"Jocul ielelor" analiza dramei

Vezi in aceasta pagina o analiza a dramei din romanul "Jocul ielelor" al scriitorului român Camil Petrescu. Analiza dramei din cartea "Jocul ielelor" in care este vorba despre directorul unui ziar socialist care intra in posesia unei scrisori care continea ceva conpromitator pentru ministrul justitiei.

Vezi doua rezumate ale cartii Jocul ielelor.








Jocul ielelor
-analiza dramei-

 Drama „Jocul ielelor” (1918) „nu vrea să fie- după cum afirmă autorul insuși- decât acest lucru contradictoriu, o „dramă a absolutului” care privește existența individuală ca o conștiință în confruntarea cu existența colectivă considerată conștiința colectivă. Această dramă derivă dintr-un conflict complex și puternic în planul ideilor absolute, pe care personajul principal Gelu Ruscanu se încăpățânează să le aplice în realitatea concretă cu care sunt incompatibile. Destinul tragic al personajului este determinat de luciditatea cu  care își asumă eșecurile, de opacitatea față de orice soluție reală, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de obstinația aplicării în concret a conceptului de dreptate absolută.
  Crin Teodorescu în capitolul Revelația începuturilor, identifică în dramă o temă a lucidității ( a omului care „vede”), o temă a responsabilității (a omului care își asumă răspunderea celor „văzute”), cu corelarea lor: imposibilitatea izolării, imposibilitatea evaziuni; și o contratemă: tema complicității ( a compromisului). Încifrând aceste teme, „Jocul ielelor” devine alegoria unei situații de viață.
Titlul dramei reprezintă o metaforă a existenței lui Gelu Ruscanu, un devotat susținător al idealului de dreptate absolută. Așa cum cel care are revelația unor idei absolute este mistuit lăuntric de jocul lor halucinant și pedepsit  ulterior, fie și prin sacrificiul suprem, tot așa și cel care are cutezanța să privească hora ielelor, moare sau inebunește. Lumea ideilor pure de care este dominat  protagonistul este ilustrata de replica lui Penciulescu, singurul care descifrează concepția idealistică a lui Gelu Ruscanu, care „nu vede lucruri” ci „vede numai idei”. Însă, drama începe atunci când ideile dispar: „câtă vreme le vezi, totul e în ordine. Când au dispărut, după ce le-ai văzut, abia atunci e grav...începe drama.”
Condițiile de enunțare sunt evidențiate de reperele spațio-temporale: mai, 1914 ( reprezentând un timp al ficțiunii), redacția ziarului bucureștesn „Dreptatea socială”, organ  al paridului socialist. Didascalia din incipitul actului I surprinde, prin  intermediul descrierii detaliate, de tip reprezentativ, cu o functie mimetica accentuata, cadrul propice consumării unor adevărate drame intelectuale: „ e colțul spre Parcul Oteteleșanu al unei vechi clădiri, la etajul întâi... .Ferestre multe, ziduri groase, simplu văruite, o accentuată asimetrie.” Accentuare decorului vetust poate sugera  faptul că personajele sunt măcinate de drame ancestrale  care iși vor dovedi pe parcurs  ereditatea. De asemenea, biroul reprezintă un spațiu simbolic, un spatiu integrant al intelectualității, un spațiu conflictual, cu conotații tanatice, dar și un spațiu al regăsirii, un spațiu identitar în care sunt relevate adevăruri esențiale.
Piesa  este structurată în trei acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din tablouri şi scene.  Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis al evenimentelor care se petrec în Bucureşti, precum şi spaţiul închis, psihologic al protagoniștilor. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului. Se distinge totodată şi o discontinuitate temporală, generată de alternanţa evenimentelor, marcate de tehnica flash-back-ului.
