoria faţă de cel ucis, acest suflet „tenace şi aspru de munteancă” orânduieşte celelalte pomeni, se gândeşte la viitorul turmelor şi al copiilor, reluându-şi viaţa de unde a lăsat-o.
Romanul oferă imaginea amplă a satului de munte şi a muntenilor, a credinţei lor, obiceiurilor şi tradiţiilor străvechi, pe care Vitoria le păstrează cu sfinţenie: apare şi imaginea palid creionată a oraşului, autorităţilor, a relaţiilor dintre oameni. Alături de legile nescrise ale satului, se află elementele noului, pe care femeia nu le respinge în totalitate: „Vezi de ţesală caii după moda cea nouă”. Astfel „Baltagul” capătă trăsăturile unui roman al satului de munte, iniţiatic (pentru că urmăreşte drumul iniţierii şi al transformării lui Gheorghiţă, poate fi considerat un roman iniţiatic), considerat partea nescrisă a „Mioriţei”, devine un roman mitic, Dar ceea ce impresionează în mod deosebit este frumuseţea interioară şi tenacitatea personajului feminin.
Limba utilizată este bogată în arhaisme şi regionalisme „oable”, „şindrilite”, „baci”, „răvaş”, „oleacă”, „chimir”, „rodire”, etc. .
Întrucât este o naraţiune de mare întindere, cu un număr mare de personaje, cu acţiune organizată pe mai multe planuri, care oferă o imagine amplă, complexă asupra vieţii şi care aparţine genului epic “Baltagul” este roman.
Vezi si
Rezumate scurte "Baltagul"
Rezumate pe capitole "Baltagul"
Baltagul - caracterizare Vitoria Lipan
BALTAGUL
de Mihail Sadoveanu
– demonstraţie că este roman –
Romanul este opera epică în proză, cu acţiune complexă desfăşurată, de obicei, pe mai multe planuri, în care se regăsesc conflicte puternice şi numeroase personaje care oferă o imagine amplă asupra vieţii.
„Baltagul” este operă epică de mare întindere, organizată pe şaisprezece capitole, care relatează drumul Vitoriei şi al lui Gheorghiţă în căutarea adevărului. Vocea narativă relatează obiectiv la persoana a III-a, iar atunci când naratorul se schimbă – în capitolul final – creşte tensiunea dramatică şi se creează suspansul. Expoziţiunea romanului prezintă o seară de toamnă, când Vitoria Lipan stă singură pe prispă şi toarce. În acelaşi moment al subiectului, autorul fixează locul acţiunii – un sat din munţii Moldovei, Măgura Tarcăului – cu oameni care se ocupă cu creşterea şi comercializarea oilor şi timpul – toamna târziu. Tot expoziţiunea cuprinde prin retrospectivă, elemente legate de personalitatea lui Nechifor Lipan.
Evenimentul care declanşează intriga este întârzierea peste măsură a lui nechifor Lipan, plecat la Dorna să cumpere oi. Din această pricină, pe măsură ce are convingerea că soţul ei a murit, Vitoria se hotărăşte să-I caute osemintele; prin acest act ea năzuieşte să împlinească datina înmormântării, pentru ca sufletul celui înmormântat să-şi găsească liniştea.
Desfăşurarea acţiunii prezintă o lume a satului: muntenii, care duc viaţă aspră, fiind nevoiţi să-şi câştige pâinea “cu toporul ori cu caţa”.
În drumul ei, Vitoria întâlneşte, mai întâi o cumetrie la Borca şi mai mai apoi o nuntă la Cruci, iar femeia îndurerată de gândul că Nechifor s-a prăpădit, descalecă şi se supune tradiţiei.
Punctul culminant este constituit de momentul în care Vitoria împreună cu Gheorghiţă descoperă osemnintele lui Nechifor într-o prăpastie la Crucea Talienilor. Vitoria respectând tradiţia, înmormântează osemnintele soţului ei.
Capitolul final reprezintă un moment de mare dramatism prin care se creează suspansul şi reprezintă deznodământul naraţiunii şi epilogul romanului. Vitoria realizează exemplar scena demascării vinovaţilor. Ea, îi obligă să mărturisească omorul. Datoria faţă de bărbatul ucis este împlinită cu muchia baltagului în frunte, mânuit cu dibăcie de Gheorghiţă. Scena răzbunării de către mamă şi fiu este un simbol al adevărului şi dreptăţii care triumfă. Întreaga acţiune o povesteşte un narator omniscient, care ştie tot ce e legat de personaje, le cunoaşte trecutul, viitorul, le cunoaşte sentimentele şi ideile.