Didascaliile surprind un amestec  de discurs verbal, imagine, mișcare. Se dau indicații privind: intonația, mimica, gestica, atitudinea corporală, vestimentația, decorul, statutul social, detalii fizice și temperamentale ale personajelor. De asemenea, didascaliile propun o plonjare în abisurile sufletești ale personajelor, fiindu-le reliefate, cu o deosebită finețe psihologică, tumultul imanent, intensitatea trăirilor generate de situațiile limită cu care se confruntă.
Subiectul dramei "Jocul ielelor" este construit pe ilustrarea antinomiilor dintre condiţiile concrete ale vieţii reale şi principiile absolute, imposibil de aplicat în viaţa reală. O primă contradicţie se manifestă între conceptul de justiţie absolută şi cel de dreptate socială. Gelu Ruscanu luptă pentru o idee generoasă, aceea de a fi "puţină dreptate pe lumea asta", în realizarea căreia încearcă să aplice o teorie incompatibilă cu realitatea socială, "muncitorimea luptă pentru ideea de justiţie absolută". Ideea pură a dreptăţii absolute n-are aplicabilitate practică, dovadă că atunci când conducerea ziarului decide că eliberarea lui Petre Boruga este mai importantă decât înlăturarea lui Sineşti, ministrul Justiţiei, în conştiinţa lui Gelu Ruscanu se dărâmă eşafodajul întregii concepţii. Deziluzia lui este de neevitat, fiind cauzată de împrejurările concrete ale momentului, aşa cum îi prezisese Praida: "Dreptatea asta formală, abstractă, are să te lase odată suspendat în gol...".
    Ruscanu descoperă că echitatea umană este: "imperfectă şi conjuncturală, că se manifestă individual şi în funcţie de situaţie, încălcând principiul justiţiei absolute: "Pereat mundus, fiat justiţia!" ("Să piară lumea, numai să se facă dreptate"). Ruscanu abdică de la principiul absolut,  conştientizând neputinţa umană de a împlini un ideal.
  O altă antinomie se manifestă în plan moral, vizând contradicția dintre  adevăr şi minciună. Dilema etică este aceea că adevărul poate distruge echilibrul psihic al unui om, iar în acest caz, minciuna caritabilă, care-i poate uşura viaţa, este de preferat sincerităţii brutale( în această situație , Praida încearcă s-o convingă pe Elena Boruga să-şi mintă soţul aflat în închisoare că îi este în continuare fidelă, deoarece acesta, dacă ar afla că ea are alt bărbat, dacă ar afla adevărul, "s-ar desprinde carnea de pe el.” Femeia refuză, tot din etică faţă de noul soţ, pe care nu vrea să-l umilească, pentru că "are şi el mândria lui").
În iubire, Ruscanu trăiește același absolut. Nu acceptă nicio singură și neînsemnată deviere sufletească a ființei iubite: „ o iubire adevărată înseamnă să nu poți gândi contrariul ei....o iubire care nu este eternă, nu este nimic”.
Celelalte personaje au rolul de a figura tabloul tuturor opozițiilor față de personajul absolutului noosic. Opus lui Ruscan este Sinești, și el un suflet tare, dar prin modelarea pe existența pragmatică, fără niciun principiu sau care și- a facut din injustiția eficace  singurul principiu și din putere, idealul suprem: „ nu știi ce puternic este sentimentul superiorității când știi lucruri pe care cei interesați cred că nu le știi..”. Maria Sinești este femeia  fatală, un caz patologic pentru propriul bărbat, având însă și ea însăși sentimentul vidului existenței când apar dilemele: „ nu e frumusețe pe lume..nu e niciun sprijin..Simți că ai rămas deasupra unui gol..”. Maria este investită cu idealul opus lui Gelu, marcând dualitatea lumii: „ Urâciunea nu e decât umbra frumuseții...Numai moartea este perfectă. Tot ce e viu crește din pământul negru al păcatului..”.
Înainte de sinucidere, Gelu cedează totul: acceptând relativizarea absolută a valorilor, el recunoaște imposibilitatea existenței în funcție de idei pure, într-o lume organic impură: „ Lumea asta din care îți tragi hrana este atât de abjectă, încât nu te acceptă și nu te tolerează decât cu prețul complicității. Gelu Ruscanu este un propagator al ideilor pure dar și fiul unui om impur.