Întâmplările sunt rareori datate concret: Minodora este dusă la Văratic în 27 februarie, drumul în căutarea lui Lipan în ziua de 10 martie. Cel mai adesea întâmplările sunt raportate la sărbători religioase: “aproape de Sfântul Andrei” – ori la anotimpuri şi fenomene specifice acestora – “la slobozirea puhoaielor şi topirea zăpezilor”. Spaţiul epic este un adevărat labirint şi porneşte de la Măgura Tarcăului, trece prin Ţara Dornelor şi se sfârşeşte trecând prin Saleasa sau Suha. La fiecare popas munteanca întâlneşte oameni pe care-i iscodeşte cu viclenie despe drumurile celor trei ciobani. Descrierea acestor evenimente conferă romanului un caracter monografic.
Personajele sunt numeroase: în prim-plan sunt Vitoria şi Gheorghiţă; în plan secund apar Minodora şi ucigaşii, iar personajul absent în jurul căruia se ţese intriga şi care declanşează temerile şi călătoria Vitoriei, este nechifor Lipan. Pentru el, Vitoria părăseşte spaţiul familiar pentru a pătrunde într-o lume necunoscută. Personajele prind contur prin înlănţuirea întâmplărilor, prin descriere, dialog şi monolog interior, prin alternarea planului retrospectivei cu cel al acţiunii în desfăşurare.
În roman se întrepătrunde conflictul social - exterior – care opune pe Nechifor celorlalţi doi ciobani ca în balada “Mioriţa” – cu unul interior declanşat în sufletul Vitoriei, când constată întârzierea îndelungată a soţului ei. Zbuciumul interior al muntencei, se accentuează când temerile ei sunt întărite de vise şi semne, când îşi dă seama că Gheorghiţă în care-şi pusese nădejdea, nu poate porni singur în căutarea părintelui său. Prin monolog interior este zugrăvit năvalnicul zbucium interior şi hotărârea de a-l afla pe Lipan: “N-am să am hodină, cum n-are apa Tarcăului, pân’ce l-oi găsi pe NechiforLipan”. Când presimţirile năprasnice se transformă în certitudini, aflând că la Suha au poposit doar doi ciobani, reface întâmplările dintre Suha şi Sabasa cu mintea ei iscoditoare. Găseşte câinele şi apoi rămăşiţele lui Lipan la Crucea Talienilor şi pregăteşte momentul recunoaşterii omorului de către ucigaşi.
La praznic uimeşte aparenta linişte a femeii, a întrebărilor, stăpânirea de sine, disimularea prin care reuşeşte să smulgă recunoaşterea faptei de către calistrat Bogza şi Ilie Cuţui. Îi pedepseşte, nu numai prin presiunea psihologică, ci chiar cu baltagul pe care era „scris sânge” şi care luase viaţa lui nechifor. După ce a refăcut pas cu pas momentul omorului a pedepsit pe făptaşi, şi-a împlinit datoria faţă de cel ucis, acest suflet „tenace şi aspru de munteancă” orânduieşte celelalte pomeni, se gândeşte la viitorul turmelor şi al copiilor, reluându-şi viaţa de unde a lăsat-o.
Romanul oferă imaginea amplă a satului de munte şi a muntenilor, a credinţei lor, obiceiurilor şi tradiţiilor străvechi, pe care Vitoria le păstrează cu sfinţenie: apare şi imaginea palid creionată a oraşului, autorităţilor, a relaţiilor dintre oameni. Alături de legile nescrise ale satului, se află elementele noului, pe care femeia nu le respinge în totalitate: „Vezi de ţesală caii după moda cea nouă”. Astfel „Baltagul” capătă trăsăturile unui roman al satului de munte, iniţiatic (pentru că urmăreşte drumul iniţierii şi al transformării lui Gheorghiţă, poate fi considerat un roman iniţiatic), considerat partea nescrisă a „Mioriţei”, devine un roman mitic, Dar ceea ce impresionează în mod deosebit este frumuseţea interioară şi tenacitatea personajului feminin.
Limba utilizată este bogată în arhaisme şi regionalisme „oable”, „şindrilite”, „baci”, „răvaş”, „oleacă”, „chimir”, „rodire”, etc. .
Întrucât este o naraţiune de mare întindere, cu un număr mare de personaje, cu acţiune organizată pe mai multe planuri, care oferă o imagine amplă, complexă asupra vieţii şi care aparţine genului epic “Baltagul” este roman.
Post a Comment